Panos Karnezis -"Infamii marunte"

„Infamii mărunte” este o colecţie de povestiri (unele dintre ele foarte scurte, ca nişte schiţe) despre locuitorii unui mic sat, fără nume şi uitat de lume, din Grecia, plasat cumva în afara timpului (deşi perioada este una modernă, după cel de-al doilea război mondial). Incă de la început (în prima povestire satul este afectat de un cutremur puternic care scoate din pământ până şi sicriele din cimitir) ne este clară lipsa oricărui viitor pentru această comunitate condamnată la dispariţie prin uitare. Deşi unii săteni se mai duc pe la oraş cu diverse treburi, în principal lumea este cea care vine în satul care stă pe loc (şi la propriu, şi la figurat) –aşa ajung aici circul, o fotografă, vânzători ambulanţi etc.
Vieţile sătenilor (printre care preotul,şeful de gară, frizerul, primarul, băiatul de la bodegă, doctorul, croitoreasa, curva satului) se interesectează (cum ar putea fi altfel într-un spaţiu atât de strâmt şi izolat!) şi dezvăluie (mai ales pentru noi, cititorii) secretele care le bântuie existenţele, acele infamii mărunte din titlu, multe dintre ele nelipsite chiar de umor.

Deşi bucata de Grecie descrisă de Karnezis este destul de actuală, elementele fantastice aduc trecutul mitologic în prezent într-un mod firesc, neatrăgând în mod special atenţia nimănui ca fiind ceva ieşit din comun (apare un centaur de la circ care e cam nemulţumit de banii primiţi pentru numărul lui; un papagal este învăţat să recite din Homer). Umorul cărţii merge de la glumele hâtre (cum este remarca şefului de staţie care spune că oamenii din sat nu prea se îmbolnăvesc, poate pentru că mor tineri şi în putere, astfel că nu mai au timp să ajungă bătrâni şi să zacă de boală) până la unele destul de violente (când preotul insistă pe lângă moşier să-l dezlege pe un ţăran lăsat în soare ca pedeapsă, proprietarul de pământuri îl îndeamnă să-şi vadă de treaba lui că acum nu ar mai avea nici un dumnezeu care să-i dea un loc de muncă dacă oamenii ar fi intervenit să-l salveze pe Iisus pe cruce).

Povestirile îţi lasă impresia că Panos Karnezis a scris mai mult ca să păstreze amintirea acestei lumi faţă de care îi poţi simţi afecţiunea, deşi tonul (şi structura totală a cărţii, de altfel) este de multe ori critic şi acuzator pentru pasivitatea ei în faţa auto-distrugerii prin neimplicare, resemnare, refuz de schimbare, decât dintr-o plăcere de a scrie, de a experimenta cu frazele, de a construi un text literar sofisticat.

„Cum arată un înger păzitor, Cassandra?
-Plictisit –ca o persoană care aşteaptă autobuzul.
-Nu mă mai necăji, Cassandra.
-Mă jur că aşa e.
-Părintele Yerasimos spune că „să nu iei numele Domnului în deşert”, Cassandra.
-Părintele Yerasimos ar trebui să ştie asta. El bea sângele Domnului la micul dejun.” 
*Cassandra este femeia-sirenă de la circ, bineînţeles.

Gary Shteyngart -"Absurdistan"

Mişa locuieşte în Sankt Petersburg, este fiul celui de-al 1238-lea cel mai bogat om din Rusia (poziţie care îi permite moştenitorului să învârtă banii cu lopata), trăieşte cu nostalgia paradisului american pierdut (studiase la Accidental College, s-a mutat în Manhattan, se îndrăgostise de o stripteuză pe jumătate puertoricană, pe jumătate negresă, Rouenna, femeia vieţii lui, desigur, şi a devenit dependent de psihoterapia doctorului Levine cu care îşi continuă din Rusia şedinţele la telefon pentru 350 de dolari pe oră) din cauza tăticului care i-a făcut, în plăcutul stil mafiot rusesc, de petrecanie unui magnat de prin Oklahoma.
Prin urmare, Mişa s-a ras pe bot de viza americană, singurul lucru care îl zdruncină din inerţia oblomoviană a celor jdemii de kilograme (este foarte gras) şi care-l face să lase confortul casei pentru a călători în micul, dar plinul de petrol Absurdistan unde are promisiunea unui paşaport fals belgian.

Mişa are toate şansele de a ne fi antipatic dacă nu ar fi ingenuitatea amuzantă cu care priveşte lumea şi cu care se trezeşte mereu în diverse situaţii hilare (episodul circumciziei pe la vreo 20 de ani fiind unul dintre cele mai reuşite).
Nici nu apucă Mişa bine să pună mâna pe mult râvnitul paşaport, că lucrurile o iau razna cu izbucnirea unui război civil între Svani şi Sevi pe motivul swiftian a direcţiei în care îşi ţinea Iisus picioarele când era răstignit pe cruce. Bineînţeles, ca orice război, şi acesta este doar un pretext pentru a facilita accesul multinaţionalelor la resurse naturale valoroase şi la infiltrări financiare extrem de profitabile în economia Absurdistanului.
Dar chiar dacă motivele acestui război sunt neserioase, victimele sunt cât se poate de reale. Iar această combinaţie de tragic şi satiră este punctul forte al cărţii, deşi se diluează de multe ori în tot felul de digresiuni sau repetiţii plictisitoare. Cum să nu-ţi placă comentariul că o ţară atrage atenţia şi compasiunea americanilor doar dacă numele ei poate fi folosit pentru a boteza un copil (sună bine Rwanda Jones, Timor Jackson etc., dar Absurdistan Meyer, doamne fereşte!)?!

Shteyngart se pricepe să creeze o imagine de ansamblu care să atragă atenţia, ştie cum să îmbine elementele şi cum să introducă acel moment în care perspectiva noastră suferă o ruptură prin care are acces la o realitate brutală ascunsă sub masca umorului. De asemenea, satira lui devine interesantă pentru că nu implică doar intelectul, nu se bazeză doar pe idei, pe opinii, ci include şi lucruri carnale, să-i spunem, de la mâncare la sex. Este o oarecare senzualitate în genul Gargantua şi Pantagruel în peripeţiile lui Mişa.

„Am luat-o de nebun, coborând de-a lungul digului, mişcând mâinile-n aer şi ondulându-mi şoldurile ca o mimoză travestită. Am trecut pe lângă călăreţul din bronz, statuia cretinului de Petru cel Mare, care, cu peruca-n vânt, încerca să escaladeze o stâncă abruptă şi-şi mâna calul spre nord, preferând zările zâmbitoarei Finlande în locul ruinelor acestui oraş întemeiat de mâna lui şi îndemnându-i pe toţi cei rămaşi fără viză UE să-l pupe sub coada iepei sale grase.”

„Absurdistan” îşi prinde cititorul prin aceste paragrafe satirice care îmbină de cele mai multe ori în mod reuşit umorul cu o privire critică asupra unei societăţi corupte, dominate în exclusivitate de bani, singurii care îţi permit să supravieţuieşti în naivitate, aşa cum i se întâmplă fericitului Mişa.

„Adevărul e că tătuca n-avea nici cea mai vagă idee ce dracu’ să facă cu mine. Trăia mai departe în lumea lui ideală, unde cea mai înaltă formă a binelui nu era creşterea plozilor, ci plecarea în Israel. Să te muţi acolo, să creşti portocali, să încropeşti băi rituale pentru femei la menstruaţie şi să-i împuşti pe arabi –ei bine, ăsta era singurul scop demn de urmat. Desigur că, după ce-a picat socialismul, a avut şi el în sfârşit ocazia de-a se îmbăta şi de-a risipi nişte bani pe-o plajă din Tel-Aviv, dar curând a descoperit că Israelul e-o ţărişoară de blegi nesentimentali, cu un ideal la fel de banal şi erodat ca al nostru. Cred că lecţia cea mai veritabilă a fost că libertatea devine adevăratul blestem al visurilor nutrite în captivitate.”

Iris Murdoch -"The Bell"

Ca să scap de nostalgia de a citi un clasic care mi-a scăpat (mi se mai întâmplă), am luat-o pe Iris Murdoch. Când nu mai ai chef de literatură contemporană, de jocuri stilistice şi de structură narativă, când vrei să fii sigură că nu vei înjura cartea pe care ai ales-o, e aşa o binecuvântare să citeşti un roman frumos construit, armonios ca o piesă muzicală, în care este evident că autorul ştie ce pune în text, că a studiat bine personajele, că are o grijă preţioasă pentru coerenţă, că îşi stabileşte nişte leit-motive serioase pe care le dezvoltă voluptuous până la finalul care abundă în semnificaţii!

Romanul lui Iris Murdoch se concentrează pe lumea duală (de altfel, cam totul e dual –ca acea pendulare a clopotului) de la Imber Court, o comunitate restrânsă şi semi-izolată unde convieţuiesc o mănăstire de maici şi departamentul administrativ, să-i zicem, cu laici care trăiesc cumva în suspensie între acceptarea lumii şi refuzul ei şi care primesc, uneori, studenţi şi profesori în căutare de tihna necesară creaţiilor academice. Această combinaţie de resemnare şi revoltă formează cuplul de tensiuni din carte.

Perspectiva narativă este oferită de Dora (mai ales), Toby şi Michael. Dora, o tânără aiurită este prinsă într-o căsătorie înstărită cu seriosul, pedantul şi nobilul profesor Paul (căruia i-a fost şi studentă –una mediocră), de care încearcă să scape, fără sorţi de izbândă, prin mai multe aventuri amoroase.
„Paul stood with one hand on his hip and stared at Dora. He could scan her in this way for a long time, frowning slightly, and this always frightened her. Yet at the same moment she knew that this was a manifestation of love, of that untiring and relentless love that Paul went on feeling for her, and which held her resentful, fascinated, ultimately grateful. She looked back at him, uneasy, yet admiring the solidity of him, full to the brim with his love and his work and all his certainty about life. She felt flimsy and ephemeral by comparison, as if she were merely a thought in his mind.”

Deşi ştearsă, haotică, emotivă şi prostuţă, Dora are o calitate imbatabilă: joacă perfectul rolul unui catalizator pentru dorinţele, tendinţele, sentimentele, visurile ascunse sau reprimate ale celor din jurul ei.
Astfel, pastorul Michael, leaderul comunităţii de laici de la Imber Court, ajunge să-şi dezvăluie şi să accepte pulsiunile (homo)sexuale, alături de pasiunea lui pentru religie. Mi-a plăcut modul natural, fără prea multe explicaţii inutile, fără un discurs persuasiv super-elaborat, în care Iris Murdoch introduce problematica homosexualităţii în roman. Mai apar cei doi gemeni ciudaţi, Nick, un fost student de-al lui Michael, depresiv şi cinic, şi Catherine care se pregăteşte să intre la mănăstire ca novice. James, pastorul secund (nu ştiu exact cum să-i numesc poziţia în comunitate), este un Michael mult mai carismatic, leaderul informal al grupului de laici cu care Michael se află într-o confruntare mocnită, de uzură. Il mai avem pe Toby, varianta masculină a Dorei, prea fraged ca să-şi dea seama de impactul şi farmecul pe care ingenuitatea sa le are asupra celor din jur.

„Dora could see the flagstones clearly revealed. The music was now very loud and it was plain that no one could have heard her approaching. Dora stood for a moment or two, well out of the beam of light, attending to the music. Yes, that was Bach all right. Dora disliked any music in which she could not participate herself by singing or dancing. Paul had given up taking her to concerts since she could not keep her feet still. She listened now with distaste to the hard patterns of sound which plucked at her emotions without satisfying them and which demanded in an arrogant way to be contemplated. Dora refused to contemplate them.”

După instalarea Dorei şi a lui Paul, o dată cu evenimentul aducerii unui nou clopot la mănăstire, vieţile celor de la Imber Court vor lua o întorsătură neaşteptată cu revelarea lucrurilor tăinute de membrii restrânsei comunităţi.

Lucian Boia -"De ce este Romania altfel?"

Deşi domeniul istoriei naţionale nu este unul care să mă pasioneze, i-am luat şi eu cartea domnului Boia după ce am auzit-o menţionată mai în toate discuţiile despre cărţile interesante de pe 2013. Ca lucrurile să fie clare de la început, eu sunt mulţumită de modul în care a evoluat România după Revoluţie, consider că ne-am revenit într-un mod satisfăcător (deşi poate nu ideal), sunt încântată că facem parte din Uniunea Europeană (cu toate discuţiile şi „dar”-urile asociate acestui statut) şi am încredere că vom continua să ne schimbăm în bine în propriul nostru ritm care, deşi mai toată lumea îi subliniază dificultatea şi încetineala, eu cred că este unul adecvat, care ni se potriveşte şi pe care ar trebui să-l acceptăm ca atare (da, bine, sunt şi eu posedată de spiritul retrograd şi lipsit de viziune tipic românesc...).

Prin urmare, cartea domnului Boia, deşi interesantă în unele puncte mai indigeste pe care le aduce în discuţie direct şi fără menajamente (şi pe care le-am apreciat), nu m-a atras deloc prin înclinarea evidentă spre modelul occidental (al moralei, educaţiei, politicii etc.) care, pe mine, nu mă convinge 100%. Este o părere personală, eu nefiind o persoană avizată în teme de politică şi istorie naţională.

Punctele care de obicei îi inflamează pe români şi pe care cartea nu se fereşte să le abordeze direct:

-să nu ne mai dăm atâtea aere de superioritate faţă de bulgari
„...nu e deloc exagerat să spunem că, prin modelul oferit, inclusiv prin limba folosită de elite, Bulgaria a jucat la începutul Evului Mediu un rol asemănător cu cel pe care îl va avea Franţa, mai târziu, în secolul al XIX-lea, în procesul modernizării societăţii româneşti.”

-să acceptăm că ne-am bazat mult pe influenţele externe pentru a evolua
„Printre meseriaşi şi comercianţi, românii erau minoritari. Burghezia ţărilor române, în segmentul ei economic, debutează cu o mare majoritate neromânească. [...] Până la mijlocul secolului al XIX-lea, medicii autohtoni se numărau pe degete; aproape toţi erau veniţi din afară. Carol Davila, cel mai renumit dintre ei (de origine incertă, oarecum francez, în orice caz nu român), a organizat întregul sistem sanitar al ţării, precum şi învăţământul medical; figurează, incontestabil, printre cei câţiva mari făuritori ai României moderne. Arhitecţii noului Bucureşti, pe cale de a deveni „micul Paris”, sunt iniţial aproape toţi străini, francezi îndeosebi: Paul Gottereau ridică noua aripă a palatului regal, Casa de Depuneri şi Consemnaţiuni, Fundaţia Universitară Carol I; Albert Galeron, Ateneul Român ...”

-critica la adresa statului şi a celor implicaţi în guvernarea lui, dar, mai ales, a puterii hipnotizatoare pe care figura conducătorului suprem o are asupra noastră, ca popor
 „Corupţia şi clientelismul sunt în bună parte moşterniri din societatea tradiţională, unde nici nu prea puteau fi numite aşa, fiindcă făceau parte din ordinea lucrurilor. In acest context, Conducătorul a fost şi a rămas un personaj central, cu puternică încărcătură simbolică. In lipsa unui mecanism complex şi echilibrat al puterilor şi responsabilităţilor, societăţile „patriarhale”, cu organizare sumară, investesc masiv în persoana-simbol aflată la vârf: Vodă, cu un cuvânt consacrat. El împarte dreptatea, el asigură bunul mers al ţării. Cu asemenea premise, derapajele autoritare sunt posibile oricând, conducătorii înşişi simţindu-se susţinuţi prin aşteptarea colectivă.”

-să nu mai avem ieşiri patriotarde patetice, să ne privim istoria cu mai puţin sentimentalism
„Românii aveau însă nevoie de o istorie eroică, tot aşa cum aveau nevoie de origini măreţe, pentru a compensa frustrările prezentului”.

Dar cu acest din urmă punct eu sunt de acord doar într-o anumită măsură. Cred că la români (un punct de vedere asemănător apare şi undeva în carte, dar nu mi-am marcat pasajul) există o atitudine duplicitară faţă de propria ţară. Pe de o parte, ne batem cu pumnul în piept cum am fost noi nişte victime faţă de ţările din Vest de-a lungul istoriei, ele profitând de situaţia stabilă pentru a se dezvolta , în timp ce noi am înfruntrat greul, iar pe de altă parte, la prima ocazie, românii încep să tune şi să fulgere împotriva propriei ţări, care nu i-a ajutat niciodată, unde şi-au văzut toate visurile spulberate, unde situaţia este dezastruoasă (în special în comparaţie cu ţările minunate, ca Spania şi Italia, pe unde au muncit, de multe ori la negru).
Am rămas de la comunişti cu o exacerbare a sentimentului acesta naţionalist clădit pe imaginea unei istorii strălucite unde toţi au profitat de puterea, rezistenţa, curajul şi inteligenţa noastră. De meteahna asta ar fi bine să scăpăm.
In acelaşi timp însă, mă gândesc că nu ne-ar strica un naţionalism mai „sănătos” (în cazul în care să presupunem că ar exista o asemenea alăturare de termeni), pentru că naţionalismul este un sentiment, o atitudine firească, o are fiecare popor. Este normal să te mândreşti cu propria ţară, cu trecutul ei, cu personalităţile formate în ea.

„Indiferent de mitologia eroizantă (faptele măreţe ale străbunilor), românii au mai mult o cultură a compromisului decât a rezistenţei sau a aplicării neabătute a principiilor.”
Just, dar asta nu înseamnă neapărat că este un motiv de ruşine. A face compromisuri pentru o valoare pe care o consideri superioară, cum ar fi chiar supravieţuirea. E adevărat şi că este plăcută mândria păstrării coloanei vertebrale, dar, dacă aparent, constitutiv, nu e posibilă, putem accepta şi compromisul. La o privire mai atentă, dacă analizăm metodele prin care reuşim să ne fofilăm, ar putea ieşi la iveală şi unele trăsături care, dacă ar fi exploatate şi duse într-o direcţie constructivă, ar compensa această lipsă cronică de integritate. Cum ar fi creativitatea, spontaneitatea, umorul de ce nu?

Bineînţeles că trebuie mai întâi să-ţi treacă dracii la unele aspecte extrem de neplăcute implicate de acest compromis şi de această şmecherie (deşi situaţia nu este lipsită chiar şi asa de un anumit farmec):
„Ceea ce nu merge în societatea românească sau merge tare şchiopătând este selecţia valorilor. Primatul raporturilor personale sau de grup asupra exigenţelor instituţionale: metehne mai vechi, amplificate în comunism, şi lăsate complet în voia lor după 1989.”
„In spaţiul acesta de „tranziţie”, de anevoioasă, de nesfârşită tranziţie, se întinde, triumfătoare, mahalaua. [...] Incultura şi prostul gust sunt păcatele minore ale acestui mediu social. [...] Virtuţile cele mai preţioase ale unui anume individ de mahala sunt şmecheria şi agresivitatea.”

Sunt două lucruri care chiar nu mi-au plăcut la carte:
1. Consider că atitudinea critică este unilaterală. Domnul Boia ne dezveleşte toate metehnele, ne detaliază tot ce nu am făcut bine de-a lungul istoriei, dar nu ne dă nici o soluţie, nu propune ceva valabil (iar această orientare excesivă către metodele şi practicile occidentale nu ni se potriveşte, vine artificial pe felul nostru de a fi –poate că în loc să ne schimbăm stilul de a aborda problemele, de a reacţiona, ar fi mai bine să ne privim aşa cum suntem şi să identificăm anumite laturi ale caracterului nostru naţional care pot fi amplificate, lucrate, dezvoltate în ceva cu adevărat valoros prin care să ne identificăm). Nu mi se pare cinstit să distrugi ceva fără să pui nimic în loc. Pentru mine, Lucian Boia e cam negativist aici. Rămâne fixat pe ideea că Occidentul este modelul care trebuie urmat neapărat, în condiţiile în care chiar societăţile din Vest încep să se pună tot mai mult sub semnul întrebării.
2. Ultima parte a cărţii care ia ca temă de dezbatere România de după 1989 este plină de platitudini, de stereotipuri, de idei răsuflate (cum ar fi capitolul despre frunza lui Udrea ca brand de ţară –un subiect dezbătut pe toate părţile în presă şi care chiar nu îşi avea sensul în contextul acestei cărţi decât poate ca un exemplu punctual; sau referendumul pentru demiterea lui Băsescu...). Mă aşteptam la o privire de ansamblu, la o punere în context mai cu miez, nu la o serie de comentarii de care a tot duduit presa la momentul respectiv. Si e dezamăgitor să ai ultimele 30 de pagini la cea mai joasă calitate din toată cartea.

Mo Yan -"Sorgul rosu"

Am pus „Sorgul roşu” pe lista mea de lectură după ce, evident, Mo Yan a luat premiul Nobel pentru literatură. Romanul, care are, de fapt, forma unei colecţii de povestiri (nici nu sunt sigură dacă este clasat ca roman), este o succesiune de perindări temporare centrate pe perioada invaziei japoneze din 1945 şi ocuparea zonei Shandong pe urma filonului personal al destinului propriei familii, pornind de la tinereţea figurii dominante şi puternice a bunicii. Instituţiile care să reflecte o autoritate ce poate reglementa lucrurile dispar şi, în faţa acestui eşec cultural şi organizaţional, nu mai există nici o barieră în faţa distrugerii umane în cele mai diverse (şi pe alocuri dezgustător de inventive) moduri.

Este o poveste de trădări, invidii, violenţe (uneori extreme) şi atrocităţi care par să epuizeze toate posibilităţile naturii umane (devenită, inevitabil, inumane în acest context). Viaţa, oricum nu foarte uşoară şi plăcută, dar destul de paşnică, suficient de liniştită pentru a aborda cu umor perioadele dificile, a satului natal e răvăşită de ocupaţia japoneză. Pasajele cu câini pe care sătenii abia reuşesc să îi îndepărteze de cadavrele în putrefacţie din care animalele, pe jumătate sălbăticite, se înfruptă cu voluptate sunt unele dintre scenele cele mai dure din carte (dar nu cele mai dure, aşa că nu v-am stricat „plăcerea” lecturii).

„All’inizio era stato un posto selvaggio e desolato, coperto di rovi e canne, un paradiso per volpi e lepri. In seguito c’erano state alcune capanne di pastori; poi assassini evasi, ubriaconi e giocatori d’azzardo avevano costruito case e coltivato la terra, trasformando il luogo in un paradiso umano. Le volpi e le lepri erano migrate gettando grida di acusa contro il genere umano. Ora il vilaggio era una distesa di rovine, ciò che l’uomo aveva costruito era stato distrutto dall’uomo. In quel preciso momento il luogo era un triste paradiso di gioia e dolore edificato sulle rovine. Nel 1960 una tenebrosa carestia avvolse le terre dello Shandong, e sebbene avessi quattro anni percepii confusamente che il vilaggio di Gaomi nel nordest non era mai stato altro che un mucchio di rovine. I suoi abitati non riuscirono mai a liberare i loro cuori da tutte quelle tegole e mattoni rotti che vi si erano accumulati, forse non era neanche possibile farlo.” [da, am citit cartea în italiană pentru că la momentul respectiv era singura versiune pe care o puteai găsi pe net]

Deşi cartea, per total, este foarte brutală, te surprind unele fragmente lirice deosebite, mai ales atunci când sunt descrise câmpiile de sorg. Sorgul pare pe alocuri să devină un personaj de sine stătător. Este tăinuitorul iubirilor interzise, protectorul bandiţilor şi al revoltaţilor, sursă de hrană şi, mai ales, de alcool. Alături de imaginea bunicii, sorgul este acel element matern, feminin, natural, ca rezistenţă în faţa unei lumi dure, dominate de bărbaţi şi de acţiunile lor. Este sursa de energie pentru ţăranii din zonă, matricea în care se formează şi se confruntă ideile, pasiunile, deciziile, temperamentele personajelor.

„La nonna si alzò fluttando nell’aria e li seguì, spiegando le sue nuove ali, planando leggera. Sotto di lei la terra bruna e il sorgo. Guardava con affetto il villaggio distrutto, il corso sinuoso del fiume, i sentieri che si intersecavano, guardava lo spazio caotico squarciato dai proiettili roventi e l’umanità esitante e indecisa al bivio tra la vita e la morte. Respirò per l’ultima volta l’aroma del vino di sorgo e l’odore dolce e rancido del sangue caldo. Vide in un lampo una scena mai vista: sotto l’incalzare dei colpi, centinaia di compaesani con gli abiti stracciati giacevano scomposti nei campi di sorgo. L’ultimo filo che la teneva legata al mondo stava per essere reciso. Tutte le angustie, le sofferenze, le tensioni, le pene sarebbero precipitate nel campo di sorgo, colpendo come grandine le cime dei fusti, avrebbero messo radice della terra bruna, ne sarebbero sbocciati i fiori e i loro amari frutti sarebbero stati raccolti dalle generazioni a venire. La sua liberazione si era compiuta. Volava dietro ai colombi. Lo spazio del pensiero, ridotto alla grandezza di un pugno, traboccava di gioia, pace, tepore, benessere e armonia. Felice, esclamò riverente: Cielo! Cielo mio...”

Mo Yan are talentul povestirii. In pendulările temporale din carte, el prevesteşte cu multe pagini înainte destinul personajelor. Nu suspansul este punctul forte al cărţii, ci plăcerea detaliilor, a dozării ritmului naraţiunii, a privirii prelungi asupra dramelor prin care trec sătenii. Atrocităţile ocupaţiei japoneze sunt contrabalansate de dragostea puternică care îi leagă pe bunici, de loialitatea filială a tatălui naratorului, Douguan, şi de determinarea sătenilor. Doar că, la sfârşit, după moartea bunicii, dispare şi sorgul roşu care rămăsese singurul companion în rezistenţa demnă împotriva unui destin absurd şi violent. El este înlocuit cu un hibrid care seamănă cu cozile de câine. Acei câini bucuroşi să se hrănească din leşurile combatanţilor chinezi.

„Il sorgo che cresce oggi intorno alla tomba della seconda nonna è di una specie prodotta dall’innesto con piante dell’isola di Hainan e così anche il sorgo che ricopre la terra bruna di Gaomi è un ibrido. Il sorgo rosso come un mare di sangue, da me tante volte cantato, è stato sommerso dall’onda rivoluzionaria, non esiste più, lo ha rimpiazzato questo ibrido dai fusti bassi e tozzi, dal fogliame fitto e coperto di polvere bianca, le cime lunghe come code di cani. Viene coltivato in grandi quantità, ha un sapore allappante e amaro e provoca la costipazione. In passato gli abitanti del mio villaggio, a eccezione del segretario di sezione e degli altri quadri, avevano tutti il viso color ruggine. Odio il sorgo ibrido. Questa varietà sembra che non maturi mai. Tiene siempre chiusi i suoi occhi grigioverdi. In piedi davanti alla tomba della seconda nonna guardo i mostruosi fusti che hanno preso il posto del sorgo rosso. Portano il nome di sorgo, ma non sono alti e diritti; portano il nome di sorgo ma non hanno un colore splendente. Mancano dello spirito e dell’aspetto del sorgo. Quei loro volti cupi, ambigui e sottili inquinano l’aria pura della regione di Gaomi.”