"Întotdeauna înainte sau dupã un proces greu mã plimbam o vreme pe strãzile din jurul tribunalului. Curţile în care nu mai intra nimeni, cu porţile baricadate, case somptuoase, acoperite de tufe înalte de soc, grãmezi de gunoi acoperite cu plastic, la colţurile strãzilor, care în întuneric par siluete ghemuite pe asfalt. Pe o bordurã, douã scaune de cafenea puse faţã în faţã şi legate cu un lanţ, un garaj verde pe care cineva a scrijelit cu un cui un nume, ANA, o tonetã de îngheţatã, un hotel în care pare cã n-a mai intrat nimeni de cine ştie când, o curte pãrãsitã în care te simţi brusc ca în afara oraşului. Strãzi care poartã numele unor amirali morţi demult, cu aloe uriase, prãfuite pe treptele de la intrare, în dreptul unor uşi pe care nu le-a mai deschis nimeni de ani de zile. Obiceiul ãsta insuportabil, de care pare cã nu scapã casele din nici un oraş, de a nu folosi intrarea principalã, ci mereu uşa feritã de la capãtul vreunei alei dosnice, ca şi cum intrarea din faţã ar aparţine unui timp glorios, acum mort şi îngropat pentru totdeauna, de parcã viaţa de acum n-ar fi decât prelungirea tristã, lipsitã de strãlucire a unor epoci mãreţe. Unele case, dacã n-ar pâlpâi în fundul câte unei camere o lampã fumurie, ai crede cã sunt abandonate. Zilele de varã, spãlate dupã orele prânzului de o ploaie scurtã, neaşteptatã, cãpãtând o luminã nouã, clarã, necruţãtoare, care nu iartã nici una din imperfecţiunile lumii."
