Ayn Rand e o scriitoare cu o evolutie personala relativ ciudata, dar cu sens. Fugind dintr-o Rusie dominata de comunism, insuportabila pentru o tanara provenind dintr-o familie burgheza, initiala Alisa Rosenbaum, nascuta in 1905 in minunatul Saint Petersburg, ajunge intr-o America vazuta ca o tara a oamenilor liberi. O fi fost pe vremea aceea (si prin forta comparatiei), nimic de spus. Incearca sa-si gaseasca locul in lumea Hollywood-ului, cu pretentii de scenarist, nu de diva, insa isi da seama ca scrierile ei romanesti sunt mult mai valoroase. Asa ca se concentreaza asupra acestora (dupa ce se casatoreste cu un actor) si isi defineste filosofia care justifica existenta literara a personajelor sale: obiectivismul.
Inca urmarita de amintirile pornirilor totalitariste incipiente in Uniunea Sovietica si din credinta ei pasionala in libertatea individului, Ayn Rand scrie "The Fountainhead", un tribut inchinat creatorilor liber cugetatori. Protagonistul romanului, Howard Roark, este un arhitect pentru care inovatia constituie baza oricarei constructii. Insa creatiile lui sunt prea inovatoare pentru a fi acceptate cu usurinta de o societate in care gustul comun este dictat de reverenta pentru arhitectura clasica. Intreaga carte este despre lupta lui Roark pentru ca masele reticente la schimbare sa accepte valoarea noului stil arhitectonic. Romanul se construieste in esenta pe contradictia individualism/colectivism, nu neaparat din punct de vedere politic, ci mai ales uman. Este un conflict general intre cei care isi conduc viata dupa propriile convingeri si cei care se adapteaza la cerintele celorlalti pentru a-si castiga faima prin conformism.
Insasi povestea publicarii cartii este o exemplificare a subiectului romanului. Ayn Rand a trebuit sa infrunte refuzul a 12 edituri care au considerat cartea ca fiind prea intelectualizanta, la momentul respectiv neexistand o piata pentru asemenea publicatii (lucrurile nu cred ca au inregitrat o evolutie semnificativa in acest sens).
Personajul principal este un om ideal. El serveste (poate putin cam prea mult) ilustrarii filosofiei care sta la baza intregii carti. Howard Roark pare mai mult schitat, intrucat scriitoarea a insistat asupra acelor trasaturi care transmit cel mai bine idea principala a romanului. Individualitatea lui Roark este conturata prin tuse groase, trasate cu o mana sigura, in detrimentul detaliilor care i-ar da mai multa umanitate si mai putin idealism. Roark apare ca omul independent prin excelenta, care nu face nici o abatere de la gandirea lui rationala. El se impune prin integritate in fata celorlalte personaje. Ayn Rand sacralizeaza creativitatea, punand-o chiar in centrul fiintei umane valoroase. Roark este prezentat ca fiind, in mare parte, auto-suficient. Cititorul nu trebuie decat sa-l admire, fara sa empatizeze, intr-o ariditate umana maxima. Este spectacolul maretiei umane in absolut.
Cartea incepe sincer, stabilind inca de la inceput paralela ce va sublinia linia filosofica dihotomica pana la sfarsit. Roark este studentul la arhitectura exmatriculat din facultate din cauza dezinteresului fata de cursurile esteticizante, care ii impuneau un design traditionalist, concentrandu-se in schimb asupra cursurilor concrete, de matematica, inginerie, etc., in timp ce Peter Keating absolva aceeasi facultate ca sef de promotie, remarcandu-se insa prin abilitatile sale de a copia stilul marilor arhitecti din trecut pentru a obtine aprecierea unor profesori pentru care inovatia nu constituie o valoare. La acest moment, viata lui Keating este dominata de 2 factori: mediul academic, la ale carui cerinte raspunde intr-un mod nediscriminativ, fara a aduce nici o contributie personala, si propria mama care ii aminteste in mod constant de cum se reflecta alegerile, succesele si esecurile lui in ochii micii comunitati din care fac parte.
Roark este preocupat de o imbunatatire continua a propriului stil, de a-i aduce elemente inovatoare, de a se desprinde de tot ceea ce s-a facut inainte pentru a crea ceva care sa poarte propria amprenta. Discutia pe care o are cu decanul inainte de a parasi facultatea stabileste liniile de gandire pe care Roark le va urma pana la final: constructia unei cladiri trebuie sa fie ghidata numai de cerintele existentei in sine a acesteia si efortul de a intelege motivatiile care influenteaza modul de a gandi al celorlalti.
“Uitati regulile mele: o cladire ce poate fi ridicata dintr-un anumit material nu trebuie construita din alt material. Nici un material nu poate fi substituit cu altul. Nici un loc de constructie nu este identic cu altul. Nici o cladire nu va servi aceluiasi scop ca alta. Scopul, locul si materialul determina forma. Nimic nu poate fi rational sau frumos decat daca este construit in jurul unei idei centrale, iar aceasta idee determina fiecare detaliu. O cladire este vie, ca o fiinta umana. Integritatea ei rezida in redarea fidela a propriei naturi, teme si scop. Un om nu poate imprumuta altuia parti din propriul corp. La fel si o cladire, nu isi imprumuta parti din suflet. Creatorul ii da suflet si fiecare perete, fereastra si scara sunt acolo ca sa il exprime.”
”Mai am, sa spunem, cam 60 de ani de trait. Cea mai mare parte din acest timp mi-o voi petrece muncind. Mi-am ales meseria pe care vreau s-o practic. Daca nu sunt fericit atunci cand o fac, atunci ma condamn singur la 60 de ani de chin. Iar eu sunt fericit numai daca imi fac munca cel mai bine posibil. Este o chestiune de standarde –si eu sunt cel care imi stabilesc standardele. Nu mostenesc nimic. Nu sunt rezultatul nici unei traditii. S-ar putea, insa, sa fiu inceputul uneia.”
“Intalnise multi oameni ca decanul; nu reusise niciodata sa ii inteleaga. Stia numai ca era o diferenta importanta intre actiunile lui si ale lor. Incetase sa il mai intereseze cu mult timp in urma. Dar, asa cum cautase intotdeauna o idee centrala in cladiri, la fel facuse si in cazul motivatiei centrale pentru oameni. Isi cunostea sursele propriilor actiuni, dar nu reusea sa le descopere pe cele ale celorlalti. Nu ii pasa. Nu invatase niciodata procesul de a gandi despre alti oameni. Insa, uneori, isi punea intrebari despre ce ii facea sa fie asa cum erau. Acum isi punea iar aceste intrebari, gandindu-se la decan. Era un secret important ascuns in spatele acestor intrebari, credea el. Exista un principiu pe care trebuia sa-l descopere.”
Roark si Keating se muta la New York. Keating incepe sa lucreze pentru Guy Francon, un arhitect renumit nu pentru talentul tau, ci pentru abilitatile sale sociale care il ajuta sa-si promoveze firma in randul clientilor care nu au cunostinte de arhitectura si care isi doresc case in stilul clasic apreciat de toata lumea. Este un mediu in care Keating nu poate decat sa aiba succes intrucat este dispus sa-si sacrifice propriile convingeri pentru a se bucura de prestigiul social al lui Francon. In New York, Keating o regaseste pe Catherine, o prietena de ani multi, dar aceasta relatie nu poate fi facuta publica deoarece, asa cum doaman Keating ii explica fiului ei, Catherine nu are suficienta prestanta pentru a aparea in societate alaturi de Peter.
In timp ce Keating urca pe scara sociala si profesionala, Roark lucreaza pentru Henry Cameron, un arhitect talentat, constructorul primului zgaraie-nori din New York, dar al carui stil modern nu se potriveste cu gusturile clasice ale clientelei intretinute de ceilalti arhitecti care nu s-ar putea niciodata ridica la standardele impuse de promovarea pe piata a unor arhitecti inovatori. Afacerea lui Cameron nu merge foarte bine, comenzile sunt limitate, iar el isi gaseste refugiul in alcool. Roark invata de la Cameron un lucru esential: cum sa construiasca.
Keating devine un expert la manipularea evenimentelor si a oamenilor astfel incat el sa ajunga la o pozitie tot mai inalta in firma de arhitectura a lui Francon. Pana ajunge chiar la o crima “indirecta”: provoaca infarctul asociatului lui Francon, care, neavand familie, ii si lasase cea mai mare parte din avere ca mostenire. Conform standardelor conventionale, Keating este acum un om de mare succes. Insa acum devine tot mai greu pentru el sa isi pastreze pozitia deoarece trebuie sa isi sprijine firma prin proiecte de valoare care sa ii castige clienti importanti, singurul lucru pe care Keating nu stie sa-l faca. Astfel ajunge sa apeleze la ajutorul lui Roark care ii face planul cladirilor.
Situatia lui Roark se inrautateste atunci cand Cameron trebuie sa-si inchida afacerea din cauza unor probleme medicale. Incapatanarea lui il uimeste pe vechiul arhitect atunci cand Roark refuza sa ii urmeze sfatul:
“Nu are nici un sens sa iti irosesti talentul pentru a urma un ideal pe care nu il vei atinge, pe care ei nu te vor lasa niciodata sa-l atingi. Nu are nici un sens sa transformi acest lucru minunat pe care il posezi intr-o tortura pentru tine. Vinde-l, Roark. Vinde-l acum. Nu va fi la fel, dar ai destule resurse in tine. Ai ceva pentru care ei sunt dispusi sa plateasca, chiar foarte mult, daca il folosesti asa cum ti se cere. Acepta, Roark. Fa compromisuri. Fa compromisuri acum, pentru ca oricum nu vei avea incotro mai tarziu, numai ca atunci vei fi trecut prin lucruri pe care nu ti le-ai fi dorit. Tu nu stii. Insa eu da. Salveaza-te. Pleaca de la mine. Du-te la altcineva.”
Roark intelesese de la inceput acelasi lucru pe care Cameron il declarase intr-un interviu:
“Arhitectura nu e o afacere, nu e o cariera, ci o cruciada si un sacrificiu pentru o fericire care justifica insasi existenta pamanatului.”
Dupa o scurta perioada la firma lui Keating, de unde este concediat de Francon incapabil sa inteleaga geniul proiectelor sale, Roark se angajeaza la un alt arhitect, Snyte, cu o conceptie speciala asupra planurilor de constructie. Din echipa lui face parte cate un arhitect care imita un anumit stil (un “renascentist”, un “gotic”, etc.). Ce ii lipseste este un “modernist”, pozitie pe care o va ocupa Roark. Activitatea lui la firma lui Snyte se termina atunci cand incheie un contract cu primul lui client care ii recunoaste valoarea planurilor de constructie si il angajeaza. Insa numarul clientilor nu va creste semnificativ dupa acest prim angajament. Roark se vede nevoit sa paraseasca New York-ul si incepe sa lucreze la o cariera de granit.
Astfel ajunge sa o cunoasca, din intamplare, pe Dominique Francon, venita sa petreaca o scurta vacanta departe de agitatia New York-ului in locul retras unde tatal ei detinea cariera de granit. Intre cei doi se infiripa o pasiune devastatoare. Relatia lor este zbuciumata, marcata de un joc de forte initiat si mentinut in special de Dominique. Roark si Dominique sunt in acelasi timp si iubiti si dusmani. Dupa nopti de dragoste neconventionala, Dominique incearca sa il distruga pe Roark ca arhitect.
Roark revine in New York pentru un nou proiect: Hotelul Aquitania. Atacurile jurnalistice ale lui Dominique la adresa constructiilor lui lasa sa se intrevada admiratia ei pentru geniul lui Roark nemeritat de mediocritatea societatii in care traieste. Dominique crede ca oamenii integri nu au nici o sansa de reusita in societatea actuala care ii promoveaza numai pe corupti. Dominique nu suporta gandul ca maretia creatiei poate fi distrusa de invidia unei multimi mediocre Intrucat nu simte ca are puterea de a-l salva pe Roark, singura ei alegere este sa-l distruga pentru a se scuti pe sine de privelistea prabusirii lui sub forta inexorabila a conformismului. Asta este motivul aliantei ei cu Toohey.
Roark o iubeste pe Dominique nu numai pentru frumusetea si eleganta ei, ci pentru ceva mult mai valoros, pentru mintea ei sclipitoare. Cei doi sunt uniti de devotamentul idealist fata ne nobletea fiintei umane. Este sufletul pereche pe care il regaseste prima data, mai tarziu alaturandu-i-se Mike, Mallory si Waynand. Roark este constient ca, pentru inceput, numai oameni deosebiti, care ies din multime, ii vor aprecia cladirile.
“Stia, pe masura ce vorbea, ca era in zadar caci cuvintele sale sunau ca si cum s-ar fi pierdut in gol. Nu exista nici o persoana care sa se numeasca doamna Wayne Wilmot; era numai o carcasa care continea parerile prietenilor ei, imaginile din cartile postale pe care le vazuse, romanele cu cavaleri pe care le citise; cu toate acestea vorbea el, cu aceasta lipsa de materialitate care nu-l putea auzi si nici nu-i putea raspunde, surda si impresonala ca un cocolos de bumbac.”
Ellsworth Toohey este personajul prin excelenta negativ. El adopta o perspectiva socialista in care individul nu are valoare in sine ci exista numai pentru a-si servi semenii. Predica o doctrina a serviciului complet altruist in slujba societatii. Pentru el, grupul este mai important decat individul ceea ce-l face sa intre in conflict cu Roark. Dupa cum afirma Toohey insusi: “Oamenii deosebiti nu pot fi controlati. De aceea nu avem nevoie de ei.” Toohey isi formeaza un grup de sustinatori care au renuntat la orice forma de independenta si care actionaza numai dupa sfaturile lui, renuntand la orice judecata personala a evenimentelor. Controlul asupra celorlalti se manifesta intr-o forma foarte nociva: Toohey incearca sa-i convinga sa renunte la idealurile si valorile proprii, la lucrurile pentru care sunt talentati. Oamenii aleg sa nu isi foloseasca propria ratiune in favoarea supunerii fata de o figura autoritara.
Pe de alta parte, Toohey incurajeaza non-valorile care sa formeze non-conformistii. Pentru el, nonconformismul nu este o antiteza a conformismului deoarece presupune o revolta impotriva convingerilor societatii. Problema ramane aici aceeasi: nonconformistul depinde de societate, numai ca se plaseaza in opozitie fata de aceasta. Insa el ramane totusi dependent de valorile acesteia.
In aceasta privinta nu pot sa fiu de acord cu Ayn Rand. Si Roark este un nonconformist, si el se plaseaza la capatul opus fata de ceea ce societatea apreciaza. Numai ca el nu-si formuleaza standardele raportandu-se la aceasta ci la propriile convingeri. Dar, in esenta, si el denunta prostul gust si incremenirea in trecut a unei societati careia ii este frica de esec, asa ca refuza schimbarea intrucat ii lipsesc normele de evaluare a adevaratelor valori. Insa chiar si opozitia clara fata de standardele societatii este esentiala in determinarea unei schimbari. Punerea sub semnul intrebarii a credintelor si normelor este o conditie esentiala pentru evolutie.
Lois Cook este unul dintre personajele pe care Ayn Rand il creeaza pentru a-si ilustra aceasta idee asupra non-conformismului care nu presupune un sistem de gandire diferit de al conformistilor prin faptul ca se raporteaza la aceleasi opinii ale societatii, negandu-le valoarea insa. Lois este un romancier modern care scrie intr-un stil dificil de inteles de catre ceilalti (si lipsit de talent genuin in descrierea lui Ayn Rand), dar care este apreciata in mod fals in cercurile elevate datorita promovarii sale de catre influentul Toohey. Procedeele literare atribuite lui Lois Cook amintesc de cele ale unui Joyce, de exemplu, in care toate conventiile sunt destructurate (subiect, timp, limbaj etc.) Si cum e clara influenta decisiva a operei lui Joyce si a altor experimentalisti asemenea lui asupra evolutiei romanului modern, critica lui Rand asupra noilor tendinte literare este complet neconvingatoare.
Succesul lui Roark reprezinta o amenintare pentru Toohey. Independenta lui spirituala il face intangibil fata de dorinta de control a lui Toohey. Pentru inceput, acesta refuza sa mentioneze numele lui Roark in articolele sale. O convinge si pe Dominique sa adopte aceasta tehnica, refuzand sa ii faca publicitate gratuita. Impreuna duc o campanie de convingere a potentialilor clienti sa refuze proiectele lui Roark in favoarea lui Keating. Atunci cand Toohey isi da seama ca aceste metode nu au dat rezultat, pune la cale capcana templului Stoddard. Il convinge pe Hopton Stoddard sa il angajeze pe Roark pentru a construi un templu, stiind foarte bine ca vizionarismul arhitectural al cladirii finale nu se va incadra deloc in gusturile sale mediocre. Il convinge pe Stoddard sa semneze contractul fara a vedea planurile, garantand pentru succesul templului. Cand constructia este gata, Toohey isi marturiseste vina in fata unui Stoddard consternat care intenteaza un proces contra lui Roark cerandu-i acestuia despagubiri pentru refacerea constructiei intr-un stil acceptabil. In plus, i se construieste o imagine de dusman al religiei menita sa ii distruga pentru totdeauna orice speranta de prestigiu public.
In ciuda acestui succes, Toohey nu este convins de infrangerea lui Roark. Are nevoie de a primi o confirmare personala a puterii sale. Il asteapta pe Roark sa vina sa isi vada creatia (se astepta ca Roark sa fie iremediabil atras de cladirile sale, chiar si de cele aflate in proces de pierdere a identitatii cum e templul Soddard) ca sa il abordeze. Insa aceasta intalnire nu ii va da satisfactia asteptata. Roark ii marturiseste simplu ca pentru el Toohey nu exista, nu ocupa nici macar o secunda din gandurile sale. In acest moment devine clar pentru Toohey ca nu are nici o putere asupra independentei spirituale a lui Roark.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu