luni, 22 octombrie 2012

Haruki Murakami -1Q84


Romanul este construit, în principal, în jurul a douã personaje: Tengo, profesor de matematicã, fost elev genial, care lucreazã disciplinat la primul sãu roman, şi Aomame, fostã colegã de gimnaziu cu Tengo –perioadã în care cei doi s-au îndrãgostit iremediabil, pentru a se pierde din vedere ulterior-, acum specialistã în stretching şi asasin ocazional pentru a rãzbuna violenţele conjugale prin care trec femeile luate în îngrijire de o Vãduvã misterioasã. Dupã  vreo 20 de ani, cei doi realizeazã cã se aflã unul în cãutarea celuilalt într-o lume nouã, bizarã.
Cartea este povestea labirinticã a reîntâlnirii dintre Tengo şi Aomame pentru a gãsi împreunã portiţa de scãpare din 1Q84, deşi li se spune în repetate rânduri cã, o datã ajuns în aceastã dimensiune, nu mai este cale de întoarcere.
Toate elementele specifice cãrţilor lui Murakami sunt prezente şi aici: personajul masculin calm, detaşat, distant, o sectã ciudatã, un mister care trebuie rezolvat, îmbinarea a douã lumi (Japonia anului 1984 şi o lume alternativã, un fel de în spatele oglinzii al lui Alice, unde doar unii vizionari pot identifica indiciile care demonstreazã cã este, de fapt, lumea 1Q84). Deşi şi celelalte lumi paralele din romanele lui Murakami au o laturã oarecum gratuitã, aceasta mi s-a pãrut exacerbatã în „1Q84”.
Uneori îţi vine sã laşi baltã cartea, iar la sfârşit parcã tot nu te-ai sãturat, ai sentimentul cã romanul ar trebui sã continue, cã nu şi-a terminat treaba. Unele fragmente te ţin cu sufletul la gurã şi le devorezi pe nerãsuflate, pentru ca apoi sã te plictiseşti groaznic timp de câteva capitole (cu detalii despre cum îşi aleg hainele, despre arborele de cauciuc mult iubit al lui Aomame, o lungã listã de cine şi prânzuri gãtite de cei doi –bine, înţeleg impresia de realism, de rutinã, de cotidian plictisitor pe care încearcã sã o creeze, dar parcã insistã cam mult pe acest aspect în cele aproape 1000 de pagini; personajele pot pãrea autentice şi cu mai puţine detalii de genul acesta, cu mai puţin monolog interior despre tot felul de lucruri mãrunte din viaţa lor).
Cartea pare fragmentatã, nu existã o idee centralã care sã îi dea forţã şi unitate. Deşi te aştepţi la un paralelism cu „1984” al lui Orwell, Murakami face doar niştre trimiteri vagi şi neconvingãtoare la acesta. Nu este vorba de un regim politic care anihileazã orice libertate, ci o sectã condusã de un leader carismatic care face legãtura cu fiinţe supranaturale, insuficient conturate în carte, numite „Little People”.
„Dans le roman de George Orwell, 1984, comme vous le savez, le personnage de Big Brother est représenté sous la forme d’un dictateur. Il s’agissait à l’époque pour l’auteur d’une allégorie du stalinisme, mais ensuite le terme de Big Brother est devenu trop évident. S’il se manifestait devant nous, nous dirions en le montrant du doigt: „Attention! Prenez garde, lui, là, c’est Big Brother!” Autrement dit, Big Brother n’a plus sa place sur la scène de notre monde. Ce sont ces Little People qui ont fait leur entrée. Ne pensez-vous pas que le contraste des termes est extrêmement significatif?”
Deşi cartea lasã de înţeles cã lumea din 1Q84 se centreazã pe acţiunile misterioase ale acestor „Little People”, rolul lor exact nu este clarificat şi ai impresia cã nici mãcar Murakami nu ştie foarte bine ce sã facã din ei, ceea ce pare mai mult o stângãcie, ceva lãsat neterminat, indiferent de aura de misticism pe care scriitorul încearcã sã o dea într-un interviu: „Little People au venit pe neaşteptate. Nu ştiu cine sunt. Nu ştiu care este rostul lor. Am fost prins în poveste. Nu m-am putut opune. Au venit peste mine şi eu i-am descris. Asta a fost contribuţia mea.”
In general, multe din enigmele din „1Q84” rãmân fãrã rezolvare, fãrã explicaţii la finalul cãrţii. Poate este un paralelism cu acei „receivers” şi „perceivers” din roman, cu natura inexplicabilã a ceea ce se comunicã de fapt între cei doi. Dar mie nu prea mi-a plãcut.
Leaderul sumarizeazã foarte bine mesajul cãrţii la un moment dat: „In aceastã lume nu existã bine şi rãu absolut [...] Binele şi rãul nu sunt entitãţi fixe, stabile, ci în continuã negociere. Un bine se poate transforma într-un rãu în secunda doi. Si invers. [...] Cel mai important lucru este sã pãstrezi echilibrul între binele şi rãul aflate într-o continuã transformare. [...] Pãstrarea acestei balanţe este binele însuşi.”

luni, 15 octombrie 2012

Dan Lungu -"Raiul gainilor"


Istoria unei strãzi de mahala, aproape ameninţatã cu distrugerea în perioada comunistã, dar care supravieţuieşte în mod inexplicabil, chiar spre surprinderea propriilor locatari, pentru a intra într-o tranziţie haoticã, sumbrã, dar atât de plinã de haz! Este o „frescã” burlescã a unei margini de lume, realist reprodusã cu tot umorul amãrãciunii propriului destin. Deşi o lecturã mai uşoarã decât celelalte cãrţi ale lui Dan Lungu, satira plinã de compasiune din „Raiul gãinilor” este foarte atrãgãtoare.

Ce mi-a stârnit hohote de râs:

„Dintre salcâmii de pe dreapta tocmai ţâşnise un câine ciudat. Avea blana de pe spinare prinsã cu cârlige de rufe. Cârlige albastre şi roşii. [...]  Tot dintre salcâmi se iţi şi o gaşcã de capete care cãutarã patrupedul din ochi şi goni dupã el [...] cu chiote pentru urmãrirea dinozaurului [...] „Prindeţi dinozaurul! Prindeţi dinozaurul!”, rãcneau cât îi ţineau plãmânii. Intr-o creangã de salcâm, Relu Covalciuc zãri înfipt un baschet chinezesc.”

„E adevãrat, când era treaz, n-o pocnea. Dar când se îmbãta, îşi aducea aminte de toate, cã le pãstra grijuliu la rãrunchi, în sertãraşe. Cum deschidea un sertãraş, cum îi înşuruba vreo douã [...] Iar cheile de la sertãraşe le ţinea pe fundul paharului de douã sute. Cum golea paharul, cum dãdea, pe fund, peste chei. Cum dãdea peste chei, cum începea sã deschidã sertãraşe. Cã altfel nici cã se putea; din douã-pe-faţã-douã-pe-dos nu putea fi scoasã decât prin şocuri mecanice. Abia dupã o şedinţã din asta  mai lãsa andrelele şi mai punea de-un borş. Dar n-o ţinea mult.
Cum sã  nu cauţi cheile la sertãraşe?”

„Aţi vãzut, bã? Colonelul bea numa’ apã mineralã în casã” [...]”Eu n-am auzit una ca asta, sã dai bani pe apã!” „Nu mai poate de bine, de-aia! Cã uni’-s calici de n-au dupã ce borî, iar alţii dau lovelele pe apã cu pârţ.” [...] „O sã dea rugina-n el.” „Ca-n strunguri dupã revoluţie.”

Despre carte si aici.

Michel Houellebecq -"Harta si teritoriul" / "La carte et le territoire"


Este un alt fel de scris decât tradiţionalul Houellebecq. Personal, mi-a plãcut/ dat de gândit mai mult celãlalt Houellebecq, însã cel din „Harta şi teritoriul” te ţine în suspans, ştie sã se joace cu nervii tãi, te face dependent de lecturã, fãrã a pierde din tradiţionalul sarcasm, presãrat parcã aici cu mai multã amãrãciune ca de obicei. Dacã, pedagogic luat, romanele lui Houellebecq au trei dimensiuni : cea care revoltã cititorii şi, bineînţeles, criticii (sexul în Thailanda, comentariile misogine sau rasiste etc.), o laturã documentaristã (despre religie, biologie etc.) şi fondul care uneşte sau pune personajele în antigonie, acest roman anuleazã prima dimensiune (e adevãrat cã mai rezistã nişte comentarii punctuale, ceea ce era inevitabil cã doar vorbim de Houellebecq), aduce o notã nouã celei de-a doua, iar cea de-a treia e fascinant de confuzã, îl regãsim pe Houellebecq în mai multe personaje (chiar şi cãţelul unui inspector de poliţie te face la un moment dat sã te gândeşti la Houellebecq), sunt îmbinate elemente reale şi imaginate, fãrã sã ne fie foarte clar unde este limita fiecãruia.

Intriga se desfãşoarã în mediul artistic contemporan folosit ca motiv pentru a critica diverse aspecte ale societãţii: dominaţia banului, vulgaritatea, impostura mediaticã etc. Personajul principal, Jed Martin, este un pictor/fotograf mizantrop care cunoşte succesul dupã realizarea unei serii de colaje pornind de la hãrţile Michelin. Aceastã etapã este urmatã de una pur picturalã în care Jed face portretele unor personalitãţi moderne ca Bill Gates împreunã cu Steve Jobs care discutã despre viitorul informaticii.  Aceste portrete îi definitiveazã succesul artistic şi îi îngroaşã semnificativ contul bancar. Surpriza: Houellebecq este personaj în propriul roman. Jed îl contacteazã pentru a-i scrie prefaţa la catalogul de lansare a colecţiei. De la prima întâlnire se naşte o afinitate ciudatã între cei doi artişti aproape autişti când vine vorba de relaţionarea cu lumea. "Un tableau... dit pensivement Houellebecq. En tout cas, j’ai des murs pour l’accrocher. C’est la seule chose que j’aie vraiment, dans ma vie: des murs."
"...je suis en train de pourrir sur place et tout le monde s’en fout, personne ne peut rien pour moi, j’ai été honteusement abandonné par la médecine, qu’est-ce qu’il me reste à faire? Me gratter sans relâche, c’est ça qu’est devenue ma vie maintenant: une interminable séance de grattinage..."

Paralel, se dezvoltã o altã relaţie, chiar mai dificilã decât cea cu un extraterestru ca Houellebecq: Jed îşi descoperã tatãl, un arhitect de succes care limitase la minimul utilitar legãtura cu fiul sãu dupã sinuciderea soţiei (mama lui Jed).  In carte sunt douã întâlniri cu moartea: cea a tatãlui lui Jed şi cea a lui... Houellebecq! Da, Houellebecq este ucis în propria carte! Si romanul continuã dupã acest moment. Când metroul a ajuns în staţia unde cobor ca sã mã duc la serviciu tocmai ajunsesem în acest punct al romanului. A TREBUIT sã termin cartea la serviciu în ziua aceea pentru cã pur şi simplu nu am mai putut-o lãsa din mânã! Este ca atunci când te trezeşti prea devreme dintr-un vis şi vrei sã adormi la loc sperând ca visul sã continue. Singurul avantaj cu o carte, e cã visul chiar poate continua (dacã îţi doseşti cartea dupã laptop ca sã nu se sesizeze lumea de la serviciu şi sã poţi continua lectura). Nu voi dezvãlui foarte mult ce se întâmplã dupã  momentul asasinãrii lui Houellebecq (din carte) pentru cã acele pagini sunt unele dintre cele mai captivante. Stilul cãrţii se schimbã foarte mult, devenind un fel de thriller poliţist pe care Houellebecq (autorul) îl struneşte excelent şi te ţine cu sufletul la gurã pânã la final.


„Harta şi teritoriul” pãstreazã, în mare, acelaşi stil foarte lucrat, fãrã înflorituri, neutru, tipic pentru Houellebecq, care vrea sã lase cât mai mult impresia de obiectivitate, de realism. Houellebecq recurge chiar la unele artificii noi în acest roman: copiazã pasaje din wikipedia (copiate acolo la rândul lor din enciclopedii –despre nu ştiu ce specie de muscã- sau de pe site-urile primãriilor –despre istoria suburbiei Beauvais-) care se simt ca venind din exterior în structura romanului, ca o grefã de text strãin. Este ca o paralelã a operei lui Jed, formatã în principiu pe ideea de colaj, de alãturare de obiecte non-artistice care devin artistice atunci când sunt puse într-un context adecvat. O lecţie despre cum utilitarismul dispare pentru a servi artisticului. De aici, probabil, şi titlul romanului cu comentariul lui Houellebecq cã harta devine mai interesantã decât teritoriul. Reprezentarea realitãţii este mai pasionantã decât realitatea însãşi.

Dupã descrierea unei lumi care şi-a pierdut autenticitatea, finalul romanului dã o dimensiune oarecum metafizicã şi melancolicã ironiei la adresa societãţii, pornind de la simptomele deviante ascunse de aparenţa trivialã a unei societãţi de consum. Aduce cumva cu acel „cultiver son jardin” al lui Voltaire. Cred cã este cel mai optimist sfârşit de roman pe care l-am citit pânã acum la Houellebecq. Totuşi el nu mai e acolo sã-l trãiascã.

„Il est impossible d’écrire un roman, lui avait dit Houellebecq la veille, pour la même raison qu’il est impossible de vivre: en raison des pesanteurs qui s’accumulent. Et toutes les théories de la liberté, de Gide à Sartre, ne sont que des immoralismes conçus par des célibataires irresponsables. Comme moi...”

„...il se demanda fugitivement ce qui l’avait conduit à se lancer dans une représentation artistique du monde, ou même à penser qu’une représentation artistique du monde était possible, le monde était tout sauf un sujet d’émotion artistique, le monde se représentait absolument comme un dispositif rationnel, dénué de magie comme d’intérêt particulier.”

„Lui-même avait été distingué, moins d’une mois auparavant, par la loi de l’offre et de la demande, la richesse l’avait soudain enveloppé comme une pluie d’étincelles, délivré de tout joug financier, et il se rendit compte qu’il allait maintenant quitter ce monde dont il n’avais jamais véritablement fait partie, ses rapports humains déjà peu nombreux allaient un par un s’assécher et se tarir, il serait dans la vie comme il l’était à présent dans l’habitacle à la finition parfaite de son Audi Allroad A6, paisible et sans joie, définitivement neutre.”

„Il était tellement désoeuvré que, depuis quelques semaines, il s’était mis à parler à son chauffe-eau. Et le plus inquiétant –il en avait pris conscience l’avant-veille- était qu’il s’attendait maintenant à ce le chauffe-eau lui réponde. [...] Il était, en somme, son plus ancien compagnon.”

"C’est ainsi que Jed Martin prit congé d’une existence à laquelle il n’avait jamais totalement adhéré."