Marguerite Yourcenar –"Memoriile lui Hadrian"

Eu cred că sunt cărţi pe care le savurezi doar într-o anumită perioadă a vieţii şi, o dată trecut momentul, deşi recunoşti calitatea scrisului, cartea nu îţi mai provoacă aceeaşi plăcere, nu mai are aceeaşi relevanţă pentru tine. Asta s-a întâmplat cu „Memoriile lui Hadrian” în cazul meu. Personajul mi s-a părut prea „perfect”, cu o evoluţie minimă de-a lungul cărţii. Cel mai mult din carte mi-au plăcut carnetele de note adiţionale unde Yourcenar a povestit cum s-a documentat şi cum s-a copt această carte în viaţa ei. Dacă aş fi citit-o în liceu sau în facultate, sunt sigură că ar fi devenit una din cărţile mele preferate. Aşa însă, mi-a rămas doar respectul pentru un scriitor serios şi dedicat ca Marguerite Yourcenar.

Romanul istoric are o formă epistolară, Hadrian, una dintre personalităţile cele mai progresiste din istoria romanilor, scriindu-i nepotului său adoptiv, Marcus Aurelius, pentru a-l pregăti cu propriul exemplu şi cu sfaturi pentru a prelua puterea Imperiului Roman. Hadrian face un bilanţ al propriei vieţi, în căutarea unui sens existenţial, trecând în revistă persoanele care l-au influenţat, cele pe care le-a iubit sau le-a admirat, războaiele, lecturile preferate, menţionând la tot pasul admiraţia sa faţă de cultura elenă, şi descrie eforturile lui de a menţine pacea şi a spori prosperitatea supuşilor.
Este remarcabil talentul lui Marguerite Yourcenar de a struni într-un discurs impasibil, egal, solid, pasiunile care l-au mistuit pe împărat de-a lungul tumultoasei lui vieţi. Hadrian se conturează ca o personalitate monumentală, entuziasmat de toate locurile pe unde a trecut, care a învăţat de la toate culturile cu care a intrat în contact, curios pentru lucruri noi fără a se închide în pretinsa superioritate romană, mereu neobosit în dorinţa de a nu pierde nimic din posibilităţile de cunoaştere şi simţire pe care i le oferă viaţa.