Tatiana Tolstaia -"Zâtul"

Pierderea civilizaţiei dupã un dezastru nuclear (“Prãpãdul”) care a distrus o mare parte din cãrţi și alte resurse sau arhive de cunoștinţe achiziţionate de umanitate. Astfel, societatea se regãsește brusc într-un stadiu apropiat de neolitic (pânã și focul este un mister, iar regresia limbajului este semnificativã –“Foștii”, cei care au reușit sã supravieţuiascã accidentului, sunt consideraţi niște ciudaţi pentru cã vorbesc de realitãţi pe care “guguștiucii” de dupã catastrofã nu le pot pricepe –nici mãcar noţiunea de cal nu este accesibilã).
Tatiana Tolstaia aratã vulnerabilitatea dezvoltãrii noastre –câţi știm de fapt cum funcţioneazã chiar și lucrurile elementare din viaţa noastrã astfel încât sã le putem re-crea singuri?

Romanul e plasat într-o Moscovã pe care Nikita Ivanici incearcã sã o pãstreze (acum, bineînţeles, orașul a luat numele conducãtorului prea-mãrit: Fiodor-Kuzmici, slãvit fie-i numele), mãcar schematic (de exemplu, pune stâlpi cu numele de strãzi sau de foste clãdiri –lucru care “guguștiucilor” li se pare nu numai complet inutil, dar și neplãcut –le ia lumina dacã sunt plasate prea aproape de ferestre –acoperite cu … urs pentru cã sticla trebuie incã sã fie descoperitã).
Tatiana Tolstaia construiește aceastã lume post-apocalipticã pe tot felul de detalii simpatice (coerenţa unei astfel de lumi nu este punctul forte al cãrţii, dar pânã la urmã nici nu e necesarã pentru cã romanul este totuși unul metaforic): șoarecii sunt principala hranã (și monedã de schimb –nu avem încã bani), focul e ceva mistic (și o metodã de abuz de putere pentru fochiști –oricum abuzul de putere pare sã fie unul dintre cele mai larg rãspândite scopuri în viaţã); mai sunt și “urmãrile” (mutaţiile genetice –unele foarte amuzante, mi-a plãcut personajul care avea urechile la subraţ așa cã îţi poţi da seama când trage cu urechea pentru cã e nevoit sã ridice braţele -și acestea sunt metafore, moduri de a reflecta monstruozitatea interioarã sau trãsãturile personajelor pe care ele încearcã sã le ascundã de ceilalţi, ca și cum viaţa interioarã, neavând instrumentele verbale necesare pentru a se exterioriza, se manifestã prin aceste excrescenţe fizice care dintre care mai bizare).
Bineînţeles avem și un element de teroare: “Sanitarii” care te înhaţã imediat ce bãnuiesc cã dosești vreo carte (cãrţile sunt interzise –monopolul cunoașterii este cea mai puternicã armã a totalitarismului) și apoi nu mai știe nimeni nimic de tine. De asemenea, îţi este interzisã și orice formã de “gândire personalã”. Pentru a ști ce sã faci cu viaţa ta, se emit decrete : când sã fie anul nou, ce an sã fie bisect (lucru abominabil, perceput ca o pedeapsã, ca un an nefast, cãci ai cu o zi mai mult timp sã ţi se întâmple lucruri neplãcute…).
Dupã o “mezalianţã” (cãsãtoria cu Olenka, care se dovedește a fi fiica Sanitarului șef), Benedikt este mutat brusc din izba lui sãrãcãcioasã într-o vilã luxoasã, unde principala activitate este halitul (și nu de șoareci, ca înainte, ci de tot felul de bunãtãţi). Pentru a-și ocupa timpul cu ceva (acum nu mai are nevoie sã munceascã), Benedikt dã iama în bibliotecã (pânã la urmã apanajul Sanitarului șef este deţinerea unei biblioteci bogate) și devine dependent de cãrţi (din nefericire la un nivel relativ superficial și nediscriminativ –aceastã sete aparentã de cunoaștere nu îl face sã-și doreascã progresul personal și al societãţii în general, ci, dimpotrivã, îl îndeamnã sã adopte cu frenezie rolul de ajutor al socrului sanitar pentru a vâna potenţiali deţinãtori de cãrţi, perpetuând astfel sistemul totalitar aberant și tiranic a cãrui existenţã depinde de menţinerea maselor în starea lor de ignoranţã și teroare).
Intrucât terminã de citit toatã biblioteca socrului și nu mai are alte victime potenţial ascunzãtoare de cãrţi, se lasã influenţat de Sanitarul șef şi se implicã în rãsturnarea de la putere a lui Fiodor Kuzmici pentru a pune mâna pe cãrţile acestuia, fãrã nici un alt fel de scop revoluţionar cu privire la îmbunãtãţirea condiţiilor existenţei oamenilor din oraș.
Oricum, la final Benedikt tot nu gãsește (cum e și de așteptat) cartea care sã îl înveţe cum sã trãiascã (i-a venit lui o idee cum cã ar exista așa ceva). Deși cãrţile te ajutã sã pãstrezi cunoștinţele și lucrurile descoperite de-a lungul civilizaţiei, ele nu îţi pot spune cum sã-ţi trãiești viaţa și ce decizii sã iei; pânã la urmã acestea depind de felul de persoanã care ai devenit și, deși cãrţile îţi pot influenţa dezvoltarea personalã, ele nu oferã o reţetã perfectã despre cum sã-ţi trãiești viaţa.
Si te mai și gândești cã, pânã la urmã, dacã o carte nu este creatã ca o reflecţie naturalã a stadiului de evoluţie la care a ajuns societata, atunci ea nu poate fi de mare ajutor cãci nu acoperã diferenţa de dezvoltare, ci, dimpotrivã, dã naștere la neinţelegeri și poate avea efecte chiar contrare la intenţia ei iniţialã (pentru Benedikt nu existã o mare diferenţã între o carte despre croșetat și piesele lui Cehov, deși parcã o preferã totuși pe cea dintâi).

Oricum mâncãrimea asta mentalã pe care o simte Benedikt, melancolia lui, râvna dupã “altceva”, în cãutarea unei soluţii pentru un disconfort existenţial, sentimente care de altfel sunt salutare pentru cã ar trebui sã constituie motorul schimbãrii, sunt încã percepute negativ sub forma fantasticã, superstiţioasã a faimosului și ameninţãtorului zât, creaturã imaginarã care vine sã exprime o realitate ce nu-și gãsește o formulare verbalã pentru a o încadra în spaţiul psihologic al acestor fiinţe primitive.


Fragmente care mi-au plãcut:

Guguştiucii omoarã toate gãinile pentru cã fac ouã normale (ouãle radiate ale pãsãrilor au un conţinut solid din care oamenii îşi fac bãuturã) pe care ei le considerã ca nişte urmãri nefaste şi periculoase ale accidentului nuclear. Nikita Ivanîci, un Fost, recunoaşte aceastã revenire la realitate dar este mult prea târziu. Nu ajunge la timp pentru a salva decât un nou pentru a-şi face o omletã. Intr-o lume dominatã de monstruos şi fãrã repere, ceea ce odatã fusese normalitatea nu mai poate fi recunoscut şi este distrus ca dãunãtor, astfel eliminându-se chiar şi cele mai slabe şanse de a reveni la o existenţã normalã.

Replica lui Benedikt când aflã cã Nikiti Ivanîci mãnâncã miere de albine: Ei, asta-i. Cum sã mãnânci caca de albinã?

Guguştiucii îşi aduc animalele de prin curte ca sã ia raţie suplimentarã de alimente şi bunuri susţinând cã ãştia sunt membri ai familiei cu nişte urmãri mai ciudate.

P.S. Domnica asta e strãnepoata lui Lev Tolstoi.