luni, 30 octombrie 2017

Elena Ferrante -"Povestea noului nume"

La bibliotecã sunt doar primele douã volume din tetralogia Elenei Ferrante, aşa cã nu pot sã le compar decat pe acestea, dar volumul doi mi s-a pãrut foarte foarte bun. Chiar dacã misterul de la început cu Elena care aruncã în apã caietele lãsate de prietena ei Lila probabil va fi clarificat în cãrţile urmãtoare, ele sunt utile pentru a clarifica multe din reacţiile şi deciziile aparent inexplicabile ale Lilei.

Descoperim atacurile de panicã ale Lilei care simte cã-i scapã haosul lumii în care încearcã din greu sã punã o ordine, soluţia ei de a gãsi o creativitate şocantã pentru lumea mahaleli napoletane, dar incitantã pentru lumea "din oraş", inovaţiile Lilei luând naştere din pasiunea ei de a distruge orice cutumã, moştenire, normã de bun simţ perpetuatã de mahalaua pe care o detestã atât de mult şi din care a fost nevoitã sã scape printr-un mariaj de convenienţã forţat de propria familie.
Cele douã prietene sunt despãrţite prin traseul lor diferit în viaţã, Lenu continuându-şi studiile, pe când Lila trebuie sã se resemneze cu un soţ dintr-o familie bogatã din mahala, dar un soţ care îi recunoaşte valoarea şi este dispus sã o lase sã-şi punã în aplicare ideile pentru cã miroase aici promisiunea unui venit frumos, diferit de tot ce a fost înainte în mahala. Dar, inevitabil, se ciocnesc una de cealaltã în cele mai neaşteptate moduri, de la dragostea pentru acelaşi bãrbat pânã la pasiunea pentru scris.
Relaţia dintre cele douã fete este ceea ce dã substanţã cãrţii. Alegerile lor de viaţã sau problemele cu care se confruntã nu reprezintã vreo noutate. Dar jocul de putere-supunere, dragoste-urã, duplicitatea, ambivalenţa prieteniei lor sunt surprinse într-un mod unic de Elena Ferrante.

duminică, 15 octombrie 2017

Elena Ferrante - " Prietena mea geniala"

In anul 2017 toatã lumea a vorbit despre misterioasa scriitoare Elena Ferrante. De data aceasta nu a mai fost povestea cu pomul lãudat. Este o scriere femininã care pe mine m-a prins foarte tare. Mi se pare superb descrisã aceastã prietenie între douã femei care penduleazã între admiraţie şi dispreţ, între armonie şi urã, cu conştientizarea faptului cã influenţele reciproce rãmân întipãrite pentru totdeauna în personalitatea fiecãreia. Farmecul şi complexitatea genului acesta de relaţie care oscileazã între extreme şi pe care o întâlneşti în viaţa realã între douã femei mi se pare cã nu au fost exploatate literar pânã acum la nivelul la care a fãcut-o Elena Ferrante într-o naraţiune deosebit de personalã.

Deşi volumul al doilea mi-a plãcut mai mult, sunt lucruri interesante şi în aceastã primã carte din tetralogie.
O descoperim pe mica Elena care îşi doreşte eliberarea dintr-o mahala imundã din Napoli prin scris, aventurã în care vrea sã se arunce împreunã cu impulsiva şi de multe ori neînţelesa prietenã Lila. Aceste visuri nu pot apãrea decât tot mai dureroase pe fundalul unei lumi marcate de violenţã şi sãrãcie, unde fetele trebuie sã rezolve singure probleme serioase privind viitorul unei femei care poate lucra pentru a se întreţine, lucru ce presupune o şcolarizare îndelungatã cu eforturi financiare din partea întregii familii, eforturi care depãşesc cu mult posibilitãţile mai tuturor familiilor din mahala, sau care este nevoitã sã aleagã o cãsnicie din interes, sperând la un soţ mai înstãrit din al cãrui venit sã trãiascã întreaga familie, soţ care, de cele mai multe ori, se va comporta ca stãpân absolut, femeia şi copiii sãi fiind puşi în rândul celorlalte bunuri de care poate dispune cum crede de cuviinţã, alegeri în care nu sunt susţinute nici mãcar de propriile mame care, eşuând deja, nu ar şti ce soluţie de ieşire sã le ofere.

"Lila ştia sã vorbeascã prin intermediul scrierii; spre deosebire de mine când scriam [...] ea se exprima cu fraze atât de îngrijite, atât de lipsite de greşeli chiar dacã nu-şi continuase studiile, dar –în plus- nu lãsa nici o urmã de nefiresc, nu se simţea artificiul cuvântului scris. Citeam şi în timpul acesta o vedeam, o auzeam pe ea. Vocea armonizatã cu scrisul m-a copleşit, m-a vrãjit şi mai mult decât atunci când discutam faţã-n faţã: era cu totul purificatã de zgura vorbitului, de confuzia oralitãţii; avea o vigoare vitalã care, îmi imaginam, pesemne cã-i revenea discursului în cazul în care fuseseşi atât de norocos încât sã te naşti din capul lui Zeus şi nu din familia Greco sau din familia Cerullo. Mi-a fost ruşine de paginile infantile pe care i le scrisesem, de tonurile excesive, de frivolitãţi, de bucuria falsã, de durerea falsã. [...]Am simţit dispreţ şi ranchiunã faţã de profesorul Gerace, care mã amãgise punându-mi nouã la italianã. Scrisoarea aceea a avut ca prim efect sã mã facã sã mã simt la cincisprezece ani, de ziua mea, o escroacã. Scoala comisese o greşealã în legãturã cu mine şi dovada era acolo, în scrisoarea Lilei."

Prima carte care este mai accentuat un roman de "coming of age" surprinde momentul de rupturã când destinul celor douã fete se desparte dramatic, Elena reuşind sã aibã susţinerea (mai mult forţatã de învãţãtoarea de la şcoala din mahala) financiarã a familiei pentru a-şi continua studiile, deşi chinuitã de un sentiment de vinovãţie pentru cã simte cã prietena ei ar fi mai îndreptãţitã la un asemenea privilegiu datoritã inteligenţei şi abilitãţilor sale academice percepute ca superioare, iar Lila trebuind sã joace cât mai bine cartea unei cãsãtorii de succes care sã îi permitã accesul la un statut social şi financiar unde felul sãu deosebit de a fi şi a gândi sã-şi gãseascã o modalitate de manifestare. Acest parcurs iniţiatic este punctat de multe revelaţii dure pe care viaţa le furnizeazã celor douã fetiţe visãtoare. Iar fiecare dintre ele scapã cum poate din aceste lovituri ale realitãţii, uneori apropiindu-se una de cealaltã, alteori îndepãrtându-se brutal cu un bagaj apãsãtor de resentimente şi dispreţ.
Elena încearcã sã-şi construiascã o identitate desprinzându-se de lumea din mahala, pe când Lila se vede nevoitã sã-şi construiascã o identitate înfruntând lumea din mahala şi obligând-o sã se schimbe.

"[...] mi-am dat seama de felul în care continua sã se modifice bogãţia visatã când eram mici. Cuferele pline cu monede de aur pe care o procesiune de servitori în livrea le-ar fi depozitat în castelul nostru când am fi publicat o carte ca „Micuţele doamne” –bogãţie şi faimã- pãliserã definitiv. Persista, poate, ideea de bani ca element de a ne consolida existenţa şi a-i împiedica tãierea marginilor odatã cu persoanele care ne erau dragi. Dar trãsãtura fundamentalã care domina acum era concreteţea, gestul cotidian, negocierea. Aceastã bogãţie a adolescenţei încolţea, da, dintr-o iluminare fantasticã încã infantilã –desenele de pantofi originali-, dar se materializase în nemulţumirea agresivã a lui Rino, care voia sã cheltuiascã precum un mare domn, în televizorul, în prãjiturile şi în inelul lui Marcello al cãrui scop era sã cumpere un sentiment, şi, în fine, încetul cu încetul, în acel tânãr amabil, Stefano, care vindea mezeluri, avea o maşinã roşie decapotabilã, cheltuia patruzeci şi cinci de mii de lire ca popa, înrãma desene, voia sã facã negoţ şi cu pantofi, nu doar cu brânzeturi, investea în pielãrie şi forţã de muncã, pãrea convins cã ştie cã inaugureazã o nouã epocã de pace şi bunãstare în cartier: era, în fine, o bogãţie care stãtea în faptele cotidiene şi, de aceea, fãrã splendoare şi fãrã glorie."

Din primul volum cel mai mult mi-a plãcut cum e surprinsã aceastã comunitate napoletanã sufocatã de mizerie, unde mersul la mare (şi aici vorbim de Napoli, deci marea ar trebui sã fie un lucru obişnuit), o bibliotecã publicã improvizatã de unde sã împrumuţi cãrţi sau o zi întreagã petrecutã în oraş alãturi de tatã reprezintã cele mai mari bucurii ale vieţii.

duminică, 8 octombrie 2017

Ovidiu Ivancu -Vremea musonului: patru ani in India

Este un jurnal de cãlãtorie care mie mi-a plãcut foarte mult. Amintirile de cãlãtorie mi se par oricum sub-reprezentate în literatura românã. E adevãrat şi cã în ultimul timp au apãrut multe bloguri interesante pe care posteazã tineri români care cãlãtoresc în locuri dintre cele mai diverse. Insã "Vremea musonului" este mai mult decât o simplã povestire a experienţei de 4 ani de profesor universitar în India. Bineînţeles, gãsiţi aici detalii despre o Indie murdarã, aglomeratã, ipocritã, paradoxalã etc. condimentatã cu experienţele de la universitate:

"[...] indiferent cât de mult mã încânta ideea cã, în masa celor peste un miliard de indieni, existã suficienţi cetãţeni educaţi, faptul cã nici unul nu se numãrã printre studenţii pe care îi cunosc mã bulverseazã inevitabil."

Dar cartea conţine reflecţii interesante asupra faptului însuşi de a scrie, de a transforma experienţa în text, de a concretiza în cuvinte trãiri, întâmplãri, concluzii, impresii.

"Asta este, cred eu, cea mai mare frustrare a celui care scrie. Uneori, ideile se înfãţişeazã limpezi, cu o claritate care pare evidentã, dar, mai apoi, transformarea lor în text presupune o muncã sisificã de selectare a cuvintelor potrivite, a exemplelor potrivite, a contextelor potrivite. Dacã ideile s-ar putea exprima în forma brutã în care sunt gândite, cu limpezimea cu care ele apar în mintea celui care le emite, atunci toate conferinţele de genul acesta ar deveni cu mult mai interesante decât sunt."

Mi-a plãcut şi raportarea constantã la spaţiul românesc. De obicei cei care scriu despre cãlãtoriile lor o fac ca o imersiune completã în cealaltã culturã, ca o afundare eliberatoare şi amnezicã într-o experienţã energizantã, revelatoare. E ca o lepãdare terapeuticã temporarã de pielea din locul tãu pentru a împrumuta pentru scurt timp sclipirea unei piei noi care totuşi îşi pune amprenta asupra ta şi dupã ce te întorci la vechea piele. In "Vremea musonului" sunt mai multe raportãri ale noii experienţe la obişnuitul românesc, lucruri care sunt diferite, care se aseamãnã, care nasc doruri, care dau de gândit.
Cum ar fi, de exemplu, faptul cã românii nici mãcar nu-şi pun problema de a fi reprezentaţi în alte culturi. Un aspect care pe mine m-a intrigat dintotdeauna. Limitarea noastrã la spaţiul european sau cel mult nord-american. Atât ca direcţie de promovare, cât şi ca direcţie de receptare. Lucrurile s-au mai schimbat, din fericire, în ultimul timp, dar aceastã închistare într-un perimetru pe care noi în percepem valoros (în mod fals, aş spune) şi evitarea contactului cu dimensiuni culturale pe care (în necunoştinţã de cauzã, dupã pãrerea mea) le desconsiderãm din punct de vedere cultural, literar, social etc. continuã sã ne caracterizeze.

"In România, marile îngrijorãri ale culturii europene, identitãţile hibride, emigranţii, postcolonialismul sunt abia ecouri ale unor frãmântãri care, pentru noi, nu reprezintã nimic sau reprezintã prea puţin. In patru ani, nici mãcar un singur scriitor român nu a fost prezent la Jaipur, deşi, în cadrul festivalului, am vãzut atâtea naţiuni reprezentate. Pe piaţa de carte din India, literatura românã nu existã, iar Mircea Eliade, de care suntem cu toţii atât de mândri, nu se gãseşte în librãrii, numele lui fiind familiar doar unei elite restrânse. [...] nu existãm nu pentru cã ar fi imposibil, ci pentru cã nu vrem. Ne exportãm scriitorii exclusiv cãtre Europa, ne creãm imaginea (odios cuvânt!) exclusiv în Europa, adicã acolo unde nu e nevoie de nici o imagine."

Este o carte pe care o gãsiţi cam greu în librãrii, dar recomand manifestãrile on-line ale autorului (ultima datã când l-am verificat era profesor în Vilnius).

marți, 3 octombrie 2017

Richard Flanagan -"The Narrow Road to the Deep North"

O carte care a luat Man Booker Prize-ul (dupã cum am mai spus, un premiu literar în care eu am mare încredere) despre o perioadã din istoria Australiei despre care eu nu ştiam multe lucruri. Cum a fost treaba cu cel de-al doilea rãzboi mondial în Asia şi lagãrele cu prizonieri de rãzboi puşi la o muncã imposibilã pentru a construi o cale feratã prin jungla din Birmania (Myanmar) sub supravegherea japonezilor.
Dupã cum mãrturiseşte chiar Flanagan, cartea a fost inspiratã de amintirile propriului sãu tatã, veteran şi fost prizonier în al doilea rãzboi mondial.

Dorrigo Evans, un doctor militar, este şeful unui grup de prizonieri australieni şi trebuie sã raporteze în fiecare zi pe cine trimite la muncã, deşi în realitate nici unul nu este în stare sã munceascã, atât de jalnice erau condiţiile acolo. Rezumatul situaţiei este surprins de rãspunsul pe care Dorrigo îl primeşte la întrebarea dacã cei din grupul lui mai cred în Dumnezeu : "Dunno, Colonel. It's human beings I'm starting to wonder about."

Insã surpriza vine dupã eliberarea din lagãr, când foştii prizonieri încep de fapt atunci sã moarã pe capete în cele mai bizare circumstanţe. Nici Dorrigo nu o duce mai bine; deşi îşi trãieşte viaţa aparent normal, pare cã a rãmas închis sufleteşte pentru totdeauna în lagãr.
Dar viaţa dupã rãzboi a lui Nakamura, comandantul lagãrului, dependent de metamfetamine, este mult mai agitatã în materie de peripeţii. Si alte destine ale paznicilor din lagãr sunt cele care fac acţiunea în carte. Viaţa lui Evans este mai staticã; el este dezvoltat mai mult la nivel emoţional şi relaţional.

Nu vã aşteptaţi la o carte cu un stil convenţional. Trecerile temporale sunt adesea abrupte şi trebuie sã fii atent ca sã-ţi dai seama în ce perioadã a vieţii lui se aflã Evans. Confuziile temporale sunt o capcanã atât pentru cititor, cât şi pentru personaj. Cãutarea unui sens pentru cele trãite se iroseşte şi în timpul rãzboiului şi în anii de dupã. Cruzimea, groaza, oroarea pur şi simplu existã, în afara oricãrui sens.