luni, 23 septembrie 2019

luni, 16 septembrie 2019

Joseph-Emile Muller -"L'art moderne"

Stil: 5/5
Idei interesante: 5/5
Coerență: 5/5

luni, 9 septembrie 2019

Gabriela Adameşteanu -"Fontana di Trevi"

Stil: 3/5
Complexitatea timpului: 3/5
Personajele: 3/5
Te pune pe gânduri:5/5
Emoție: 3/5
Bonus: una dintre cele mai sumbre cărți la nivel uman

luni, 2 septembrie 2019

Mihail Sebastian -"De două mii de ani..."

"-Douã mii de ani? D-ta crezi cã e ceva din acesti douã mii de ani în sionism? Crezi cã bãietii ãstia ai lui Jabotinski care poartã cizme, se salutã soldãteste, umblã pe bicicletã sâmbãta si stiu sã zicã în ebraicã "dã-mi o tigarã" sau "hai la un meci de fotbal" -crezi cã bãietii ãstia au ceva comun cu cei douã mii de ani ai nostri de sânge? Douã mii de ani trecuti prin flãcãri, prin scufundãri, prin rãtãciri vin pânã la noi prin istoria ghetoului. E o istorie trãitã la lumina lãmpii. "Noi vrem soare" strigã ãstia. Sã le fie de bine -si sã se facã fotbalisti. O sã aibã soare destul atunci. Dar lampa asta lângã care am citit atâtea sute de ani, lampa asta e iudaismul -nu soarele lor
-Esti bãtrân, domnule Sulitzer. De asta vorbesti asa.
-Nu sunt bãtrân! Sunt ovrei -asta sunt."

"Mai e totusi ceva. E voluptatea de a fi murdar, orgoliul ascuns de a cãdea, de a renunta azi sã-ti stergi pãlãria, mâine sã-ti schimbi cãmasa, poimâine sã-ti dregi tocurile tocite. Sã intri adânc, afund, irevocabil în mizerie si s-o iubesti pentru nãmolul ei, pentru aroma ei familiarã, pentru colturile de pâine uscatã, pentru cãldura intimã a umilintei. Si sã stii cã ai pierdut definitiv cârma vietii, cã ai lãsat-o din mâini, într-o dimineatã când nu ti-ai schimbat gulerul, pentru cã ti-era totuna. 
Nu ni s-a spus de atâtea ori cã suntem un neam murdar? Poate cã e adevãrat. Poate cã mistica noastrã, asceza noastrã, sfintenia noastrã este asta -murdãria. Un fel de a te îngenunchea, un fel de a te mutila lent, voluptos, tot mai departe de steaua albã a puritãtii."

"[...] Am luptat cu seriozitate, fiindcã îmi place sã fac orice cu seriozitate. Dar am stiut mereu câtã valoare avea treaba asta. Dupã a doua ranã, m-am trezit într-o noapte la un post de ambulantã, trântit pe targã, într-un colt, lângã un caporal neamt, rãnit si el, care nu avea mai mult de 19 ani si care mi-a spus cã asteaptã sã se termine rãzboiul ca sã poatã pleca la Paris, unde voia sã pregãteascã o tezã despre raporturile dintre Goethe si Stendhal. Am vorbit toatã noaptea despre asta si ne-am ajutat amândoi sã reconstituim din memorie harta peregrinãrilor lui Beyle prin Europa de la 1812 la 1840. A doua zi dimineatã, urma sã ne despãrim pe totdeauna, eu spre un spital, el spre altul, amândoi spre moarte poate -dar, deocamdatã, în acea noapte, problema noastrã cea mai urgentã asta era. Din doi ani de rãzboi, întâlnirea aceasta a fost cel mai frumos lucru."

"Am vãzut în rue La Boétie câteva pânze, de Chagall. Ce tumult! Florile sunt albe, de vis, dar sub ele, din umbrã, se desprind capetele ostenite ale amantilor cu fruntile palide, cu mâinile lungi, cu privirea ca un fum. Totul, culorile, pomii, cerul, totul pare trecut prin alte lumini decât ale zilei, prin alte umbre decât ale noptii. De unde vin aceste plante stranii, acesti arbori stingheriti de nemiscare? Soarele e difuz, stins, ca sub povara câtorva oceane suprapuse.
Dinspre ce munti coboarã acest car cu fân, albastru ca în pozele de scos, neverosimil si solemn? E un anotimp obosit, cu lumini amintite, cu câmpii visate, cu ferestre ce se deschid înãuntru. Pe alocuri, iarba e de un verde brutal, cu un exces de culoare si cu un efort de viatã care trãdeazã o disperatã nostalgie dupã soare.
Timiditatea evreului în fata câmpului deschis. Stângãcia lui în fata plantelor verzi, rezerva lui în fata animalelor! Dintre singurãtãti, aceasta este cea mai grea. E atât de dificil sã te apropii cu simplitate de un pom, când n-ai trãit niciodatã lângã el. 
Chagall iubeste iarba, fânul, arborii, dar nu stie cum sã-i iubeascã."

"Adevãrul e cã noi nu suntem statisticieni. Dacã am fi, ar fi simplu ca bunã ziua. Am spune: existã atâtia români si atâtia evrei. Atâtia evrei buni si atâtia evrei primejdiosi. Si am fi deplin edificati. Dar cum nu-i putem nici numãra, nici judeca pe toti, trebuie sã ne multumim cu anumite indicatii, cu anumite intuitii. Eu stiu bunãoarã cã în România existã doi bancheri evrei care dispun de oamenii nostri politici, de fortele noastre publice, de aparatul nostru de stat. Ei bine, am sentimentul cã aceste douã exemple exprimã o întreagã mentalitate evreiascã dominatoare si intolerantã. D-ta îmi ceri cifre, când e vorba de o intuitie? Ce suntem noi? Oameni care numãrã sau oameni care gândesc?
-Nici una, nici alta de astã datã. Suntem oameni care simtim. Ai spus-o singur: "am sentimentul cã..." Vezi, aici suntem de acord. E vorba de un sentiment, nu de o judecatã. De aceea mi se pare de prisos discutia. Tine minte cã eu am încercat s-o evit. Dar m-ai învinuit de metafizicã. Sunt asa de convins cã acest sentiment al dumitale, aceastã "intuitie" dacã preferi, este inatacabilã, încât stiu dinainte cã toate argumentele, bune sau rele, vor cãdea. As putea opune celor doi bancheri evrei de care vorbeai douãzeci, douã mii, douã sute de mii de meseriasi evrei nefericiti, mizerabili, zbãtându-se între pâinea zilnicã si foamea zilnicã. Ei si? Ti-ar zdruncina asta intuitiile? Doamne fereste! Nu vezi cã ceea ce dumneata numesti "intuitia" si ceea ce eu numesc "antisemitismul" dumitale îsi alege anume exemplele care îl pot alimenta si le ignoreazã pe cele care îl pot contrazice?"

"Imi pare rãu cã, în aceastã confruntare cu mine însumi, îmi mai pãstrez oarecare simpatie. Imi pare rãu cã mã surprind iubindu-mi destinul. As vrea sã mã pot detesta violent, fãrã nici o scuzã, fãrã nici o întelegere. As vrea sã fiu cinci minute antisemit. Sã simt în mine un dusman care trebuie suprimat."