miercuri, 22 decembrie 2021

Column McCann -"Apeirogon"

 

"Rami avea adeseori impresia cã în interiorul lui sãlãsluiau vreo nouã sau zece israelieni aflati în conflict. Cel nehotãrât. Cel rusinat. Cel înamorat. Cel îndoliat. Cel care se minuna de nãscocirea dirijabilului. Cel care stia ce urmãreste dirijabilul. Cel care urmãrea la rândul sãu. Cel care se voia urmãrit. Anarhistul. Protestatarul. Cel care se sãturase pânã în gât de toatã zgâiala.
Îl lua cu ameteli povara unei asemenea complicatii, faptul de a fi atâtia oameni deodatã. Ce sã le spunã bãietilor lui când îsi începeau stagiul militar? Ce sã-i spunã lui Nurit când îi arãta manualele? Ce sã-i spunã lui Bassam când era oprit la puncte de control? Ce sã simtã ori de câte ori deschidea un ziar? Ce sã creadã când vuiau sirenele de Ziua Amintirii Holocaustului? Ce întrebãri sã-si punã de câte ori trecea pe lângã câte un bãrbat purtând pe cap keffiyeh-ul arãbesc? Ce sã simtã când bãietii lui trebuiau sã ia autobuzul? Ce sã creadã când un sofer de taxi vorbea cu accent strãin? Ce sã-l îngrijoreze când se uita la stiri? Ce atrocitate proaspãtã pândea la orizont? Ce fel de pedeapsã îi astepta? Ce sã-i spunã lui Smadar? "Cum e sã fii moartã, printesã? Poti sã-mi spui? Mie mi-ar plãcea?" "

"Poate pãrea ciudat, dar în Israel nu prea stim ce înseamnã cu adevãrat Ocupatia. Stãm frumusel în cafenelele noastre, ne simtim bine si nu trebuie sã avem de-a face cu asta. Nu avem habar ce înseamnã sã treci zi de zi printr-un punct de control. Sau ca pãmântul familiei noastre sã fie confiscate. Ori sã ne trezim cu teava pustii în obraz. Avem douã seturi de legi, douã seturi de sosele, douã seturi de valori. […] Nu avem access la realitãtile vietii din Cisiordania sau Gaza. Nimeni nu vorbeste despre asta. […]
Adevãrul e cã nu poti avea o ocupatie umanitarã. Nu existã asa ceva. Nu are cum. E vorba despre control. Poate va trebui sã asteptãm pânã ce pretul pãcii devine atât de ridicat, încât lumea va fi nevoitã sã înteleagã. Poate n-o sã se termine decât când pretul plãtit va fi mai greu decât avantajele. Pretul economic. Lipsa de locuri de muncã. Lipsa de somn, noptile. Rusinea. Poate chiar moartea. Pretul pe care l-am plãtit eu." 

"A fost odatã, nu cu atât de mult timp în urmã, si nu foarte departe de aici, un anume Rami Elhanan, israelian, everu, illustrator […] tata si al rãposatei Smadar, care a strãbãtut pe motocicletã drumul din suburbiile Ierusalimului pânã la mãnãstirea Cremisan, din orasul majoritar crestin Beit Jala, lângã Betleem, în dealurile Iudeei, pentru a se întâlni cu Bassam Aramin, un palestinian, musulman, fost detinut, activist, nãscut lângã Hebron, […] tatã si al rãposatei Abir, în vârstã de zece ani, împuscatã de un soldat fãrã nume la granita Ierusalimului de Est, la aproape un deceniu dupã ce fiica lui Rami, Smadar, care mai avea douã sãptãmâni pânã sã împlineascã paisprezece ani, a fost omorâtã în partea vesticã a metropolei de trei antetatori sinucigasi palestinieni […] de lângã Nablus, Cisiordania, un loc de mirare pentru ascultãtorii adunati în mãnãstirea de cãrãmidã rosie cocotatã pe coama dealului, în Muntii celui Preaiubit, pe podgoria terasatã, în umbra Zidului, sositi fiind ei din locuri depãrtate precum Belfast si Kyushu, Paris si Carolina de Nord, Santiago si Brooklyn, Copenhaga si Terezin, într-o zi oarecare de sfârsit de octombrie, cetoasã, cu atingeri friguroase, ca sã asculte relatãrile lui Bassam si Rami si ca sã gãseascã în povestile lor o altã poveste, o cântare a cântãrilor, descoperindu-se pe ei însisi -tu si cu mine- în capela cu lespezi de piatrã unde stãm ore lungi, plini de râvnã, fãrã sperantã, îmbãrbãtati, nedumeriti, cinici, complice, tãcuti, cu tinerea de minte prãbusitã în ea însãsi, cu sinapsele derapând, în bezna tot mai deasã, amintindu-ne, în vreme ce ascultãm, toate povestile care n-au fost încã spuse."

joi, 16 decembrie 2021

Mark Z. Danielewski -"House of Leaves"


E o carte despre cum gãsim sensul atunci când nu avem nici un punct de referintã. Singurul "personaj" în care poti avea încredere în care este cititorul. Adicã tu, cel care citesti. Danielewski a creat o carte ca un test Rorschach. Acolo gãsesti ceea ce pui tu, cititorul. De aceea, cartea poate fi si o poveste de groazã, si o poveste de dragoste, si orice altceva din tine este acolo. Pentru mine a fost o poveste despre esecul de a da sens realitãtii. Aceastã lipsã de repere este foarte inconfortabilã în lecturã. De aceea, multi cititori renuntã. Este neplãcut sã citesti cartea asta. Doar cã pentru unii (ca mine, de exemplu) de la un moment încolo devine fascinantã, dã dependentã, odatã intrat în spirala\labirintul\culoarul întunecat al efortului de a gãsi sensul nu mai poti sã abandonezi pânã nu termini. Iar la capãtul ãsta esti tu, cititorul, cu interpretarea si realitatea ta. O carte care nu poate fi scrisã de o minte umanã. E o manifestare a lui Dumnezeu în literaturã. 

Pe lângã aceastã idee principalã pentru care trebuie sã hãmãlesti serios ca sã o absorbi si sã o transformi în tine însuti la final, cel putin Danielewski a fost destul de drãgut ca sã presare tot felul de smecherii tehnice în text care mai pipereazã putin procesul prin care îti bubuie (la propriu foarte dureros) mintea (de exemplu, textul reflectã "fizic" povestea -practic, efortul mental de a întelege mesajul este dublat de efortul fizic de a urmãri textul).

"I'm sure most women know it's bull but hey, they're entertained. I also think it's somewhat of a relief not to hear the true story. I mean you look at the horror sweeping all the way up from my wrists to my elbows, and you have to take a deep breath and ask yourself, do I really want to know what happened there? In my experience, most people don't. They usually look away. My stories actually help them look away.

Maybe they even help me look away.

But I guess that's nothing new. We all create stories to protect ourselves."

vineri, 3 decembrie 2021

Adriana Sãftoiu -"Cronicã de Cotroceni"

 

"Functia devine dominantã cu cât mai mare e surprinderea de a fi acolo, într-o ierarhie politicã ce pãrea inabordabilã pentru cel care se constatã cocotat în ea. Functia genereazã un confort financiar, dar existã o laturã si mai perversã: un confort social, o hrãnire a stimei de sine, o vitaminizare zilnicã a egoului. Sistemul te întâmpinã: personalul, masina, oportunitãtile de cãlãtorie care nu te costã nimic, tratamentul preferential care te înconjoarã oriunde circuli, accesul la informatii care îti deschid ferestrele si usile, cãtre secretele altora, atitudinea respectuos-servilã a celor care fac totul ca sã îti iasã în cale si sã îti intre în voie. Inceputul relatiei cu acest sistem dispus sã sprijine demnitarul e relativ camuflat. Trebuie sã ai o stãpânire de sine si un echilibru dobândit în procesul de formare intelectualã, deci cu mult înainte de a fi obtinut o functie, ca sã poti sã spui: "Multumesc, pot sã îmi curãt singur scamele de pe hainã." Trebuie sã te fi definit satisfãcãtor ca personalitate, în raport cu familia ta, cu mediul tãu, cu societatea, astfel încât functia sã fie doar un loc de muncã si sã poti respinge toate avantajele, care sunt de fapt capcane (eficiente altfel) si te transformã în sluga propriei functii. Nu putine sunt depresiile si depresivii, dupã ce sistemul îi lasã pe margine."

"Ca sã câstigi bãtãlii politice, cu atât mai mult când ai ca adversar PSD, e nevoie de determinare, de o capacitate de muncã remarcabilã, de o creativitate politicã debordantã, de inteligentã analiticã, practicã, emotionalã, de sânge rece si calcul matematic în strategie. Pe lângã aceste date, e nevoie de context, de oportunitãti. Iar contextul a fost în favoarea lui Traian Bãsescu.
Aspectul gregar, vestimentatia tip second-hand -purta hainele ca un umeras cu un brat rupt-, pantofii perforati, cu vârful amintind de imineii turcesti, suvita personalã, de care nu s-a atins nimeni pânã la penibilul moment din Downing Street 10, râsul dezinvolt provocând stupoare în rândul audientei, remarcile dizgratioase, vorba asprã, directã, fãrã fandoseli si politeturi, nepotrivitã adeseori în public, lipsa oricãrei culturi a protocolului diplomatic fãceau din Traian Bãsescu un intrus în lumea costumelor prezidentiale, un candidat nevandabil. Doar cã toate handicapurile de aspect si prestantã erau suplinite de o inteligentã politicã inepuizabilã din punct de vedere strategic si tactic. Domina spatiul comunicãrii mai bine decât oricine."

"Traian Bãsescu nu poate fi suspectat cã detine pe cale academicã subtilitãti de psihologie individualã. Actioneazã în relatiile umane instinctiv. Experienta de comandant de navã nu trebuie deloc subestimatã. Seful trebuie sã se pozitioneze de la bun început, iar managementul exercitãrii puterii îl stãpânea într-un mixt de intuitie si experientã. Nici un alt tip de studiu la bazã. Respectul nu era pentru el un obiectiv în sine, ci, eventual, un instrument, destul de costisitor. Supunerea însã era, iar pentru asta a recurs la cel mai eficient instrument: frica. Nu e concluzia mea, e convingerea lui exprimatã într-o discutie de final de colaborare. Respectul nu îi face pe oameni la fel de docili si ascultãtori, mi-a explicat. Frica, da. Iar respectul necesitã timp ca sã îl câstigi. De asemenea, efectele sunt prea târzii pentru cineva care vrea repede sã domine, sã controleze. Frica e mult mai usor de provocat, iar efectele sunt neîntârziate. Traian Bãsescu neglija un element important: nu era singurul care îsi construia imperiul pe aceste fundamente. Avea lângã el doritori de putere, care asteptau doar momentul prielnic sã se confrunte. Nu stiu dacã erau familiarizati cu studiile de analizã comportamentalã la nivel de public, dar confirmau concluziile. Gustave Le Bon spusese cã cea mai mare parte a sentimentelor -curajul, teama, caritatea, solidaritatea, devotamentul, instinctul rãului- sunt contagioase. Dintre diversele emotii, cea mai contagioasã este probabil teama."

"Din pãcate, comparatia dintre "un rãu mic" si "un rãu mare" are un singur efect: înrãutãtirea conditiei rãului mic pânã devine si el mare. In cel mai bun caz, se poate înregistra o stagnare în starea de "rãu mai acceptabil". E ca si cum un pãrinte si-ar scuza corigentele copilului prin comparatie cu repetentia copilului din vecini. Intr-adevãr, prin comparatie, a fi corigent, e mai bine decât a fi repetent. Dar tot despre mediocri vorbim."

"Din pãcate, statistica aratã cã folosirea unui jurnal coincide cu timpurile nefericite, proaste, deprimante. Scriem ca sã ne eliberãm. Apropiatii mã îndemnau sã notez, fiindcã voi uita. Stiam cã nu am sã uit stãri, atmosferã, chipuri, atitudini. Nici nu mã interesa sã retin amãnunte despre evenimente. Dupã ce am terminat facultatea, am intrat într-o panicã... livrescã. Aveam sentimentul cã uit cãrti pe care le citisem în facultate. Stiam sã spun dacã mi-au plãcut, îmi aminteam subiectul, scriitura, dar nu îmi aminteam nume de personaje sau locuri. M-a linistit un prieten, cititor avid. Atmosfera pe care o pãstrezi si pe care ti-o creeazã lectura, care te influenteazã si te formeazã, e mai importantã decât numele unui personaj, pe care îl poti recupera usor, redeschizând cartea. [...]
Am început mandatul la Cotroceni extrem de precautã, atentã, încordatã. Pe lângã noutatea functiei, se adãuga Bãsescu cel nou. Era "nou" prin faptul cã era permanent irascibil, nemultumit, neobosit conflictual. Reusea extrem de bine sã intimideze întreaga echipã. Dupã demisia Elenei Udrea, aerul în aceeasi încãpere cu el era greu de respirat. Si, cu toate acestea, la finele lui 2005 încã îmi pãstram convingerea cã Bãsescu va misca România în directia declaratã. Nu mã îndoiam de determinarea lui de a elimina coruptia, prin eliminarea influentei politicului din institutiile de fortã. De ce nu a reusit? Exercitiul autocontrolului si al autocenzurii îi era strãin. A stabilit limitele functiei dupã nevoile si gustul lui. Si nici nu au fost multi prin preajmã care sã îl tragã de mânecã. Ba din contrã, l-au ajutat sã creadã cã realitatea lui e adevãrul unei tãri."

miercuri, 24 noiembrie 2021

Berdardine Evaristo -"Girl, Woman, Other"

 

"Yazz knows full well that Amma will always be anything but normal, and as she's in her fifties, she's not old yet, although try telling that to a nineteen-year-old; in any case, ageing is nothing to be ashamed of 
especially when the entire human race is in it together
although sometimes it seems that she alone among her friends wants to celebrate getting older
because it's such a privilege to not die prematurely, she tells them as the night draws in around her kitchen table in her cosy terraced house in Brixton
as they get stuck into the dishes each one has brought: chickpea stew, jerk chicken, Greek salad, lentil curry, roasted vegetables, Moroccan lamb, saffron rice, beetroot and kale salad, jollof quinoa and gluten-free pasta for the really irritating fusspots [...]"

duminică, 14 noiembrie 2021

Fernando Aramburu - "Patria"

"Bãuse apa. Se fãcuse sapte si un sfert, asa cã s-a hotãrât sã plece, dar... Dar ce? O voce interioarã i-a zis: nerea, nu fi proastã, sã nu cumva sã te închizi în casã cu mintea plinã de amintiri; desartã-ti memoria acum si aici; goleste-o, ca sã scapi de chinul amintirilor. Gândeste-te: noaptea e lungã si e noiembrie, un noiembrie umed, întunecat, o lunã naspa. [...]
Ea, maicã-sa, fratele ei, toti trei ajunseserã sã fie satelitii unui om asasinat. Le plãcea sau nu, de ani întregi vietile lor se roteau în jurul acelei crime, al acelui nucleu de... de ce?, la naiba, pãi de suferintã, de durere, si asa nu se mai poate si nu stiu cum sã scap."

"-Pânã la urmã, am fost si eu un adolescent basc, expus, ca atâtia alti tineri din vremea mea, propagandei în favoarea terorismului si doctrinei pe care se întemeiazã. M-am gândit de multe ori la asta si cred cã am gãsit rãspunsul. [...]
-Asadar, am scris împotriva suferintei pe care oamenii si-o provoacã unii altora, încercând sã arãt în ce constã, de fapt, aceastã suferintã, cine o genereazã si ce consecinte fizice si psihice trebuie sã suporte victimele care supravietuiesc. [...]
-În acelasi timp, am scris împotriva crimelor comise din motive politice, în numele unei patrii în care o mânã de oameni înarmati, beneficiind de rusinosul sprijin al unei pãrti din societate, decid cine apartine sus-numitei patrii, cine trebuie sã o abandoneze si cine trebuie sã disparã pentru totdeauna. Am scris fãrã urã împotriva limbajului urii, împotriva falsificãrii memoriei si împotriva uitãrii de care încearcã sã se foloseascã toti cei ce vor sã inventeze o istorie pusã în slujba proiectului lor si a convingerilor lor totalitare.[...]
-Si am mai scris, din dorinta de a le oferi semenilor mei ceva pozitiv, în favoarea literaturii si artelor, asadar în favoarea a tot ce e bun si nobil în sufletul oamenilor. Si în favoarea demnitãtii victimelor ETA, întelese ca indivizi, nu ca niste simple numere într-o statisticã în care nu conteazã numele fiecãreia dintre ele, nici chipurile lor concrete, nici trãsãturile care le individualizeazã. 
Exact ceea ce mama nu-si doreste: ca suferinta ei si a copiilor ei sã devinã un material din care scriitorul sã-si scrie cartea, regizorul sã turneze filmul, pentru ca mai apoi sã-i aplaude, sã câstige premii, în timp ce pe noi continuã sã ne apese tragedia. 
-Am încercat sã evit cele douã capcane pe care le consider cele mai periculoase de acest gen de literaturã: tonul patetic, sentimental, pe de o parte, iar pe de altã parte, tentatia de a întrerupe povestea pentru a lua, în mod explicit, o atitudine politicã. Dupã pãrerea mea, pentru asa ceva existã interviurile, articolele din ziare si întâlnirile de genul acesteia.[...]
Avea impresia cã, pânã în prezent, scriitorii basci dãduserã prea putinã atentie victimelor terorismului. Se scrie mai mult despre cei care fac victime, despre problemele lor de constiintã, despre sângele lor rece. În plus, terorismul ETA nu e bun pentru a ataca dreapta. Pentru asa ceva, rãzboiul civil e mult mai eficient.
-...încercând sã descriu o panoramã reprezentativã a unei societãti supusã terorii. Poate cã exagerez, dar cred cu fermitate cã a început si înfrângerea literarã a grupãrii ETA,"
 

marți, 2 noiembrie 2021

Robert D. Kaplan -"Butoiul cu pulbere al Asiei"

 

"Nu existã chestiuni filosofice la care sã se poatã cugeta în acest peisaj nou si oarecum steril al secolului XXI. E vorba doar despre putere; despre echilibrul puterii, mai exact. In timp ce limbajul folosit la întâlnirile la nivel înalt din Asia rãmâne unul soft, desfãsurarea de nave de rãzboi în mãrile aflate în disputã rãmâne una hard. Angajãrile militare terestre presupun ocuparea unor zone cu populatie civilã, iar acest lucru conduce adeseori la violãri ale drepturilor omului, drept care politica externã devine o ramurã a studiilor despre Holocaust. Dar utilizarea fortei navale este o problemã strict militarã. Dacã nu se bombardeazã tãrmuri, atunci mortii sunt, de regulã, numai în uniforme militare, drept care nu existã victime per se. In prima parte a secolului XXI, Marea Chinei de Sud va continua sã se afle în miezul geopoliticii, reamintind de Europa Centralã din secolul XX. Dar, spre deosebire de Europa Centralã, ea nu va stârni pasiunile intelectualilor sau ale jurnalistilor. 
Separarea geopoliticii de chestiunile care tin de drepturile omului, îmbinate în Europa secolului XX, plus gradul de abstractizare care înconjoarã domeniul naval în orice situatie vor contribui la a face din Marea Chinei de Sud un tãrâm al analistilor politici si al celor din domeniul apãrãrii, mai degrabã decât al elitelor intelectuale si jurnalistice. Realismul va triumfa, prin urmare, fiindcã el este în mod constient amoral si concentrat pe interese, mai degrabã decât pe valori. Iatã cum va ajunge Marea Chinei de Sud sã simbolizeze o  dilemã umanistã."

"Un oficial de rang înalt al unui stat de coastã la Marea Chinei de Sud mi-a spus de-a dreptul, fãrã menajamente, într-o discutie neoficialã pe care am purtat-o cu el în 2011: "Chinezii nu oferã niciodatã justificãri pentru pretentiile cu care vin. Au o mentalitate ca de Regat de Mijloc si nici nu vor s-audã cã asemenea chestiuni ar putea fi rezolvate la tribunal. China [...] nu ne recunoaste dreptul de a avea propriul nostru platou continental. [...]" Acelasi oficial mai spunea despre China cã se poartã la fel de dur cu o tarã ca Filipinele cum se poartã cu Vietnamul, fiindcã acesta din urmã este angrenat, din punct de vedere istoric si geografic, într-o competitie acerbã cu China, pe când Filipinele nu sunt altceva decât un stat slab, care poate fi intimidat. "[...] China nu face altceva decât sã astepte sã devinã si mai puternicã. Din punct de vedere economic, toate aceste tãri vor ajunge sã fie dominate de China" -sublinia oficialul respectiv-, cu exceptia, bineînteles, a cazului în care însãsi economia chinezã ar da gres." 

"Exceptie fãcând Rãzboiul Rece, în Marea Chinei de Sud se prevede o formã de conflict cu totul diferitã fatã de cele cu care ne-am obisnuit, de la Primul Rãzboi Mondial pânã la rãzboaiele din Irak si Siria. De la începutul secolului XX, cu totii am fost traumatizati de angajãri terestre masive si conventionale, pe de-o parte, si de rãzboaie mai mici, neregulate, murdare, pe de altã parte. De vreme ce ambele situatii au produs pierderi de vieti omenesti civile colosale, rãzboiul [...] a devenit subiectul de discutie al umanistilor la fel de mult cum era si al generalilor. In viitor însã, este foarte posibil sã vedem o formã de conflict mai purã (în Asia de Est, cel putin), limitatã la domeniul naval, despre care gazetele intelectuale, formulatoare de opinie, vor avea prea putin de rumegat -cum ar fi lupta dintre Statele Unite si Uniunea Sovieticã, dar fãrã perspectiva unui rãzboi terestru. Acesta este un scenadiu pozitiv. Pentru cã starea de conflict nu poate fi eliminatã din conditia umanã. O tezã expusã de Machiavelli [...] este aceea cã strea de conflict, dacã este controlatã corespunzãtor, este mai susceptibilã sã genereze un progres uman, decât o stabilitate rigidã. O mare ticsitã de nave de rãzboi nu e de naturã sã împiedice o epocã de mare progres uman în Asia."

"Hanoiul [...] rãmâne un oras al calculelor politice nervoase; acestea sunt riscurile din ziua de astãzi ale unei puteri potentiale de nivel mediu [...], cu o linie lungã de coastã, la întretãierea cãilor maritime cele mai importante si în apropierea unor depozite energetice aflate în largul mãrii. Vietnamul este "principalul protagonist" al disputei în jurul Mãrii Chinei de Sud si-si afirmã asupra celor douã arhipelaguri, Paracel si Spratly, suveranitatea "bazatã pe o realitate istoricã datând cel putin din secolul XVII" [...] "Dacã reusesc sã înfrângã rezistenta Vietnamului, chinezii au câstigat Marea Chinei de Sud", mi-a spus un oficial american. "Malaezia stã cuminte, Bruneiul si-a rezolvat problema cu China, Indonezia nu are o politicã externã bine definitã în aceastã chestiune, Filipinele au prea putine cãrti de jucat, în ciuda unei turbulente ingenioase si a unor asertiuni incendiare, Singapore e capabil, dar nu-i destul de mare."
Altfel spus, numai de Vietnam depinde."

"David Lamb, care a fost corespondent de rãzboi în deceniul 1960 si a revenit în anii 1990, în calitate de corespondent al ziarului Los Angeles Times la Hanoi, scria: "Vietnamezii îi plãceau, pur si simplu, pe americani [...] Pierduserã trei milioane de cetãteni [unul din zece omorât sau rãnit], fuseserã potopiti cu 15 milioane de tone de munitie -de douã ori mai multã decât tot ce a fost lansat asupra Europei si Asiei în al Doilea Rãzboi Mondial -si avuseserã de suportat un rãzboi care a lãsat în urmã sapte milioane de refugiati în Vietnamul de Sud si a distrus industria si infrastructura Vietnamului de Nord. Si totusi -continua el- iatã cã trecuserã peste rãzboi într-un mod în care multi americani nu reusiserã de treacã. Spitalele lor nu erau pline de veterani cu traume post-combat si la ei nu se gãseau monumente nationale de comemorare [...] Scolarii învãtau despre rãzboi numai ca fiind o paginã scurtã în istoria de 2500 de ani a tãrii lor". 
Mai mult decât atât, cinismul si exasperarea  cu care multi europeni si reprezentanti ai stângii americane privesc dintotdeauna Statele Unite lipsesc în Vietnam cu desãvârsire. Punând în câteva cuvinte atitudinea generalã din tara sa, Nguyen Duc Hung, fost ambasador în Canada, mi-a spus: "La fel cum vietnamezii s-au rãspândit spre sud în decursul secolelor, pentru a se autodefini canatiune, si americanii s-au rãspândit spre vest -si asta nu pentru aurul din California, ci pentru libertate."
Cu toate acestea, în timp ce America s-a dovedit cel mult marginalã în trecutul Vietnamului, China s-a dovedit crucialã.  [...]  "Accentul coplesitor al istoriei oficiale vietnameze cade pe rezistentã, aproape fãrã exceptie împotriva Chinei", scrie Robert Templer [...] Teama lor de China este profundã, tocmai pentru cã Vietnamul nu are cum sã scape de îmbrãtisarea vecinului sãu gargantuesc de la nord, a cãrui populatie numãrã de cincisprezece ori mai multi locuitori. Vietnamezii stiu cã geografia dicteazã termenii relatiei dintre ei si China: pot sã câstige câte o bãtãlie, dar apoi trebuie sã dea mereu fuga la Beijing, sã-si plãteascã tributul. Este o situatie strãinã unei natiuni practic insulare, cum este cea americanã."
"Ceea ce nu înseamnã câtusi de putin cã Vietnamul s-a înstrãinat cu totul de China si s-a refugiat în bratele Statelor Unite. Vietnamul este mult prea dependent de China (si, de asemenea, interconectat cu ea), ca sã procedeze astfel. Expertul australian Carlyle Thayer afirmã cã legãturile militare dintre vietnamezi si chinezi s-au dezvoltat în paralel cu cele dintre vietnamezi si americani. In  vreme ce Statele Unite sunt cea mai mare piatã de export pentru produsele vietnameze, Vietnamul importã din China mai multe bunuri decât din oricare altã tarã -bumbac, masini, îngrãsaminte, pesticide, aparaturã electronicã, piele, o multime de bunuri de consum de tot felul. Economia vietnamezã, pur si simplu, n-ar putea functiona fãrã China, chiar dacã, inundând Vietnamul cu produse ieftine, aceasta împiedicã, propriu-zis, dezvoltarea productiei locale. [...] Proximitatea Chinei si faptul cã Statele Unite se gãsesc de partea cealaltã a planetei obligã Vietnamul sã accepte o umilintã de genul distrugerii mediului înconjurãtor provocate de exploatãrile chinezesti de bauxitã din Podisul Central vietnamez luxuriant [...] "Nu putem sã ne mutãm; statistic vorbind, suntem o privincie de-a Chinei", mi-a spus Nguyan Tam Chien, fost ministru-adjunct de Externe."

"Mass-media occidentalã îsi doreste eroi pe care sã-i poatã aplauda sau ticãlosi pe care sã-i poatã demoniza. Lumea realã e diferitã. Nu existã o unitate a bunãtãtii. Un mare conducãtor poate arãta si defecte sinistre. Aceasta este lectia de învãtat de la Mahathir. El a fost cel care a pus pe hartã Malaezia dominatã de musulmani, conferindu-i acestui stat oarecum artificial conceput o identitate nationalã, mai cu seamã în interiorul lumii musulmane, si una dintre consecinte a fost aceea cã i-a pus o stavilã Occidentului. Dinamismul aparte al Malaeziei aflate sub conducerea lui a constituit o parte a povestii epice din spatele declinului relativ al Occidentului.
Stilul de conducere al lui Mahathir a demonstrat cã, asa cum se exprima savantul australian Harold Crouch, "dihotomia precisã dintre "democratie" si "autoritarism" nu pare sã fie aplicabilã". Iar acest regim în mod evident amestecat sau "ambiguu" a condus la "un grad de coerentã care a furnizat bazele unei ordini politice remarcabil de stabile", în ciuda clivajelor etnice si civilizationale din Malaezia si a tulburãrilor politice recente. Reflectând o categorie proprie numai lui, regimul lui Mahathir a devenit deopotrivã "mai represiv si mai sensibil la nevoile oamenilor, cãrora le rezolva problemele chiar în timp ce bãga pumnul în gura opozitiei. Sistemul electoral favoriza guvernul în mod brutal în dauna opozitiei, în conditiile în care alegerile erau contestate viguros si membri ai regimului aveau de purtat lupte grele, pentru a-si pãstra functiile. Mahathir a redus la jumãtate sãrãcia în timpul mandatelor sale. Dar, din cauza unor "clivaje comunitare întretãiate", care amenintau stabilitatea, evolutia unei clase de mijloc modern structurate, eliberatoare prin sine, nu a condus la o democratie deplinã. Dilema regimului a fost aceea cã noua clasã de mijloc rãmânea ferm divizatã pe criterii etnice. O datã în plus, nu exista o unitate a bunãtãtii."

"Da, existã un fel de contract social între aceste popoare si regimurile care le conduc: în schimbul ritmurilor de crestere economicã impresionante, oamenii se declarã de acord sã renunte la dorinta lor fireascã de a-si înlocui conducãtorii. Dar, dacã ritmurile de crestere se mentin la niveluri înalte -ca sã nu mai vorbim de situatia în care se prãbusesc sau mai coboarã putin, cum se întâmplã în ultima vreme-, asemenea contracte sociale nu au cum sã nu devinã caduce. Pentru cã, pe mãsurã ce oamenii ajung la nivelul de trai al clasei de mijloc, ei capãtã acces la cultura si tendintele globale, ceea ce le trezeste dorinta ca libertãtile lor politice sã meargã mânã-n mânã cu cele personale. Iatã de ce capitalismul autoritar poate fi doar o fazã, si nu o solutie viabilã alternativã la democratia occidentalã. De vreme ce Singapore este o ciudãtenie, va trebui sã asteptãm ca rata de crestere a PIB-ului Chinei sã scadã timp de mai multi ani consecutiv sau, dacã nu, sã se mentinã la nivelul la care se aflã în prezent, pânã când suficient de multi chinezi vor cãpãta acces la cultura globalã: numai atunci vom putea formula rãspunsuri la întrebarea dacã democratia reprezintã sau nu supremul triumf  al ratiunii în politicã."

sâmbătă, 16 octombrie 2021

Erich Maria Remarque -"Pe frontul de vest nimic nou"

 

"Zece sãptãmâni am fãcut instructie cazonã. In acest timp am fost transformati mai radical decât în zece ani de scoalã. Am învãtat cã un nasture bine lustruit are mai multã însemnãtate decât patru volume de Schopenhauer. La început mirati, apoi scârbiti si în cele din urmã indiferenti, ne-am dat seama cã nu spiritul se aflã pe primul plan, ci peria de ghete; nu ideea, ci sistemul; nu libertatea, ci instructia cazonã. Cu entuziasm si voie bunã am devenit soldati; dar s-a fãcut totul pentru a alunga din noi si entuziasmul si voia bunã. Dupã trei sãptãmâni nu ni s-a mai pãrut ciudat cã un factor postal cu galoane are mai multã putere asupra noastrã decât au avut pe vremuri pãrintii, profesorii si toate celebritãtile culturale de la Platon pânã la Goethe. Cu ochii tineri si treji vedeam cã notiunea clasicã de patrie a dascãlilor nostri se cristaliza aici, deocamdatã, în renuntarea la personalitate, precum n-am fi pretins vreodatã nici slugilor celor mai de rând. Salutul, pozitia de drepti, marsul de defilare, prezentarea armei, la dreapta, la stânga-mprejur, pocnitul cãlcâielor, înjurãturile si miile de mizerii: hotãrât, ne închipuiserãm cu totul altfel misiunea noastrã si descopeream subit cã eram dresati pentru eroism ca niste cai de circ."


"E de neînteles cã niste trupuri atât de ciopârtite mai au fete omenesti în care viata îsi urmeazã cursul. Si nu trebuie sã uitãm cã acesta este numai un singur spital, unul stationar -sunt sute de mii în Germania, sute de mii în Franta, sute de mii în Rusia. Ce absurd e tot ce s-a scris, tot ce s-a înfãptuit, tot ce s-a gândit vreodatã, dacã asemenea lucru e cu putintã! Totul trebuie sã fie minciunã si zãdãrnicie, dacã o civilizatie de milenii n-a fost în stare sã împiedice vãrsarea acestor râuri de sânge si existenta acestor lagãre de torturã, rãspândite peste glob cu sutele de mii. Numai lazaretul aratã adevãrata fatã a rãzboiului.
Sunt tânã, am douãzeci de ani; dar nu cunosc din viatã decât deznãdejdea, moartea, frica si îmbinarea celei mai neghioabe superficialitãti cu un abis de suferinte. Vãd popoare asmutite unele împotriva altora, ucigându-se tãcute, nestiutoare, tembele, docile, fãrã vinã. Vãd cã mintile cele mai întelepte din lume nãscocesc arme si cuvinte menite sã le facã pe toate acestea mai rafinate si de mai lungã duratã."

"Toate celelalte manifestãri sunt cufundate într-un somn hibernal; singurã, viata stã necontenit la pândã împotriva amenintãrii mortii -ne-a transformat în animale cugetãtoare, pentru a ne dãrui arma instinctului, ne-a cufundat în apatie, ca sã nu pierim în fata groazei care ne-ar coplesi dacã am avea mintea limpede si constientã, a trezit în noi simtul camaraderiei ca sã nu ne prãbusim în abisul singurãtãtii, ne-a dat indiferenta omului primitiv pentru ca, în ciuda tuturor împrejurãrilor, sã putem simti în orice moment tot ce e pozitiv si sã înmagazinãm aceste senzatii ca arme de rezervã împotriva asaltului ce ni l-ar da neantul."

duminică, 3 octombrie 2021

Paul Brinkley-Rogers -"Bucurați-vă de fericirea voastră"

 

Poate nu cea mai interesantã bucatã autobiograficã scrisã vreodatã (ba chiar are unele pasaje plictisitoare de-a dreptu'), dar relaţia dintre marinarul american şi japoneza maturã şi misterioasã are un anumit farmec. Chiar dacã autorul nu prea se pricepe sã lase sã se întrevadã cantitatea perfectã de informaţii pentru a pãtrunde misterul într-un grad satisfãcãtor pentru cititor (totul este prost dozat, de cele mai multe ori aruncã nişte detalii care nu duc nicãieri sau care deschid prea multe posibilitãţi), se simte cât de mult a fost marcat de acea relaţie atipicã din tinereţea lui şi e interesantã mai ales acea senzaţie pe care o lasã cã a devenit conştient prea târziu de cât de valoroasã a fost pentru el experienţa respectivã. 

"Ce mult mi-aş dori sã am iarãşi nouãsprezece ani şi sã mã aştepte o femeie ca tine, cu buze roşii, bântuitã de tragedie, care devora literatura, scria poezii şi purta un parfum necunoscut al cãrui miros încã mi-l pot aminti. 
-Trebuie sã-ţi spun ceva, ai zis. Un alt secret. O anumitã femeie este îndrãgostitã de un anumit bãrbat, dar el nu ştie. O cunoşti pe femeia aceea?
Am dat din cap. Îți amintesti acea încuviinţare?
-Un anumit bãrbat este îndrãgostit de o anumitã femeie, dar el nu ştie. Îl cunoşti pe bãrbatul acela?
Am dat iarãşi din cap cã da.
-În ţara mea, ai spus, aceasta este formula perfectã pentru o poveste de dragoste care va avea un început şi un sfârşit. Mi-am dorit întotdeauna sã fiu îndrãgostitã de un bãrbat care sã nu ştie cã-l iubesc. Cât de dulce-amarã e dragostea aia. Cât de memorabilã. O dragoste pe care o pot purta în suflet pânã la moarte. Înţelegi?
Ei bine, evident, nu înţelegeam. Vorbeai cu cineva care nu avea nici douãzeci de ani. Dulce-amarã? Ce ştiam eu despre dulce-amar! Ştiam doar ce era fericirea. Râsul. Lumina soarelui. Aventura."

joi, 23 septembrie 2021

Bogdan Alexandru Stănescu -"Copilăria lui Kaspar Hauser"

 

"Si cum ieşeam din blocul de 4 etaje din Militari, acolo unde m-ai chemat "sã ne mai vedem şi noi, Tãtuţule", dupã meditaţii, mi-am amintit strângerea aceea veche de inimã din Eforie. De data asta mai uşoarã, aşa cum devin ele, strângerile de inimã, sub rulajul ca de senilã de tanc a timpului, din ce în ce mai uşoare, mai pierdute în zgomotul lumii. Te-am privit în ochi, încercând sã fac abstracţie de toti cei din jur, de acei oameni care forfoteau prin casa ta, în timp ce negociai cu o tânãrã ţigancã "sã i-o sugã lu' ãsta micu'". Am ieşit în fugã pe uşa deschisã (uşile tale deschise, mereu deschise, chiloţii tãi lãbãrţaţi), am fugit fãrã sã mã uit înapoi înspre staţia lui 336, am fugit departe de tine şi de mierea subraţului tãu."

duminică, 15 august 2021

Marius Chivu -"Trei sãptãmâni în Himalaya"

"Mergi ore în sir fãrã sã vorbesti, dar si fãrã sã te gândesti la ceva anume. Esti doar atent unde pui piciorul, deasupra ta se ridicã stâncile colturoase, iar si mai sus de ele muntii, undeva jos, în stânga, râul ondulat îsi rostogoleste apele si bolovanii precum mãselele unui Sfarmã-Piatrã, iar tu mergi, pui un picior înaintea altuia, urci trepte de bolovani, sari rãdãcini de copaci împinse afarã de solul pietros, treci prin sate cu case si oameni desprinsi din cãrti vechi, mergi si transpiri toate gândurile ce-ti prisosesc... De-aia nici nu vorbesti, de-aia nici nu mai ai ce sã gândesti, mergi si te eliberezi, devii gol, usor si tot mai tãcut. Urci muntele coborând în tine."

"Nu mai mergi, drumul te (con)duce, picioarele îl urmeazã, cãrarea, poteca, drumeagul te duc într-un ritm care nu mai e al tãu, esti doar o vietate umblãtoare aflatã la cheremul naturii. Uneori, ca si cum te-ai trezi dintr-o vrajã, iesi din ritm, te rupi din miscare si, dupã ce-ti recapeti echilibrul, te asezi pe o stâncã sau pe un covoras de muschi si-ti tragi sufletul (când îti tragi sufletul e cel mai bine). Dacã umbli prin umbrã cauti o stâncã încinsã de soare, când te-ai încãlzit peste mãsurã te lungesti pe iarba de sub coroana unui copac si tot acest perpetuu balans între energii, aceastã îmblânzire, mângâiere a trupului poate pãrea o satisfactie mãruntã, dar ea se rãfrânge tocmai în suflet. Drumul acesta trece prin suflet. Drumul acesta trece prin sufletul tuturor strãinilor cu care te întâlnesti si în ochii cãrora te rãsfrângi la rându-ti la fel de strãin. Oameni din toatã lumea, fiecare cu povestile lui nespuse. Si tu printre ei. Pasi, trupuri, povesti si cel mai aproape cer sub care ai fost vreodatã..."

"De altfel, multi trekkeri au telefoane mobile si tot felul de gadgeturi si device-uri. [...] In afarã de aparatul foto, eu nu mi-am luat nimic, nici mãcar un ceas de mânã. Sunt foarte relaxat fãrã Internet, fãrã mobil, televizor si mp3 player, cãci acesta mi se pare a fi cu adevãrat spiritul cãlãtoriei: sã pleci fãrã device-uri de (pe)trecut timpul si sã te bucuri la maximum de plãcerea de a hoinãri rupt de propriul context cultural si, mai ales, de tirania de a fi mereu disponibil, reperabil, comunicativ & comunicabil. Orice cãlãtorie este o formã de odihnã, meditatie si asteptare. Sã pleci de-acasã înseamnã sã-ti asumi absenta din mijlocul alor tãi, înseamnã sã ai curajul de a fi uitat o vreme de ceilalti si de a te pune la dispozitia necunoscutului. În momentul în care cãlãtoresti, dar din când în când postezi pe blog sau pe FB vorbe si imagini ale drumului tãu, ajungi, de fapt, sã faci cãlãtoria în perspectiva postãrii online. Pleci de acasã pentru a fi si mai mult în atentia celorlalti. Live Trekking Show. Devii sclavul mediului tehnologic situat fiind în mediul natural."
 

duminică, 25 iulie 2021

Marina Stepnova -"Femeile lui Lazăr"

 

"Ţariovii toatã viaţa au crezut în puterea sovieticã. Desigur, nu în cea adevãratã, ci în cea idealã, din cãrţi, puterea sovieticã corectã, care, dupã ce a supt toate persoanele capabile, trebuia, cel puţin, sã le dea tuturor dupã munca prestatã. Ţariovii îşi îndepliniserã cu onestitate partea lor de contract, fãrã sã-şi cruţe nici mâinile, nici creierele, de aceea cozile umilitoare şi lipsa a orice, începând cu dresurile pentru copii şi terminând cu precomenzile pentru Dostoievski, i-au împins spre o dezamãgire cruntã. Ei dispreţuiau puterea adevãratã-adevãratã, cotidianã, realã, sovieticã, aşa cum dispreţuieşti o mamã care bea din greu şi se dã tânãrã, dar e imposibilã, jalnicã -şi totuşi, e mama ta."

duminică, 4 iulie 2021

C. G. Jung -"Amintiri, vise, reflecții"

 

"Am constatat adesea cã oamenii se îmbolnãvesc de nervi atunci când se multumesc cu rãspunsuri insuficiente sau false la întrebãrile vietii. Ei cautã pozitie, cãsãtorie, reputatie, succes exterior si bani si rãmân nefericiti si nevrotici, chiar dacã au obtinut ce cãutau. Asemenea oameni sunt înclestati de obicei într-o prea mare îngustime spiritualã. Viata lor n-are destul continut, n-are sens. Dacã pot evolua cãtre o personalitate mai cuprinzãtoare, de cele mai multe ori le dispare si nevroza. De aceea, ideea de dezvoltare a avut pentru mine de la bun început cea mai mare însemnãtate.
Majoritatea pacientilor mei nu consta din oameni credinciosi, ci din oameni care îsi pierduserã credinta. La mine veneau "oile rãtãcite". Omul credincios are si azi prilejul sã trãiascã în bisericã simbolurile. Sã ne gândim la evenimentul slujbei, al botezului, al imitatio Christi si la multe altele. Dar a trãi si a simti astfel simbolul presupune participarea vie a credinciosului, iar ea lipseste foarte des omului din ziua de azi. In asemenea cazuri ne vedem siliti sã observãm dacã inconstientul nu produce spontan simboluri care înlocuiesc ceea ce lipseste."

joi, 24 iunie 2021

Paul Tough -"How Children Succeed"

 

"[...] Habit and character are essentially the same thing. [...] It's not like some kids are good and some kids are bad. Some kids have good habits and some kids have bad habits. Kids understand it when you put it that way, because they know that habits might be hard to change, but they're not impossible to change. William James says our nervous systems are like a sheet of paper. You fold it over and over and over again, and pretty soon it has a crease. And I think that's what you at KIPP are doing. When your students leave KIP, you want to make sure they have the kind of creases that will lead them to success later on."

miercuri, 9 iunie 2021

Andreea Răsuceanu -"Vântul, duhul, suflarea"

 

"Întotdeauna înainte sau dupã un proces greu mã plimbam o vreme pe strãzile din jurul tribunalului. Curţile în care nu mai intra nimeni, cu porţile baricadate, case somptuoase, acoperite de tufe înalte de soc, grãmezi de gunoi acoperite cu plastic, la colţurile strãzilor, care în întuneric par siluete ghemuite pe asfalt. Pe o bordurã, douã scaune de cafenea puse faţã în faţã şi legate cu un lanţ, un garaj verde pe care cineva a scrijelit cu un cui un nume, ANA, o tonetã de îngheţatã, un hotel în care pare cã n-a mai intrat nimeni de cine ştie când, o curte pãrãsitã în care te simţi brusc ca în afara oraşului. Strãzi care poartã numele unor amirali morţi demult, cu aloe uriase, prãfuite pe treptele de la intrare, în dreptul unor uşi pe care nu le-a mai deschis nimeni de ani de zile. Obiceiul ãsta insuportabil, de care pare cã nu scapã casele din nici un oraş, de a nu folosi intrarea principalã, ci mereu uşa feritã de la capãtul vreunei alei dosnice, ca şi cum intrarea din faţã ar aparţine unui timp glorios, acum mort şi îngropat pentru totdeauna, de parcã viaţa de acum n-ar fi decât prelungirea tristã, lipsitã de strãlucire a unor epoci mãreţe. Unele case, dacã n-ar pâlpâi în fundul câte unei camere o lampã fumurie, ai crede cã sunt abandonate. Zilele de varã, spãlate dupã orele prânzului de o ploaie scurtã, neaşteptatã, cãpãtând o luminã nouã, clarã, necruţãtoare, care nu iartã nici una din imperfecţiunile lumii."

miercuri, 26 mai 2021

Elena Ferrante -"Zilele abandonului"

 

"Eram corpul unui incest, mã gândeam amețitã de mirosul de vomã a lui Gianni, eram mama bunã de violat, nu o amantã. El cãuta deja în altã parte figuri mai potrivite pentru iubire, fugind de sentimentele de vinovãție, şi se întrista, ofta. Carla se nimerise în casã la momentul potrivit, o ficțiune a dorinței nesatisfãcute. Pe-atunci avea cu treisprezece ani mai mult decât Ilaria, cu zece mai mult decât Gianni, cu şapte mai mult decât mine când o ascultam pe mama vorbind despre sãrmana femeie din Piața Mazzini. Mario probabil o confundase cu viitorul, dar îşi dorise trecutul, timpul femeii tinere pe care i-l dãruisem deja eu şi de care-i era dor. Ea însãşi crezuse poate cã-i oferã viitorul şi-l încurajase sã creadã în asta. Dar eram cu toții confuzi, eu în primul rând. Aşteptam, în timp ce aveam grijã de copii, de Mario, o vreme care nu venea niciodatã, vremea în care aş fi început din nou sã fiu cum fusesem înainte de sarcini, tânãrã, subțire, energicã, impudic de convinsã cã mã pot transforma în cine ştie ce persoanã memorabilã. Nu, m-am gândit strângând cârpa şi ridicându-mã cu greu: viitorul, de la un moment dat încolo, e doar nevoia de a trãi la trecut. Sã refaci iute timpurile gramaticale."


"Am petrecut câteva seri cercetând fotografiile de familie. Am cãutat în trupul pe care-l avusesem înainte de a-l cunoaşte pe viitorul meu soț semnele autonomiei mele. Am comparat imaginile mele de fetițã cu cele din anii urmãtori. Am voit sã descopãr cât mi se modificase privirea pornind de la întâlnirile cu el, am voit sã vãd dacã de-a lungul anilor ajunsese sã semene cu a lui. Sãmânța trupului lui îmi pãtrunsese în corp, mã deformase, lãtise, îngrãsase, rãmãsesem însãrcinatã de douã ori. Formulele erau: purtasem în pântece copiii lui; îi dãruisem copii. Chiar dacã încercam sã spun cã nu-i oferisem nimic, cã erau mai ales ai mei, cã rãmãseserã mereu în raza corpului meu, supuşi grijilor mele, totuşi nu puteam evita sã mã gândesc la ceea ce mocnea, inevitabil, înãuntrul copiilor din natura lui. Mario urma sã explodeze din interiorul oaselor lor pe neaşteptate, acum, de-a lungul zilelor, al anilor, tot mai evident. Cât din el voi fi obligatã pentru totdeauna sã iubesc fãrã mãcar sã-mi dau seama, numai datoritã faptului cã-i iubeam pe ei? Ce amestec complicat şi efervescent este un cuplu. Deşi relația se destramã şi apoi se sfârşeşte, ea continuã sã acționeze pe cãi misterioase, nu moare, nu vrea sã moarã."

"Chestia asta m-a deprimat. Iatã ce mã asteaptã, m-am gândit. Astfel de seri. Sã apar în casa unor strãini, marcatã de conditia de femeie care asteaptã sã-si refacã viata. La cheremul altor femei nefericite în cãsnicie, care se strãduie sã-mi propunã bãrbati pe care ele îi considerã fermecãtori. Sã fiu nevoitã sã accept jocul acela, sã nu fiu capabilã sã mãrturisesc cã mie bãrbatii aceia nu-mi trezesc decât un sentiment neplãcut din cauza scopului lor explicit, cunoscut de toti cei prezenti, de a cãuta un contact cu persoana mea glacialã, de a se înfierbânta ca sã mã înfierbânte si apoi de a mã împovãra cu rolul lor de seducãtori confirmati, bãrbati la fel de singuri ca mine, cât mine de îngroziti de ce e strãin, sfâsiati de esecuri si de anii fãrã sens, despãrtiti, divortati, vãduvi, pãrãsiti, trãdati."

joi, 29 aprilie 2021

Carl Sagan -"Cosmos"

 

"Toate elementele Pământului, cu excepția hidrogenului și a unei părți de heliu, au fost gătite printr-un fel de alchimie stelară cu miliarde de ani în urmă în stele, dintre care unele se află astăzi la stadiul de pitice albe aproape invizibile, de cealaltă parte a galaxiei Calea Lactee. Nitrogenul din ADN-ul nostru, calciul din dinții noștri, fierul din sângele nostru, carbonul din plăcintele noastre cu mere au fost făcute în interiorul stelelor aflate în plin proces de colapsare. Suntem făcuți din pulbere de stele."

"Când gravitația este suficient de ridicată nu mai poate scăpa nimic, nici măcar lumina. Un astfel de loc este numit gaură neagră. Este ca un fel de motan cosmic Cheshire ce manifestă o indiferență enigmatică față de ceea ce îl înconjoară. Când densitatea și gravitația ating un prag suficient de ridicat, gaura neagră clipește și dispare din universul nostru. De aceea se numește gaură neagră: nici o lumină nu poate scăpa de ea. Este posibil ca în interiorul acesteia, datorită luminii capturate, lucrurile să manifeste o luminozitate atractivă. Chiar dacă o gaură neagră este invizibilă din exterior, prezența gravitațională a acesteia poate fi palpabilă. Dacă, într-o călătorie interstelară, nu ne deplasăm cu atenție am putea fi atrași în interiorul acesteia într-un mod irevocabil și corpul ne va fi întins în mod neplăcut formând un fir lung și subțire. Materia care s-ar concentra sub formă de disc în jurul găurii negre ne-ar oferi însă un spectacol de neuitat, în cazul improbabil în care am supraviețui acestei excursii."

"Când îmi ridic ochii către Soare, într-o secundă îmi trec prin ochi un miliard de neutrini. Desigur, nu sunt reținuți în retină, așa cum se întâmplă cu fotonii obișnuiți, ci își continuă drumul nederanjați prin capul meu. Partea curioasă este că dacă noaptea privesc către sol, în partea în care ar trebui să fie Soarele (dacă Pământul nu ar sta în cale), mi-ar trece prin ochi un număr aproape egal de neutrini, curgând prin acest Pământ interpus, care este tot atât de transparent pentru neutrini cum este un geam de sticlă transparent pentru lumina vizibilă."

joi, 8 aprilie 2021

Amy Liptrot -"Luminile nordului"

 

"Pe lângã faptul cã renunțasem la alcool, programul de dezalcoolizare mã schimbase şi în alte feluri, reconfigurându-mi prioritãțile. Mã simțeam norocoasã cã mã rãsfãțasem cu acel tratament şi cã îi cunoscusem pe toți acei oameni trãzniți şi imprevizibili. Munca alãturi de oameni care abia puteau sã scrie şi sã citeascã, dar care se exprimau adesea cu o elocvență pe care o simțeam în carne, îmi fãcea preocupãrile mãrunte precum cele legate de gramaticã sã parã meschine şi obscure. Ascultând poveşti despre vieţi petrecute în închisoare, în spitale, în comunitãți nomade, în familii mari şi în Stepney Green am descoperit sfere ale existenței ce orbitau departe de absolvenții saturati de media care îşi vãrsau ofurile pe Twitter. Vechii mei prieteni acum pãreau diferiți, plimbându-se între aceleaşi baruri şi petreceri, discutând despre aceleaşi subiecte. Scuzã-mã puţin, cât îmi fac creierul zob.

Nu am plâns niciodatã pe bicicletã şi, pentru a ieşi din casã, pedalam îndelungat prin oras şi prin trecutul meu."

"Dupã ce m-am lãsat de bãut, am luat pentru o vreme un medicament numit Campral, prescrus pentru a mã ajuta cu pofta. Dar niciun medicament nu îți poate stinge setea cu adevãrat profundã. Nu tânjesc dupã alcool în sine, ci dupã efectul pe care îl are asupra mea; vreau sã mã simt usoarã. Problema mea nu e una fizicã. Si chiar dacã aş reuşi sã scap de poftã, întrebarea rãmâne: de ce am avut aceastã nevoie şi cu ce aş putea umple golul pe care îl lasã în urmã."

"Sfidând aceastã nemulțumire, îmi organizez propria formã de terapie prin plimbãri lungi, înotând în marea rece şi citind ziare vechi cu meticulozitate. Invãț sã identific şi sã savurez libertatea: libertatea de mişcare, lipsa constrângerilor nocive. Inlocuiesc golul cu noi cunoştințe şi momente pline de frumusețe. Gândurile periculoase vor continua sã aparã, iar când apar mi se pare cã aşa mã voi simți mereu, dar trebuie sã las aceste pofte sã vinã şi sã treacã uşor. Nu trebuie sã le încurajez sau sã le las sã crească."

luni, 29 martie 2021

Mihaly Csijszentmihalyi -"Flow"

 

"As our studies have suggested, the phenomenology of enjoyment has eight major components. When people reflect on how it feels when their experience is most positive, they mention at least one, and often all, of the following. First, the experience usually occurs when we confront tasks we have a chance of completing. Second, we must be able to concentrate on what we are doing. Third and fourth, the concentration is usually possible because the task undertaken has clear goals and provides inmediate feedback. Fifth, one acts with a deep but effortless involvement that removes from awareness the worries and frustrations of everyday life. Sixth, enjoyable experiences allow people to exercise a sense of control over their actions. Seventh, concern for the self disappears, yet paradoxically the sense of self emerges stronger after the flow experience is over. Finally, the sense of the duration of time is altered; hours pass by in minutes, and minutes can stretch out to seem like hours. The combination of all these elements causes a sense of deep enjoyment that is so rewarding people feel that expending a great deal of energy is worrhwhile simply to be able to feel it."

"There is ample evidence to suggest that how parents interact with a child will have a lasting effect on the kind of person that child grows up to be. In one of our studies conducted at the University of Chicago, for example, Kevin Rathunde observed that teenagers who had certain types of relationship with their parents were significantly more happy, satisfied, and strong in most life situations than their peers who did not have such a reationship. The family context promoting optimal experience could be described as having five characteristics. The first one is clarity: the teenagers feel that they know what their parents expect from them -goals and feedback in the family interaction are unambiguous. The second is centering, or the children's perception that their parents are interested in what they are doing in the present, in their concrete feelings and experiences, rather than being preoccupied with whether they will be getting into a good college or obtaining a well-paid job. Next is issue of choice: children feel that they have a variety of possibilities from which to choose, including that of breaking parental rules- as long as they are prepared to face the consequences. The fourth differentiating characteristic is commitment, or the trust that allows the child to feel comfortable enough to set aside the shield of his defenses, and become unselfconsciously involved in whatever he is interested in. And finally there is challenge, or the parents' dedication to provide increasingly complex opportunities for action to their children.
The presence of these five conditions made possible what was called the "autotelic family context," because they provide an ideal training for enjoying life. The five characteristics clearly parallel the dimensions of the flow experience. Children who grow up in family situations that facilitate clarity of goals, feedback, feeling of control, concentration on the task at hand, intrinsic motivation, and challenge will generally have a better chance to order their lives so as to make flow possible."

"There are two words whose meanings reflect our somewhat warped attitudes toward levels of commitment to physical or mental activities. These are the terms amateur and dilettante. Nowadays these labels are slightly derogatory. An amateur or a dilettante is someone not quite up to par, [...] one whose performance falls short of professional standards. But originally, "amateur" [...] referred to a person who loved what he was doing. Similarly a "dilettante" [...] was someone who enjoyed a given activity. The earliest meanings of these words therefore drew attention to experience rather than accomplishments; they described the subjective rewards individuals gained from doing things, instead of focusing on how well they were achieving. [...] increasingly the emphasis has been to value behavior over subjective states; what is admired is success, achievement, the quality of performance rather than the quality of experience. Consequently it has become embarrassing to be called a dilettante, even though to be a dilettante is to achieve what counts most -the enjoyment one's actions provide."

sâmbătă, 20 martie 2021

Liviu Iancu -"Xanax"

 

"-Ia uite!!! Ce frumoooos! Ai adormit? m-a întrebat Cornel cuprins brusc de entuziasm.
-Nu. Ce-ai vãzut acolo? Si-a tras gândacul gagicã?
-Incredibil! O plãntuțã.
-Ce plãntuțã?
-A rãsãrit o plãntuță la mine în chiuvetã.
M-am dus sã vãd. Intr-adevãr, printre farfuriile murdare, neatinse de câteva sãptãmâni, îşi fãcuse loc o micã plantã verde, înaltã de un lat de palmã. O boabã de fasole încolțise în apa bãltitã din chiuvetã şi crescuse acolo, printre vasele nespãlate."

luni, 15 martie 2021

Anne Sverdrup-Thygeson -"Terra insecta"

 

"Ce este, mai precis, o insectă? Când ai dubii, o regulă bună e să numeri picioarele creaturii. Cele mai multe insecte dețin șase picioare, toate atașate de secțiunea din mijloc a corpului lor.
Următorul pas e să verifici dacă are aripi sau nu. Și acestea sunt atașate tot de secțiunea din mijloc. Majoritatea insectelor au două rânduri de perechi de aripi: anterioare și posterioare.
Ai descoperit deja o trăsătură esențială a insectelor: corpul alcătuit din trei părți."

"Mirosul este important pentru multe insecte, deși, spre deosebire de noi, acestea nu au nas, simțul mirosului servindu-se de antene."

sâmbătă, 27 februarie 2021

Lavinia Betea -"Am făcut Jilava în pantofi de vară"

 

"-Și totuși cum ați scrie istoria după anii 50 vu viața dumneavoastră în ea dar și cu a acelora care au prosperat cum n-ar fi putut visa vreodată părinții și strămoșii lor?

-Fără ură. Fac o pledoarie pentru umanitate, umanism, corectitudine. Și pentru a face istoria dreaptă, fără părtinire. Fără ură. Nu știu dacă mă puteți înțelege. După documente adevărate. Să folosești sursele și să nu le interpretezi după capul tău, după interesul tău de partid. Pentru că atunci nu mai faci istorie, faci politică. Istoria, cercetarea istorică trebuie despărțită de politică."

duminică, 7 februarie 2021

Mircea Eliade -"Istoria credințelor şi ideilor religioase vol 1"

 

"[...] maorii din Noua Zeelandă au ajuns să execute adevărate minunății din lemn sculptat [...] Evident, dificultatea unei lucrări nu face din ea o operă de artă. Astfel, cei care fac modele de corăbii în sticle ar trebui să fie trecuți în rândul celor mai mari artiști. Dar abilitatea tehnică a indigenilor ar trebui să ne ferească de concluzia că lucrările lor par bizare pentru că nu știu să le facă mai bine. Nu nivelul tehnicii lor diferă de al nostru, ci ideile lor. E un lucru pe care e bine să-l conștientizăm încă de la început, pentru că ansamblul istoriei artei nu este relatarea unui marș triumfal spre progresul tehnic, ci istoria unei înlănțuiri de variații în idei și exigențe. Dispunem de dovezi din ce în ce mai clare că, în unele condiții, artiștii indigeni pot să reproducă natura cu tot atâta fidelitate ca și cel mai priceput artist format la o academie. În urmă cu câteva decenii, în Nigeria au fost descoperite câteva capete de bronz, care sunt niște portrete cum nu ne-am putea imagina altele mai convingătoare."