Katherine May -"Iernile sufletului"

 

"Aici ne aflăm acum, încurajându-ne în permanență să gândim pozitiv în timp ce ștergem cu buretele detaliile mizerabile ale vieții reale. Mereu mi se par brutale aceste mesaje: nu oferă nimic. Sunt zile când pot să afirm cu certitudine că nu sunt suficient de puternică să fac față. Și dacă nu pot să rezist? Atunci ce se întâmplă? Oamenii ăștia ar putea la fel de bine să se aplece spre mine și să-mi strige în față: „Descurcă-te! Descurcă-te! Descurcă-te!”, în timp ce pulverizează parfum în aer ca să facă totul să pară drăguț. Mesajul subliminal al acestor mesaje este clar: Suferința nu e o opțiune. Trebuie să continuăm să părem veseli de dragul mulțimii. Deși poate că nu mai percepem depresia ca un eșec, ne așteptăm de la tine s-o transformi destul de repede în ceva plin de sens. Iar dacă nu-ți iese treaba asta, atunci mai bine dispari din peisaj o vreme. Strici atmosfera."

"Poate mi-e jenă să recunosc, dar și eu mă rog pământului. Am învățat să meditez acum zece ani, iar când maternitatea a făcut să fie imposibil de găsit douăzeci de minute, de două ori pe zi, am descoperit o modalitate de a distila puțin din experiența aceea. Închizând ochii, pentru perioade oricât de scurte, și concentrându-mi gândurile pe esența percepției mele, pot câștiga o fărâmă din liniștea pe care mi-o aduce meditația. Am ajuns să mă gândesc la asta ca la o rugăciune, deși nu cer nimic și nu vorbesc cu nimeni în timpul ei. E o experiență profund nonverbală, o respirație proaspătă de trăire pură, într-o pădure de cuvinte. Este o despletire, un moment în care simt junghiul real al dorinței, o atingere blândă a compasiunii față de mine, simt cum inima se umple de recunoștință și aud mecanismul de ceasornic al existenței. Este un moment în care, în singurătate, sunt cel mai conectată cu ceilalți. Pot să mă simt complet separată într-o mulțime de oameni, dar, când închid ochii, e ca și cum m-am scufundat într-un râu al tuturor conștiințelor, sunt scăldată în umanitatea împărtășită."

"Iernile noastre sufletești sunt atât de des însoțite de insomnie: poate că suntem atrași către spațiul acela unic de intimitate și contemplare, întuneric și tăcere, fără să știm cu adevărat ce căutăm. Poate că, de fapt, suntem împinși către propria stare de confort. Somnul nu este un spațiu more, ci o cale spre o stare diferită a conștiinței -una reflexivă și vindecătoare, plină de gânduri conexe și revelații neașteptate. Iarna suntem chemați către o stare de somn deosebită: nu cele opt ore regulamentare, ci un proces lent, ambulatoriu, în care gândurile din starea de trezire se contopesc cu visele și se creează un spațiu în cele mai întunecate ore pentru a repara narațiunile fragmentate ale zilelor noastre. Cu toate acestea, noi dăm deoparte această abilitate înnăscută pe care o avem de a metaboliza părțile dificile ale vieții. Propriile mele spaime de la miezul nopții dispar când transform insomnia în veghe: un spațiu sacru, revendicat, în care nu am nimic intermediar, e ca și cum aș găsi o ușă ascunsă, lucruri specifice viselor. Chiar și pârșii știu cum să facă asta: se trezesc puțin și se ocupă de treburi, îmnainte de a se lăsa iar pradă somnului. Iar și iar, descoperim că iarna ne oferă spații de trecere în care să locuim. Și totuli, încă le refuzăm. Anotimpul rece trudește să ne învețe să le primim cu bucurie."