miercuri, 22 decembrie 2021

Column McCann -"Apeirogon"

 

"Rami avea adeseori impresia cã în interiorul lui sãlãsluiau vreo nouã sau zece israelieni aflati în conflict. Cel nehotãrât. Cel rusinat. Cel înamorat. Cel îndoliat. Cel care se minuna de nãscocirea dirijabilului. Cel care stia ce urmãreste dirijabilul. Cel care urmãrea la rândul sãu. Cel care se voia urmãrit. Anarhistul. Protestatarul. Cel care se sãturase pânã în gât de toatã zgâiala.
Îl lua cu ameteli povara unei asemenea complicatii, faptul de a fi atâtia oameni deodatã. Ce sã le spunã bãietilor lui când îsi începeau stagiul militar? Ce sã-i spunã lui Nurit când îi arãta manualele? Ce sã-i spunã lui Bassam când era oprit la puncte de control? Ce sã simtã ori de câte ori deschidea un ziar? Ce sã creadã când vuiau sirenele de Ziua Amintirii Holocaustului? Ce întrebãri sã-si punã de câte ori trecea pe lângã câte un bãrbat purtând pe cap keffiyeh-ul arãbesc? Ce sã simtã când bãietii lui trebuiau sã ia autobuzul? Ce sã creadã când un sofer de taxi vorbea cu accent strãin? Ce sã-l îngrijoreze când se uita la stiri? Ce atrocitate proaspãtã pândea la orizont? Ce fel de pedeapsã îi astepta? Ce sã-i spunã lui Smadar? "Cum e sã fii moartã, printesã? Poti sã-mi spui? Mie mi-ar plãcea?" "

"Poate pãrea ciudat, dar în Israel nu prea stim ce înseamnã cu adevãrat Ocupatia. Stãm frumusel în cafenelele noastre, ne simtim bine si nu trebuie sã avem de-a face cu asta. Nu avem habar ce înseamnã sã treci zi de zi printr-un punct de control. Sau ca pãmântul familiei noastre sã fie confiscate. Ori sã ne trezim cu teava pustii în obraz. Avem douã seturi de legi, douã seturi de sosele, douã seturi de valori. […] Nu avem access la realitãtile vietii din Cisiordania sau Gaza. Nimeni nu vorbeste despre asta. […]
Adevãrul e cã nu poti avea o ocupatie umanitarã. Nu existã asa ceva. Nu are cum. E vorba despre control. Poate va trebui sã asteptãm pânã ce pretul pãcii devine atât de ridicat, încât lumea va fi nevoitã sã înteleagã. Poate n-o sã se termine decât când pretul plãtit va fi mai greu decât avantajele. Pretul economic. Lipsa de locuri de muncã. Lipsa de somn, noptile. Rusinea. Poate chiar moartea. Pretul pe care l-am plãtit eu." 

"A fost odatã, nu cu atât de mult timp în urmã, si nu foarte departe de aici, un anume Rami Elhanan, israelian, everu, illustrator […] tata si al rãposatei Smadar, care a strãbãtut pe motocicletã drumul din suburbiile Ierusalimului pânã la mãnãstirea Cremisan, din orasul majoritar crestin Beit Jala, lângã Betleem, în dealurile Iudeei, pentru a se întâlni cu Bassam Aramin, un palestinian, musulman, fost detinut, activist, nãscut lângã Hebron, […] tatã si al rãposatei Abir, în vârstã de zece ani, împuscatã de un soldat fãrã nume la granita Ierusalimului de Est, la aproape un deceniu dupã ce fiica lui Rami, Smadar, care mai avea douã sãptãmâni pânã sã împlineascã paisprezece ani, a fost omorâtã în partea vesticã a metropolei de trei antetatori sinucigasi palestinieni […] de lângã Nablus, Cisiordania, un loc de mirare pentru ascultãtorii adunati în mãnãstirea de cãrãmidã rosie cocotatã pe coama dealului, în Muntii celui Preaiubit, pe podgoria terasatã, în umbra Zidului, sositi fiind ei din locuri depãrtate precum Belfast si Kyushu, Paris si Carolina de Nord, Santiago si Brooklyn, Copenhaga si Terezin, într-o zi oarecare de sfârsit de octombrie, cetoasã, cu atingeri friguroase, ca sã asculte relatãrile lui Bassam si Rami si ca sã gãseascã în povestile lor o altã poveste, o cântare a cântãrilor, descoperindu-se pe ei însisi -tu si cu mine- în capela cu lespezi de piatrã unde stãm ore lungi, plini de râvnã, fãrã sperantã, îmbãrbãtati, nedumeriti, cinici, complice, tãcuti, cu tinerea de minte prãbusitã în ea însãsi, cu sinapsele derapând, în bezna tot mai deasã, amintindu-ne, în vreme ce ascultãm, toate povestile care n-au fost încã spuse."

joi, 16 decembrie 2021

Mark Z. Danielewski -"House of Leaves"


E o carte despre cum gãsim sensul atunci când nu avem nici un punct de referintã. Singurul "personaj" în care poti avea încredere în care este cititorul. Adicã tu, cel care citesti. Danielewski a creat o carte ca un test Rorschach. Acolo gãsesti ceea ce pui tu, cititorul. De aceea, cartea poate fi si o poveste de groazã, si o poveste de dragoste, si orice altceva din tine este acolo. Pentru mine a fost o poveste despre esecul de a da sens realitãtii. Aceastã lipsã de repere este foarte inconfortabilã în lecturã. De aceea, multi cititori renuntã. Este neplãcut sã citesti cartea asta. Doar cã pentru unii (ca mine, de exemplu) de la un moment încolo devine fascinantã, dã dependentã, odatã intrat în spirala\labirintul\culoarul întunecat al efortului de a gãsi sensul nu mai poti sã abandonezi pânã nu termini. Iar la capãtul ãsta esti tu, cititorul, cu interpretarea si realitatea ta. O carte care nu poate fi scrisã de o minte umanã. E o manifestare a lui Dumnezeu în literaturã. 

Pe lângã aceastã idee principalã pentru care trebuie sã hãmãlesti serios ca sã o absorbi si sã o transformi în tine însuti la final, cel putin Danielewski a fost destul de drãgut ca sã presare tot felul de smecherii tehnice în text care mai pipereazã putin procesul prin care îti bubuie (la propriu foarte dureros) mintea (de exemplu, textul reflectã "fizic" povestea -practic, efortul mental de a întelege mesajul este dublat de efortul fizic de a urmãri textul).

"I'm sure most women know it's bull but hey, they're entertained. I also think it's somewhat of a relief not to hear the true story. I mean you look at the horror sweeping all the way up from my wrists to my elbows, and you have to take a deep breath and ask yourself, do I really want to know what happened there? In my experience, most people don't. They usually look away. My stories actually help them look away.

Maybe they even help me look away.

But I guess that's nothing new. We all create stories to protect ourselves."

vineri, 3 decembrie 2021

Adriana Sãftoiu -"Cronicã de Cotroceni"

 

"Functia devine dominantã cu cât mai mare e surprinderea de a fi acolo, într-o ierarhie politicã ce pãrea inabordabilã pentru cel care se constatã cocotat în ea. Functia genereazã un confort financiar, dar existã o laturã si mai perversã: un confort social, o hrãnire a stimei de sine, o vitaminizare zilnicã a egoului. Sistemul te întâmpinã: personalul, masina, oportunitãtile de cãlãtorie care nu te costã nimic, tratamentul preferential care te înconjoarã oriunde circuli, accesul la informatii care îti deschid ferestrele si usile, cãtre secretele altora, atitudinea respectuos-servilã a celor care fac totul ca sã îti iasã în cale si sã îti intre în voie. Inceputul relatiei cu acest sistem dispus sã sprijine demnitarul e relativ camuflat. Trebuie sã ai o stãpânire de sine si un echilibru dobândit în procesul de formare intelectualã, deci cu mult înainte de a fi obtinut o functie, ca sã poti sã spui: "Multumesc, pot sã îmi curãt singur scamele de pe hainã." Trebuie sã te fi definit satisfãcãtor ca personalitate, în raport cu familia ta, cu mediul tãu, cu societatea, astfel încât functia sã fie doar un loc de muncã si sã poti respinge toate avantajele, care sunt de fapt capcane (eficiente altfel) si te transformã în sluga propriei functii. Nu putine sunt depresiile si depresivii, dupã ce sistemul îi lasã pe margine."

"Ca sã câstigi bãtãlii politice, cu atât mai mult când ai ca adversar PSD, e nevoie de determinare, de o capacitate de muncã remarcabilã, de o creativitate politicã debordantã, de inteligentã analiticã, practicã, emotionalã, de sânge rece si calcul matematic în strategie. Pe lângã aceste date, e nevoie de context, de oportunitãti. Iar contextul a fost în favoarea lui Traian Bãsescu.
Aspectul gregar, vestimentatia tip second-hand -purta hainele ca un umeras cu un brat rupt-, pantofii perforati, cu vârful amintind de imineii turcesti, suvita personalã, de care nu s-a atins nimeni pânã la penibilul moment din Downing Street 10, râsul dezinvolt provocând stupoare în rândul audientei, remarcile dizgratioase, vorba asprã, directã, fãrã fandoseli si politeturi, nepotrivitã adeseori în public, lipsa oricãrei culturi a protocolului diplomatic fãceau din Traian Bãsescu un intrus în lumea costumelor prezidentiale, un candidat nevandabil. Doar cã toate handicapurile de aspect si prestantã erau suplinite de o inteligentã politicã inepuizabilã din punct de vedere strategic si tactic. Domina spatiul comunicãrii mai bine decât oricine."

"Traian Bãsescu nu poate fi suspectat cã detine pe cale academicã subtilitãti de psihologie individualã. Actioneazã în relatiile umane instinctiv. Experienta de comandant de navã nu trebuie deloc subestimatã. Seful trebuie sã se pozitioneze de la bun început, iar managementul exercitãrii puterii îl stãpânea într-un mixt de intuitie si experientã. Nici un alt tip de studiu la bazã. Respectul nu era pentru el un obiectiv în sine, ci, eventual, un instrument, destul de costisitor. Supunerea însã era, iar pentru asta a recurs la cel mai eficient instrument: frica. Nu e concluzia mea, e convingerea lui exprimatã într-o discutie de final de colaborare. Respectul nu îi face pe oameni la fel de docili si ascultãtori, mi-a explicat. Frica, da. Iar respectul necesitã timp ca sã îl câstigi. De asemenea, efectele sunt prea târzii pentru cineva care vrea repede sã domine, sã controleze. Frica e mult mai usor de provocat, iar efectele sunt neîntârziate. Traian Bãsescu neglija un element important: nu era singurul care îsi construia imperiul pe aceste fundamente. Avea lângã el doritori de putere, care asteptau doar momentul prielnic sã se confrunte. Nu stiu dacã erau familiarizati cu studiile de analizã comportamentalã la nivel de public, dar confirmau concluziile. Gustave Le Bon spusese cã cea mai mare parte a sentimentelor -curajul, teama, caritatea, solidaritatea, devotamentul, instinctul rãului- sunt contagioase. Dintre diversele emotii, cea mai contagioasã este probabil teama."

"Din pãcate, comparatia dintre "un rãu mic" si "un rãu mare" are un singur efect: înrãutãtirea conditiei rãului mic pânã devine si el mare. In cel mai bun caz, se poate înregistra o stagnare în starea de "rãu mai acceptabil". E ca si cum un pãrinte si-ar scuza corigentele copilului prin comparatie cu repetentia copilului din vecini. Intr-adevãr, prin comparatie, a fi corigent, e mai bine decât a fi repetent. Dar tot despre mediocri vorbim."

"Din pãcate, statistica aratã cã folosirea unui jurnal coincide cu timpurile nefericite, proaste, deprimante. Scriem ca sã ne eliberãm. Apropiatii mã îndemnau sã notez, fiindcã voi uita. Stiam cã nu am sã uit stãri, atmosferã, chipuri, atitudini. Nici nu mã interesa sã retin amãnunte despre evenimente. Dupã ce am terminat facultatea, am intrat într-o panicã... livrescã. Aveam sentimentul cã uit cãrti pe care le citisem în facultate. Stiam sã spun dacã mi-au plãcut, îmi aminteam subiectul, scriitura, dar nu îmi aminteam nume de personaje sau locuri. M-a linistit un prieten, cititor avid. Atmosfera pe care o pãstrezi si pe care ti-o creeazã lectura, care te influenteazã si te formeazã, e mai importantã decât numele unui personaj, pe care îl poti recupera usor, redeschizând cartea. [...]
Am început mandatul la Cotroceni extrem de precautã, atentã, încordatã. Pe lângã noutatea functiei, se adãuga Bãsescu cel nou. Era "nou" prin faptul cã era permanent irascibil, nemultumit, neobosit conflictual. Reusea extrem de bine sã intimideze întreaga echipã. Dupã demisia Elenei Udrea, aerul în aceeasi încãpere cu el era greu de respirat. Si, cu toate acestea, la finele lui 2005 încã îmi pãstram convingerea cã Bãsescu va misca România în directia declaratã. Nu mã îndoiam de determinarea lui de a elimina coruptia, prin eliminarea influentei politicului din institutiile de fortã. De ce nu a reusit? Exercitiul autocontrolului si al autocenzurii îi era strãin. A stabilit limitele functiei dupã nevoile si gustul lui. Si nici nu au fost multi prin preajmã care sã îl tragã de mânecã. Ba din contrã, l-au ajutat sã creadã cã realitatea lui e adevãrul unei tãri."