Amin MAALOUF -Cruciadele asa cum au fost vazute de arabi (The Crusades Through Arab Eyes)

Intrucat am tresariri justitiare in geo-politica actuala, mai pun mana pe cate-o carte de istorie. Desi ariditatea scrierilor pur istorice nu este tocmai pe gustul unei exuberante imaginative ca mine, ma mai prefac si eu ca ma intereseaza istoria. Cartea lui Amin Maalouf (mi-a placut mai mult "Orientalismul" –cu cartea aceea chiar am discutat, am avut dispute si la sfarsit ne-am impacat) mi s-a parut prea incarcata de detalii istorice, cu o aglomerare prea mare de evenimente istorice si cu prea putine iesiri eseistice, dar totusi cu o perspectiva interesanta si noua (cel putin pentru mine) asupra cruciadelor si a rolului jucat de ele in formarea imaginii de catre "Orient" asupra noastra, a "occidentalilor".

Pentru cei care citesc cartea inainte de a sti cate ceva din bibliografia lui Maalouf nu e nici o surpriza sa afle ulterior ca acesta are o formatie de jurnalist (cu cateva incercari literare, de asemenea, dar si acelea prea istoricizante pentru gustul meu). "Cruciadele asa cum au fost vazute de arabi" contin multe citate din istorici ai vremii, persoane care au consemnat evenimentele contemporane, ceea ce ofera materialul necesar sustinerii perspectivei din care sunt relatate intamplarile. Oricum, cred ca sunt prea sclifosita atunci cand ma plang de prea multele date istorice si de insiruirea rapida de conducatori islamici si europeni pentru ca, pana la urma, sunt totusi 200 de ani cuprinsi in 270 de pagini petrecute in vremuri foarte agitate. Insa mi-ar fi placut ca Maalouf sa renunte putin la perspectiva lui jurnalistica si sa intre mai mult in polemici, sa isi exprime mai mult punctul de vedere. Dar, in fine, asa presupun ca trebuie sa arate o carte de istorie, cu pretentii de obiectivitate.
Trebuie insa sa admit ca prezentarea evenimentelor din acea perioada este complexa, nelimitandu-se la conflictele armate propriu-zise, ci cuprinzand si informatii despre politica dusa de conducatorii locali, luptele interne. Maalouf suprinde atomizarea ideologica a timpului care, alaturi de dorinta de putere, a facut imposibila continuitatea politica in Orient.

"Cruciadele asa cum au fost vazute de arabi" incepe cu prima cruciada din 1096 (cand cea mai mare parte a teritoriilor islamice era stapanita de turcii selgiucizi) si se termina in 1291 cand "the Fraj", europenii, parasesc definitiv regiunea. In aceste doua secole au loc o multitudine de schimbari care se vor intipari pentru totdeauna in psihicul colectiv al popoarelor din regiune.

1096 este primul an in care arabii aud despre "the Franj". Nu stiu exact cum sa reactioneze la actiunile acestora si nici ce parere sa isi formeze despre intentiile lor. Kilij Arslan, sultanul Niceei, din cauza situarii geografice, este primul care incepe sa-si puna intrebari despre motivele debarcarii lor in Asia Mica. Pregatindu-se pentru ce este mai rau in fata necunoscutului, Kilij Arslan obtine o victorie militara usoara in fata Franj-ilor. Dar, in anul urmator, Franj-ii sunt mult mai pregatiti si reusesc cu usurinta sa cucereasca Edessa si Antiohia (orase din nordul Siriei). Acum incep sa apara zvonurile ca obiectivul principal a expeditiilor europene este cucerirea Ierusalimului. Francezii au ajuns la Ierusalim in 1099 si l-au si cucerit. Caderea Ierusalimului a tras adevaratul semnal de alarma in lumea araba, iar in 1104 musulmanii au obtinut o victorie pretioasa cand au rezistat asaltului francez asupra cetatii Harrah. Insa pe francezi aceasta infrangere nu i-a demoralizat. Intre 1109 si 1110 au reusit sa cucereasca Tripoli, Beirutul si Saida. Apoi, iar, orasul Tyre (sudul Libanului) a rezistat atacurilor franceze, aprinzand din nou speranta in sufletul arabilor. Lucrurile se inrautatesc in 1115 cand musulmanii si francezii incheie o alianta impotriva sultanului Siriei. Franj-ii ocupa acum toata coasta Mediteranei, cu exceptia orasului Ascalon. Frica se raspandeste si mai mult in randul musulmanilor atunci cand afla de asasinarea qadi-ului orasului Aleppo care organizase mai multe atacuri de hartuire a armatei franceze. Totusi, in 1128 francezii inregistreaza o alta infrangere caci nu reusesc sa ocupe Damascul. Zangi devine noul conducator al orasului Aleppo si isi propune unificarea Siriei. In 1144 cucereste orasul Edessa, ceea ce da speranta intregii lumi arabe ca francezii vor fi in curand indepartati de pe teritoriile lor. Insa doi ani mai tarziu Zangi este ucis de catre un soldat beat din propria armata ca urmare a unui incident fara nici o importanta. Este inlocuit de Nur al-Din. Urmatoarea expeditie franceza din 1148 este condusa de catre Luis al VII-lea si de Conrad, regele german. Insa aceasta nu a avut rezultate notabile. Influenta lui Nur al-Din creste in randul musulmanilor. Cucereste Damascul, ceea ce face ca partea musulmana din Siria sa ii revina in intregime. In Egipt Saladin devine vizir, punand capat califatului Fatimid si devenind, astfel, rival al lui Nur al-Din. Conflictul dintre cei doi se rezolva de la sine cu moartea lui Nur al-Din in 1174. Pana in 1183 Saladin cucereste Damascul si Aleppo. Asa el ajunge sa controleze Egiptul si Siria. In 1187 cucereste Ierusalimul si cea mai mare parte din teritoriile detinute de francezi. Franj-ii raman numai cu Antiohia, Tripoli si Tyre. In 1190, Richard Inima de Leu ii ajuta pe francezi sa recucereasca multe dintre orasele musulmane. Totusi, Ierusalimul ramane sub stapanirea lui Saladin. In 1193 Saladin moare la varsta de 55 de ani. Imperiul este reunit sub conducerea fratelui sau, al-Adil. Zece ani mai tarziu francezii trec prin foc si sabie Constantinopolul, indreptandu-se spre Egipt unde iau fortareata Damietta, dar in drum spre Cairo sunt opriti de armata nepotului lui Saladin. In 1217 lucrurile se complica prin intrarea pe scena ostiliatilor a mongolilor, la inceput cu celebrul Ghinghis Han. In 1229 al-Kamil preda Ierusalimul lui Frederick II de Hohenstaufen, spre consternarea lumii arabe. In 1244, musulmanii reusesc sa recucereasca Ierusalimul pentru ultima data. In 1291 cucerirea orasului Acre pune capat prezentei franceze in teritoriile arabe.

Maalouf dezvolta putin personalitatea sau viziunea politica a fiecarui conducator (francez, arab, turc, armean, kurd, etc.), insa insista asupra figurilor importante (Zangi, Nur al-Din, Saladin). Mi-ar fi placut sa surprinda sau sa faca ipoteze mai mult asupra conflictelor interioare ale personajelor, asupra opiniilor si prespectivelor acestora despre evenimente.

Uneori, mi se pare ca Maalouf paraseste acea obiectivitate jurnalistica pentru a incuviinta unele stereotipuri (de exemplu povestea canibalilor francezi din Ma’arra care, Maalouf tine sa sublinieze, nu se justifica numai prin lipsa hranei). Insa imaginea generala pe care o prezinta despre cruciati nu este in intregime diabolica. Recunoaste si apreciaza onoarea multora dintre cavalerii cruciati si nuanteaza uneori comentariile extreme ale cronicarilor vremii.

Mi-a placut in mod deosebit epilogul pentru ca acolo Maalouf a tras concluziile in care cititorul ii poate citi opiniile.
Sub conducerea turcilor selciugizi Orientul musulman nu era decat o adunare precara de state. Insa conditiile de trai si cultura erau net superioare celor dintr-o Europa care se refacea dupa o perioada intelectuala intunecata.
Mi-a placut mai putin ultima fraza, prea melodramatica, dupa parerea mea, fata de tonul intregii carti -"Nu exista nici o indoiala ca ruptura dintre cele doua lumi dateaza inca din timpul cruciadelor, perioada resimtita acut de arabi, chiar si in zilele noastre, ca un viol". As fi preferat ca fie intreaga carte sa fie scrisa pe tonul asta, fie finalul sa pastreze impresia de distantare critica in care a fost conceputa intreaga carte.

Maalouf da de gandit cititorului asupra cauzelor care au inlesnit cruciadele (dezbinarea lumii arabe; intreruperea mostenirii culturale autentic arabe; standardele juridice mai stabile care fundamenteaza civilizatia europeana) si a consecintelor acestora (inchiderea lumii arabe in fata oricarei influente europene, chiar si a celor pozitive).
De asemenea, Maalouf evidentiaza mai mult partea politica a conflictelor intre crestini si musulmani, trecand in plan secundar aspectul religios. Maalouf prezinta o perspectiva mult mai complexa decat alte carti pe aceasta tema pe care care le-am citit pana acum si una mai diferita prin faptul ca se bazeaza in primul rand pe inregistrarile istorice arabe.

Stieg Larsson -"Barbati care urasc femeile" -nu ne-a placut!

"Barbati care urasc femeile" este un roman "politst" aparut dintr-un hobby al jurnalistului de investigatii suedez Stieg Larsson. Viata si activitatea lui Larsson sunt mult mai interesante decat creatiile lui de fictiune. In anii 1980 s-a implicat intr-un proiect suedez de combaterea atitudinilor rasiste. In 1995 a contribuit la formarea unei fundatii care sa denunte si sa se opuna dezvoltarii miscarilor de extrema dreapta ce promoveaza ideea superioritatii culturii albe in scoli si in general in randul tinerilor.
In 2004, Larsson a murit in urma unui atac de cord la varsta de 50 de ani. Tocmai terminase de scris trilogia Millenium , cativa ani mai devreme.

Primul volum al trilogiei, "Barbati care urasc femeile", este construit pe doua linii de intriga: eforturile jurnalistului Mikael Blomkvist pentru a desconspira coruptia industriasului Wennerstroem si rezolvarea cazului de disparitie a nepoatei unui alt industrias influent, Henrik Vanger. Dupa ce Mikael pierde procesul intentat de Wennerstroem pentru afirmatii defaimatoare mincinoase in ziarul "Millenium", acestuia i se face o oferta pe care, avand in vedere dificultatile sale financiare si, mai ales, reputatia ziarului ce trebuie restabilita (retragerea lui Mikael din consiliul de redactie al acestuia fiind un prim pas pentru ca numele lui si povestea procesului sa nu mai fie asociate ziarului "Millenium"), jurnalistul nu o poate refuza. Henrik Vanger, un om de afaceri de 80 de ani cu o buna reputatie, ii propune lui Mikael un angajament pe un an de zile in care acesta sa reia investigatia asupra disparitiei nepoatei sale, Harriet Vanger, in urma cu 40 de ani (folosind ca pretext scrierea istoriei familiei Vanger).
In acest punct, cazul ce trebuie rezolvat este incadrat in tipul de crima "inchisa" ("locked room" -tipul de roman politist in care toti suspectii s-au aflat la locul crimei, orice interventie exterioara fiind imposibila). Harriet disparuse intr-o zi in care adunarea tuturor membrilor familiei Vanger coincidea cu un accident de camion care a intrerupt caile de comunicare dintre insula Hedeby, resedinta principala a membrilor influentei familii Vanger, si continent. Blomqvist se muta pe aceasta insula pentru a relua investigatiile asupra disparitiei lui Harriet.
Al doilea personaj bine conturat in roman, este Lisbeth Salander, o tanara de 24 de ani, care se remarca prin abilitati deosebite de memorie vizuala, dar care are dificultati in a se adapta si a avea incredere intr-o societate care nu ii poate oferi protectie impotriva violentei (indeosebi a violentei sexuale masculine).
Dupa ce Mikael afla intamplator ca Vanger ceruse o investigatie asupra trecutului sau de la firma unde lucreaza Lisbeth si apreciaza calitatea informatiilor prezentate de Lisbeth, o contacteaza pentru a-l ajuta la cercetarile asupra disparitiei lui Harriet care ajunsesera intr-un punct mort. Experienta lui Mikael ca jurnalist de investigatii trebuie sa fie completata de cunostintele lui Lisbeth de a folosi tehnica moderna (inclusiv abilitatile ei de hacker si cercul de prieteni experti in furtul de date personale si interceptari telefonice) pentru ca misterul disparitiei lui Harriet sa fie solutionat. Miezul cartii in care cei doi lucreaza pentru rezolvarea cazului este partea cel mai bine realizata, intrucat ritmul alert reuseste sa capteze atentia citorului pentru circa 100 de pagini. Pacat ca acest pasaj nu este sustinut de ce urmeaza si nici nu este anuntat de debutul romanului care lancezeste in detalii inutile despre viata celor doi, Larsson nereusind nici sa contureze foarte bine dilemele celor doi protagonisti, nici ca creeze o intriga complexa cu o atmosfera familiala plina de tare emotionale si psihologice. Membrii ciudati ai familiei Vanger sunt mai mult trecuti in revista decat inclusi intr-o perspectiva coerenta, cu un mesaj inchegat asupra excentrismului lor. Insirarea diversilor Vanger oboseste mai mult cititorul cu listarea simplista a genealogiei si a locurilor unde fiecare s-a mutat decat sa il provoace la a face speculatii pe baza diferitelor ipoteze care mai de care mai interesante privind evenimentele de acum 40 de ani. Intrigile secundare nu sunt indeajuns de abil create pentru a o evidentia mai tarziu pe cea care va duce la rezolvarea misterului. Diversiunile par mai curand inutile decat derutante.
Datele culese de Blomkvist si Lisbeth duc la un criminal in serie care face parte din familia Vanger (criminal care, bineinteles, nu iubeste femeile). Insa personalitatea acestuia nu aduce nimic nou fata de alte tipologii de criminali. Este creat din mai multe stereotipii (pura placere de a ucide, sentimentul de putere pe care ti-o da actul de a ucide pe cineva in mod gratuit, traumele din copilarie care dau nastere unei patologii criminale etc.). Descoperirea asasinului dezamageste cititorul dupa paginile cu adrenalina in care cei doi protagonisti pun cap la cap piesele puzzle-ului.
Pentru a justifica titlul, Larsson si-a transformat majoritatea personajelor masculine in misogini violenti.
Personajele nu se bucura de o caracterizare care sa le puna in lumina partile complexe, contrastante, dilematice. Mikael Blomkvist, un jurnalist care crede in integritatea presei si in rolul acesteia de a se ridica deasupra manipularilor oamenilor de afaceri si de a denunta coruptia acestora, are o viata personala contradictorie, cu un trecut de divort, cu un prezent de relatie complicata cu o femeie casatorita. Modul in care el se situeaza in acest hatis emotional ne este necunoscut, desi relatiile lui sentimentale (mai ales dupa ce intre el si Lisbeth apare o atractie neasteptata si interesanta) au un potential mare ce poate fi exploatat intr-o problematica psihologica demna de un roman de calitate. In general, personajele din roman sunt mai curand schitate decat realiste.
Finalul este de-a dreptul dezamagitor. Dupa rezolvarea misterului disparitiei lui Harriet, Larsson isi transforma povestea "detectiva" intr-o relatare plictisitoare a razbunarii mediatice pe care Mikael i-o pregateste lui Wennerstroem. Incercarea de a imprima acestui pasaj un stil jurnalistic esueaza lamentabil. Larsson nu are nici pe departe talentul lui Capote. De exemplu, sirul de e-mail-uri dintre Mikael si Erika nu constribuie la redarea autenticitatii povestirii ci la insiruirea simpla a unui schimb de e-mail din care cititorul nu trebuie sa ghiceasca nimic. Totul este scris in text, nu ramane nimic de descoperit. Entuziasmul citirii unui schimb de mesaje private intre doua persoane consta in supozitiile pe care le faci despre ce se intampla in realitate intre cele doua. Aceasta placere nu ne este acordata de e-mail-urile pur informative care circula intre Mikael si Erika.
Sfarsitul este si el neinteresant. E ca si cum Larsson insusi s-a plictisit de cele aproape 500 de pagini scrise si nu poate sustine complexitatea potentiala a relatiei dintre personajele sale. Asa ca alege sa termine totul in doua paragrafe, fara dea importanta (si de aceasta data) veridicitatii umane pe care ar merita-o plasmuirile scriiturii sale.

Probabil ca acest roman s-a vrut o diatriba impotriva violentei asupra femeilor. Scopul in sine este laudabil, dar stereotipizarea personajelor si a situatiilor limita in care acestea sunt implicate nu ajuta cu nimic la crearea unui mesaj percutant. Incercarea de obiectivizare a intamplarilor relatate prin imprimarea unui stil jurnalistic nu izbuteste. De exemplu, statisticile incluse in titlurile subcapitolelor nu sunt consistente: 18% dintre femeile din Suedia au fost amenintate cel putin o data de catre un barbat; iar mai apoi : 46% dintre femeile din Suedia au fost victime ale violentelor masculine (de unde noi intelegem ca 28% dintre femeile agresate nu au fost amenintate? Asta numai daca toate femeile amenintate au ajuns sa fie si agresate... Daca asa stau lucrurile, asta e un subiect interesant de dezbatut...).
Un deserviciu mai mare decat aceste detalii il aduce mesajului atasat titlului tipul de abuzatori descris in roman. Abuzatorii din carte apartin in mod clar patologicului, ori problema violentei masculine priveste in principal oameni normali, soti, prieteni care nu au un trecut de violenta extrema si nici nu isi manifesta violenta in afara familiei, necunoscuti care nu lasa cu nimic de banuit pornirile agresive pe care si le manifesta cand sunt siguri ca nu pot fi descoperiti. Violenta masculina este o problema cu care ne confruntam in viata de zi cu zi, nu numai in situatii exceptionale, si care nu este dusa la extreme de obicei (nu consta in acte atat de oribile ca violul la care este supusa Lisbeth de catre avocatul sub tutela caruia intra dupa imbolnavirea tutorelui precedent), dar care lasa traume psihologice importante.
Lasand la o parte mesajul principal al cartii, stilul lui Larsson nu este foarte “lucrat”. Nu are incredere in finetea cititorului de a mirosi atunci cand urmeaza o intorsatura palpitanta de situatie si introduce aluzii mult prea directe, de genul premonitiei mamei lui Lisbeth ca un dezastru se va intampla in curand (mama lui Lisbeth este internata cu o dementa avansata –are probleme pana si sa isi deosebeasca cele doua fiice-, nefiind in stare nici macar sa inteleaga genul de activitate pe care o face Lisbeth, ca sa nu mai vorbim de tot felul de presimtiri pe care ar putea sa le aiba in legatura cu o realitate pe care si asa o percepe foarte distorsionat…).
In efortul de a da veridicitate povestii, Larsson se pierde prea mult in detalii inutile (ce mananca personajele, in ce oras locuieste fiecare membru al familiei Vanger, diverse incidente fara prea mare importanta in economia cartii, cum ar fi masina care trece peste geanta lui Lisbeth si ii distruge laptopul; iar remarca potrivit careia nimeni nu divorteaza vreodata in familia Vanger, pe mine, cel putin, ma depaseste… si ce daca nu divorteaza nimeni? De ce nu divorteaza nimeni? De ce a fost acest detaliu introdus?). Da prea putina atentie redarii atmosferei generale a unui loc, a unei camere, a impresiei pe care o lasa un personaj asupra altora.
La acestea se adauga violenta de multe ori greu de justificat. Avocatul care o violenteaza pe Lisbeth si in al carui trecut nu poate fi gasit nimic in acest sens, este unul dintre personajele, desigur oribile, dar care nu impresioneaza, caci nu este realist. Iar pe de alta parte, eu nu cred ca o persoana ca Lisbeth poate sa cada prada unui asemenea om lipsit de scrupule, mai ales dupa indiciile in acest sens lasate de prima intalnire cu el. Iar scena razbunarii lui Lisbeth, desi foarte cathartica, este profund nerealista.
Referintele biblice, cu trimiteri la documente apocrife, cu care sunt asociate crimele in serie (de altfel fara a constitui un indiciu pentru identificarea criminalului sau fara a imbogati intelesul acestora cu vreo dimensiune religioasa ori de alta natura –un alt element relativ gratuit in desconspirarea asasinului) nu mai prezinta nici o surpriza in peisajul scriitoricesc contemporan. Si, in plus, aceste trimiteri biblice nu sunt completate de vreo dimensiune filozofica, de vreun sir de idei care sa justifice intr-un mod inedit si patologic violentele savarsite (cum se intampla, de exemplu, in "Numele trandafirului").

In general, "Barbati care urasc femeile" este un bun roman "politist" de mana a doua. Convingerile si intentia scriitorului nu isi ating scopul din cauza calitatii povestirii, nu a subiectului in sine si nici a potentialitatilor personajelor.

Un link despre carti care ne place

Niste desene/fotografii, diverse combinatii foarte foarte ciudate

Faina grafica

Link-uri interesante -Fotografie Siria

Un desen animat care ne-a placut