Tatiana Tîbuleac -"Grădina de sticlă"

"Cum e posibil sã-mi amintesc o discutie dupã atâtia ani si sã mã doarã la fel ca prima datã? De ce port în mine o amintire despre un copil pe care nu l-am vãzut niciodatã, dar pentru care am simtit imediat o dragoste de neexplicat? Mã pregãteam pentru Tamara mea? Stia de atunci trupul meu cã va naste un copil bolnav, la fel ca acea fetitã, pe care as fi vrut sã o tin de mânã în mijlocul acelei povesti odioase? Lunile treceau si întelegeam cã, dintr-un internat mic, ajunsesem în unul mai mare. Si tot în grupa de fete. Aceleasi discutii, aceleasi reguli, aceeasi cruzime amestecatã cu teamã si invidie. Fetele deveniserã femei. Le crescuserã sânii, dar nu si inimile.

Si unde erau bãrbatii? [...] Ce se întâmpla cu toti acei bãieti care mergeau la scoalã, se întorceau din armatã, se însurau? unde erau tatii tuturor copiilor care spuneau cã au tati?"

"Cu alte cuvinte, pentru viatã am iesit din scoalã pregãtitã beton. De restul -tac. Nimeni nu m-a pregãtit de viol. Nimeni nu m-a pregãtit de trãdare. Spãlat, mâncat, culcat: asta trebuia sã stie o femeie. N i m e n i nu mi-a spus cã va veni o zi în care bãrbatul meu -unul dintre bãietasii care la aceeasi lectie ciopleau admirabil în lemn- se va cãca în mâncarea si în curãtenia mea si va pleca. Nici mãcar la o altã femeie, nici mãcar cu un scop precis. Pur si simplu, va pleca. Cam asa a fost cu pregãtirea noastrã pentru viatã. Primesti bãtaie -freci un cârnat cu ciocolatã. Nasti un copil bolnav -cosi o batistã în cruciulitã. 

E drept, sunt rea. Injur si beau. Mai fac si altele. Fãrã licurici fermecati în groapa mea întunecoasã. N-am mai fãcut cârnat în ziua aceea si nici în altã zi. Raia îsi spãla în cazan terfele dintre picioare, asa cum erau nevoite sã facã toate femeile o datã pe lunã. Când am aflat ce avea pe plitã si am recunoscut mirosul de sânge stãtut, am iesit si am vãrsat pe scãri tot ce mâncasem."