Iris Murdoch -"The Bell"

Ca să scap de nostalgia de a citi un clasic care mi-a scăpat (mi se mai întâmplă), am luat-o pe Iris Murdoch. Când nu mai ai chef de literatură contemporană, de jocuri stilistice şi de structură narativă, când vrei să fii sigură că nu vei înjura cartea pe care ai ales-o, e aşa o binecuvântare să citeşti un roman frumos construit, armonios ca o piesă muzicală, în care este evident că autorul ştie ce pune în text, că a studiat bine personajele, că are o grijă preţioasă pentru coerenţă, că îşi stabileşte nişte leit-motive serioase pe care le dezvoltă voluptuous până la finalul care abundă în semnificaţii!

Romanul lui Iris Murdoch se concentrează pe lumea duală (de altfel, cam totul e dual –ca acea pendulare a clopotului) de la Imber Court, o comunitate restrânsă şi semi-izolată unde convieţuiesc o mănăstire de maici şi departamentul administrativ, să-i zicem, cu laici care trăiesc cumva în suspensie între acceptarea lumii şi refuzul ei şi care primesc, uneori, studenţi şi profesori în căutare de tihna necesară creaţiilor academice. Această combinaţie de resemnare şi revoltă formează cuplul de tensiuni din carte.

Perspectiva narativă este oferită de Dora (mai ales), Toby şi Michael. Dora, o tânără aiurită este prinsă într-o căsătorie înstărită cu seriosul, pedantul şi nobilul profesor Paul (căruia i-a fost şi studentă –una mediocră), de care încearcă să scape, fără sorţi de izbândă, prin mai multe aventuri amoroase.
„Paul stood with one hand on his hip and stared at Dora. He could scan her in this way for a long time, frowning slightly, and this always frightened her. Yet at the same moment she knew that this was a manifestation of love, of that untiring and relentless love that Paul went on feeling for her, and which held her resentful, fascinated, ultimately grateful. She looked back at him, uneasy, yet admiring the solidity of him, full to the brim with his love and his work and all his certainty about life. She felt flimsy and ephemeral by comparison, as if she were merely a thought in his mind.”

Deşi ştearsă, haotică, emotivă şi prostuţă, Dora are o calitate imbatabilă: joacă perfectul rolul unui catalizator pentru dorinţele, tendinţele, sentimentele, visurile ascunse sau reprimate ale celor din jurul ei.
Astfel, pastorul Michael, leaderul comunităţii de laici de la Imber Court, ajunge să-şi dezvăluie şi să accepte pulsiunile (homo)sexuale, alături de pasiunea lui pentru religie. Mi-a plăcut modul natural, fără prea multe explicaţii inutile, fără un discurs persuasiv super-elaborat, în care Iris Murdoch introduce problematica homosexualităţii în roman. Mai apar cei doi gemeni ciudaţi, Nick, un fost student de-al lui Michael, depresiv şi cinic, şi Catherine care se pregăteşte să intre la mănăstire ca novice. James, pastorul secund (nu ştiu exact cum să-i numesc poziţia în comunitate), este un Michael mult mai carismatic, leaderul informal al grupului de laici cu care Michael se află într-o confruntare mocnită, de uzură. Il mai avem pe Toby, varianta masculină a Dorei, prea fraged ca să-şi dea seama de impactul şi farmecul pe care ingenuitatea sa le are asupra celor din jur.

„Dora could see the flagstones clearly revealed. The music was now very loud and it was plain that no one could have heard her approaching. Dora stood for a moment or two, well out of the beam of light, attending to the music. Yes, that was Bach all right. Dora disliked any music in which she could not participate herself by singing or dancing. Paul had given up taking her to concerts since she could not keep her feet still. She listened now with distaste to the hard patterns of sound which plucked at her emotions without satisfying them and which demanded in an arrogant way to be contemplated. Dora refused to contemplate them.”

După instalarea Dorei şi a lui Paul, o dată cu evenimentul aducerii unui nou clopot la mănăstire, vieţile celor de la Imber Court vor lua o întorsătură neaşteptată cu revelarea lucrurilor tăinute de membrii restrânsei comunităţi.