David Foster Wallace -"The Broom of the System"

 

Prima carte a lui David Foster Wallace. Mai puțin literară decât "Infinite Jest", dar cu un foarte puternic accent pus pe teoriile filosofice ale limbajului. E ca un fel de "Candide" al secolului al XXI-lea (da, cronologic, DFW aparține secolului alXX-lea, dar, de fapt, el e scriitorul definitoriu pentru secolul al XXI-lea). Problema limbajului e ideea centrală în carte (DFW a fost obsedat de Wittgenstein -pentru cine e interesat, există o cărțulie de benzi desenate care îi explică teoriile -cam ăsta de nivelul meu de înțelegere), cum limbajul ne conturează, ne limitează, ne confuzează, ne distruge, cum suntem, de fapt, ceea ce putem noi pune în limbaj și nimic mai mult -mă rog, Lenore (aia tânără, că și străbunică-sa lingvistic-abuzatoare e tot Lenore) e, de fapt, un personaj; deci obsesia și angoasa ei de a fi definită prin limbaj e puțin... absurdă; normal că e doar limbaj, din moment ce e o invenție literară... 

"[...] Lenore has you believing, with your complicity, circumstantially speaking, that you're not really real, or that you're only real insofar as you're told about, so that to the extent that you're real you're controlled, and thus not in control, so that you're more like a sort of character than a person, really -and of course Lenore would say the two are the same, now, wouldn't she?"

Cartea e un carusel de țicniți. Străbunica, Lenore a bătrână, dispare din azilul unde era internată. Lenore a tânără se apucă să o caute. Incepe cercetările cu propria familie unde nimeni nu știe (sau nu recunoaște că știe) ce s-ar fi putut întâmpla cu babette: unul din frați e nebun de legat, și el tot cu dubioșenii de limbaj, probabil complice al străbunicii, că nici el nu e de găsit (dar la el asta se întâmpla în mod frecvent, se pare); soră-sa e într-o psihoză familială de toată frumusețea; iar celălat frate, care oricum și-a schimbat numele de familie și l-a luat pe cel al maică-sii de domnișoară, dar tot se afișează cu porecla Antihristul..., e singurul dispus să o ajute cu interpretarea desenului lăsat de babette pe spatele etichetei unui borcănaș de mâncare pentru bebeluși produsă de firma deținută de tatăl lor pe care toți din familie cel puțin îl evită, dacă nu îl detestă de-a dreptul. 

Oricum la fratele LaVache (!) găsește un bun punct de plecare în a dezlega misterul străbunicii. Se pare că totul are legătură cu o substanță chimică minune pe care tatăl ar fi vrut să o bage în mâncarea lui de bebeluși ca să îi facă să aibă un progres uimitor în dezvoltarea... exact!... a limbajului. Plus că papagalul lui Lenore, Vlad Țepeș (!), e lovit brusc de o logoree nemaipomenită care îl face vedeta unei emisiuni tv religioase, indiciu că babette îi făcuse o vizită în lipsă. 

"[...] it's just that the living is the telling, that there's nothing going on with me that isn't told or tellable, and if so, what's the difference, why live at all?[...]

And see, the thing is, if she can do all this to me with words, if she can make me feel this way, and perceive my life as screwed way up and not hung together, and question whether I'm really even me, if there is a me, crazy as that sounds, if she can do all that just by talking to me, with just words, then what does that say about words?"

In fine, pe lângă dispariția străbunicii (sau poate tocmai de aceea... wink wink), Lenore a tânără mai are o problemă obositoare la serviciul ei de centralistă unde liniile telefonice s-au încurcat groaznic de nu se mai înțelege nimeni cu nimeni. Un haos comunicațional total în cartea asta. 

Lucrurile sunt mult mai încâlcite de-atât. Lenore merge la un psihiatru care mai mult pare să-i agraveze simptomele de anxietate, în loc să o ajute să-și liniștească ideile, ceea ce nu e de mirare întrucât terapeutul este un impostor pus acolo de... exact!... babette. Nici iubitul lui Lenore nu e mai breaz. Pe lângă gelozia lui exagerată și dorința morbidă de a o controla total pe Lenore, domnul Vigorous nu e în stare să vorbească normal despre problemele din capul lui și din relația lor, astfel încât inventează tot felul de povestioare cu tâlc pe care pretinde că le primește ca editor pentru publicare. Mai e și domnul Bombardini care se îmbuibă în continuu ajungând la un grad nemaivăzut de obezitate pentru că are o teorie conform căreia dacă ești un om mai mare, atunci conții mai mult din lume, deci, dacă vei continua să fii tot mai mare, la final vei ajunge să fii chiar tu întreaga lume... Numai țicniți, v-am spus...