Michael Chabon –„Bãieţi teribili”

Despre lumea ciudatã şi absurdã a scriitorilor contemporani pentru care scrisul (alãturi de predatul la universitate ca activitate complementarã, dar constant aducãtoare de bani) este o meserie.

Grady Tripp, un profesor pe la mijlocul vârstei, este un scriitor care trece printr-o crizã personalã şi profesionalã. Timp de şapte ani, a lucrat la un roman-monstru, de dimensiuni impresionabile (peste 2000 de pagini), de al cãrei unitate a subiectului şi a structurii nici el nu mai este sigur, pe care nu îndrãzneşte sã îl arate nimãnui pentru a cere o opinie, sperând ca ultimele câteva zeci de pagini, nescrise încã, sã definitiveze valoarea cãrţii înainte de a arãta manuscrisul vechiului sãu priten şi editor, Terry Crabtree care urmeazã sã vinã în oraş pentru week-end-ul de festival literar WordFest (şi da, romanul în chestiune are titlul de Bãieţi teribili). De fapt îi mai arãtase manuscrisul neveste-sii (a treia), Emily, care l-a categorisit ca excesiv de masculin (mã refer la roman), şi care acum îi completeazã haosul şi tensiunea mentalã printr-o plecare neaşteptatã la pãrinţi. Asta tocmai în momentul în care Grady mai aflã şi cã amanta lui, soţia decanului, este însãrcinatã. Lucrurile par sã se fi infundat pentru Grady. Noroc cã existã iarbã, de care scriitorul nostru vânãtor de succes literar profitã din plin, atât pentru propria calmare şi inspiraţie literarã, cât şi pentru a face faţã perioadelor de crizã sentimentalã în care are o plãcere masochistã sã se bage.

Personajele sunt bine construite, originale, cu relaţii haioase între ele. Evoluţia subiectului cãrţii, în cuda unor situaţii surprizã care mai animã ritmul, lâncezeşte destul de mult, dar stilul este destul de plãcut ca sã mai taie din plictisealã. E interesant modul în care toate fantomele trecutului (roman nescris, iubiri eşuate, tâmpenii fãcute la bãuturã) se îmbulzesc sã îl destabilizeze pe Grady, diagnosticat la final cu veritabile atacuri de panicã la toate aceste atacuri „supra-naturale”.
In fine, faimoasa idee de sfârşit cã, în ciuda dezamãgirilor pe care ni le rezervã, viaţa merge înainte şi cã, totuşi, e mai bine sã îţi urmezi dorinţele, chiar dacã ele nu ţi se îndeplinesc, decât nici mãcar sã nu fi încercat. Nu înţeleg, însã, de ce pânã la urmã Grady e pus în roman sã renunţe la iarbã. Doar face bine la atacurile de panicã...

Dacã vã place Salinger, citiţi Chabon. Dacã nu, mai bine nu încercaţi.

„Presupun cã Irene dãdea dovadã de ceea ce, în zilele noastre, oamenii numesc, cu o formã de dezaprobare zdrobitoare, negare. Mie, unuia, întotdeauna mi-a fost teribil de greu sã înţeleg care e diferenţa dintre negare şi ceea ce, odatã, era cunoscut sub denumirea de speranţã.”

Dan Lungu -"Sunt o babã comunistã"

Am stabilit clar cã sunt fan Dan Lungu, noul Ion Creangã al secolului 21.

“Sunt o babã comunistã” are şi o laturã personalã pentru mine: Mica şi Alice, fiicã-sa, oglindesc relaţia mea cu mama din dotare. Ca şi Alice, eu sunt vehementã împotriva celor cu nostalgii comuniste. Dar Mica, baba comunistã din carte, m-a fãcut sã înţeleg cã nu e vorba de valorizarea unui sistem în sine, ci a unei tinereţi care, inevitabil, ţi-a rãmas în suflet ca o perioadã foarte frumoasã, pe care este nedrept sã o renegi pentru cã tu ai fost fericit pe atunci. E adevãrat cã era dificil din punct de vedere economic şi ideologic, dar, pânã la urmã, tot a fost perioada cea mai distractivã din viaţa ta.
Si cum în haosul de dupã revoluţie chiar nu mai ajungi sã te regãseşti, unde valorile sunt date peste cap, unde regulile financiare, aşa şubrede şi absurde cum erau ele pe vremea comuniştilor, acum sunt complet date peste cap, e normal sã ai nostalgia trecutului. Mi-a plãcut cum e pusã problema din pespectiva Micãi. In ciuda abuzurilor comuniste, în fond este foarte greu sã îţi condamni acea parte din viaţã pe care ai trãit-o la maxim. Cã altfel, ce-ţi mai rãmâne?
Singurul reproş pe care i l-aş face cãrţii: pe alocuri stilul Emiliei se rupe şi îl recunoşti pe Dan Lungu care-şi bagã coada în gândurile Micãi.

“Pânã la conversaţia cu Alice, nu mã gândisem niciodatã la mine ca la o comunistã. Mã trezisem adesea visând la perioada frumoasã din viaţa mea, când eram tânãrã şi munceam voiniceşte, când fãceam mese îmbelşugate în familie şi mergeam în concedii,dar niciodatã nu-mi trecuse prin cap cã asta poate însemna sã fii comunist. Regretam timpurile acelea, oamenii de care eram înconjuratã, veselia, solidaritatea, dar, nu ştiu de ce, nostalgia asta nu se lipea deloc cu numele de comunist. Adicã s-ar putea sã ştiu. Poate pentru cã pe vremuri, între noi, îi numeam comunişti pe cei care ţineau discursuri înflãcãrate, la şedinţe pictisitoare şi lungi. Pe cei care ţineau linia partidului fãrã sã vadã în stânga şi-n dreapta, fãrã nici o grijã pentru oameni şi fãrã înţelegere pentru situaţii particulare. Pentru noi, nu membrii de partid erau comuniştii, ci politrucii şi habotnicii. Pe ãştia nu-i regretam. Acum comuniştii erau cei care au minţit, au luat cu de-a sila, au bãgat la închisoare, au torturat şi multe altele. Eu nu mã numãram nici printre unii, nici printre alţii. Eu ce fel de comunistã eram? Dacã aceea erau comuniştii, atunci înseamnã cã eu vreau un communism fãrã comunişti? […] Dacã numai aceia erau comuniştii, atunci nu mai voiam sã fiu comunistã. Nu mai voiam sã fiu, dar eram. Se poate sã fii fãrã sã vrei sã fii?”

“E drept, fusesem membrã de partid. Asta nu însemna cã, în decembrie ’89 nu strigasem “Jos Ceauşescu!”, cã nu urmãrisem cu sufletul la gurã revoluţia la televizor şi execuţia Ceauşeştilor. Asta nu înseamnã cã dupã aceea nu-mi pãruse rãu cã-i împuşcase în ziua de Crãciun, fãrã sã-i lase sã se apere. Asta nu înseamnã cã nu-mi pare rãu dupã viaţa pe care o trãisem, fãrã sã mã duc sã pun flori la mormântul lor.”

“Emilia Apostoae a fost cu adevãrat fericitã sau doar i se pare, de fapt este o nebunã? Da, în felul tãu ai fost fericitã!, îmi spuneau toate amintirile. Dar, odatã smuls rãspunsul la întrebarea asta, din ea ieşeau, ca dintr-o adevãratã matrioşkã, alte întrebãri: cum de ai putut fi tu fericitã când alţii erau nefericiţi? Ce ai fãcut tu pentru fericirea altora? Câţi oameni fericiţi ar fi trebuit sã fie în jurul tãu ca sã ai şi tu dreptul sã fii fericitã?”

“Nu dupã mult timp, ne-a sunat sã ne spunã cã vrea sã se mãrite. Cu unul Alain. -Alain Delon? -Hai, mamã, chiar aşa? Ala e un boşorog… -Da, tu, dar mãcar îl ştie lumea de pe-aici…”

“Am luat din banii de înmormântare. Din fondul “Prietenia”, cum îl alintã Tucu. De la o anumitã vârstã, moartea face parte din familie. Vorbeşti despre ea la masã sau seara înainte de culcare. Faci calcule.”

“Umblam prin casã şi mormãiam de una singurã. Când eşti în vârstã, o astfel de îndeletnicire este plãcutã. Te rãfuieşti cu nu ştiu care, dai replici care nu ţi-au venit pe moment, zâmbeşti amintirilor frumoase […] Toatã viaţa ta e acolo, cu tine, în aceeaşti camera. Planurile tale sunt mai degrabã planuri de trecut decât de viitor.”


O recenzie drãguţã  aici.

Cheile Nerei

Deşi cam departe de Bucureşti, dacã aveţi timp şi bani de drum, meritã pe deplin încercate! E bine sã ai mai mult timp (noi am avut 3 nopţi) şi sã fiţi 4 dacã mergeţi cu maşina (e mult mai amuzant). Plecare de 1 mai din Bucureşti la ora 9 (noi mergem în vacanţã în sens invers mulţimii). Am ales sã innoptãm la Bãile Herculane pentru cã eu nu mai fusesem acolo niciodatã. Foarte frumoase, au un aer austriaco-freudian. Am fost impresionatã de arhitecturã. Mare pãcat cã partea veche e lãsatã în paraginã în dulcele stil românesc. Am nimerit acolo chiar când se forma transcendentala spiralã MISA, aşa cã staţiunea era destul de animatã. Am stat în centru la cãsuţe (cam jeg, cicã mai şi puţeau –eu nu prea am miros, deci nu am fost neapãrat deranjatã de acest aspect, duşurile nu mergeau, tanti de la administraţie era cam stresatã cã primeşte amendã de la poliţie –sã nu facem grãtar pe malul râului, aveau ei un grãtar foarte bun, e adevarat; sã nu fie muzicã tare seara etc.), foarte ieftin (15 ron patul în cãsuţa cu 2 paturi + 5 ron parcarea). Mâncarea e destul de ieftinã (pentru un prânz la o terasã am plãtit 26 ron: vreo 3-4 beri, cartofi prãjiţi cu cotlet la grãtar şi sos de usturoi + pâine).

Dacã mergeţi spre cele 7 izvoare (sufluroase, atenţie!) şi nu vreţi sã vã bãlãciţi cu toatã lumea, puţin mai sus au organizat nişte nenişori o piscinã (cu aceleaşi ape cãlduţe şi sulfuroase) mai curãţicã (10 ron intrarea pentru adulţi şi 5 ron pentru copii: au duşuri, bar etc.). De la Herculane ieşiţi înspre Caransebeş (dacã nu mai aveţi benzinã este un Petrom la câţiva km),iar apoi NU luaţi prima ieşire în stânga spre Iablaniţa (deşi drumul este mai scurt, este foarte prost). Mai mergeţi câţiva kilometri şi apoi faceţi stânga spre Bozovici. Sã nu vã îngrijoraţi dacã nu e multã circulaţie: bucuraţi-vã de peisaje şi de oameni. Aici totul este ca în trecut: oamenii îşi lucreazã pãmãntul cu sapa, nu sunt tractoare, merg cu care cu vãcuţe etc. E foarte rustic, tihnit. Dacã aveţi cort şi nu vreţi sã înnoptaţi la Herculane, puteţi merge pânã aici şi vã puneţi cortul pe malul râului (sunt multe locuri unde puteţi campa, neoficial). Mi-a plãcut mult la ei un fel de traiste pe care şi le fac singuri, dar nu am gãsit de unde sã le cumpãr. Cred cã ar fi trebuit pur şi simplu sã cumpãr traista pe care o avea cineva.
 La un moment dat veţi avea un indicator spre stânga spre Eftimie Murgu. Acolo puteţi vedea morile de apã. (despre mori un articol aici).
 Dupã ce aţi trecut de Oraviţa, luaţi-o spre Ciuchici/ Sasca Montanã/ Potoc/ Cãrbunari (orice vedeţi pe indicator): va fi un drum destul de bun (nu foarte bun) care o va lua în stânga. Mergeţi pânã la un gater (pe dreapta) şi o staţie de pompare(pe stânga) –pe aici puteţi vedea fazani. Dacã o luaţi în stânga pe lângã staţia de pompare ajungeţi în Potoc (întrebaţi acolo înspre cantonul Damian sau înspre cascada Beuşiţa). Cu maşina veţi ajunge la o intersecţie: înainte este înspre cantonul Damian (drum foarte prost, marcat cu linie rosie; de evitat dacã aveţi o maşinã normalã), iar înspre stânga este drumul spre pãstrãvãrie, un alt canton şi cascada (puteţi merge bine cu maşina, este un drum forestier, sã nu ezitaţi la primul pod, vã ţine). Este bine de mers cu maşina la cascadã pentru cã drumul nu e spectaculos şi vã pierdeţi timpul sã mergeţi pe jos pânã acolo. Dacã vreţi sã înnoptaţi în sat, noi am rãmas la Pensiunea Cheile Nerei din Sasca Românã (pe drumul unde aţi fãcut stânga pe lângã staţia de pompare spre Potoc, continuaţi drumul înainte). Deşi indicatorul vã aratã la stânga la un moment dat spre Sasca Românã (înainte de Sasca Montanã), aveţi rãbdare, mai dureazã ceva pânã ajungeţi, mergeţi înainte şi bucuraţi-vã de nişte dune ciudate (de nisip, da). Dacã vreţi sã rãmâneţi la aceastã pensiune, cum faceţi stânga înspre Sasca Românã, ţineţi tot înainte (şoseaua urcã) pânã vedeţi pensiunea pe dreapta (mai departe drumul se terminã la vreo câţiva metri). Este 47 ron de persoanã pe noapte, tanti de la pensiune e foarte simpaticã, gãteşte bine şi ştie sã explice cam pe unde sã mergi. De la pensiune, pe jos, ţinând drumul înainte, apoi fãcând stânga la o punte suspendatã (cu putinã grijã dacã aveţi rãu de înãlţime, dar puntea e foarte trainicã) mergeţi pe traseul celor 7 tunele (e marcat cu o dungã roşie –sã nu vã speriaţi la al doilea tunel, nu sunt tunele lungi şi nu aveţi surprize în ele). Dureazã o orã dus (pânã la intersecţia descrisã mai înainte unde se bifurcã drumurile înspre pãstravãrie/cascadã şi înspre cantonul Damian), o orã întors . E un traseu foarte uşor, dar priveliştile sunt frumoase cu mulţi guşteri coloraţi.

Dacã vã potriviţi cu alţi turişti cu maşinã de la pensiune, puteţi face urmãtoarea şmecherie: lãsaţi o maşinã la intersecţia dintre drumul spre cascadã şi cea înspre cantonul Damian (dupã Potoc), apoi mergeţi cu cealaltã maşinã spre Sasca Montanã –Cãrbuneşti (atenţie, drumul este relativ prost, dar cu puţinã rãbdare, merge). Imediat cum ieşiţi din Cãrbuneşti pe stânga este un indicator cu drumul marcat cu cruce albastrã. Dacã veţi coborî pe aici ajungeţi la cascada de pe râul Suşara (3 ore dus-întors pe jos; dacã veţi continua drumul dupã cascadã, ajungeţi inapoi la Sasca Montanã; va trebui sã mergeţi pe malul apei, cu intrare uşoarã în râu; pe porţiunile mai dificile aveţi lanţuri în stâncã). Sunt multe bâzdâgãnii simpatice pe drumul acesta (omizi, guşteri, fluturi, gândãcei etc.)

Dacã veţi continua drumul cu maşina (este un fel de drum forestier marcat cu crucea albastrã), la un moment dat drumul se terminã şi va trebui sã continuaţi pe jos traseul marcat pânã la Lacul Dracului, iar de acolo puteţi face toate cheile pânã la cantonul Damian cu ieşire la intersecţia unde aţi lãsat prima maşinã. Noi nu am fãcut drumul acesta, dar am înţeles cã sunt 3 ore dus-întors pânã la Lacul Dracului, unde face lumea grãtar. Dacã vreţi sã faceţi toate cheile, estimarea de timp e undeva la 6-7 ore. La un moment dat va trebui sã treceţi prin apã (dacã a plouat, apa poate ajunge pânã la piept; dacã e vreme frumoasã, apa e pânã la genunchi). Dacã nu aveţi 2 maşini, mai trebuie sã faceţi încã o orã pe traseul cu tunele pânã la pensiune şi sã vã recuperaţi maşina a doua zi. In chei sunt vipere. Din câte am citit, eu m-am liniştit cu urmãtoarele: viperele nu sunt şerpi agresivi (dar trebuie sã fiţi atenţi sã nu cãlcaţi pe ele etc.), doar jumãtate din muşcãturi sunt cu venin, iar veninul nu are o acţiune foarte rapidã (ajungeţi la timp undeva unde sã vi se facã vaccin, important este sã nu vã panicaţi). Dacã nu sunteţi copil sau bãtrân, şansele de a muri dupã o muşcãturã de viperã sunt minime (asta dacã ajungeţi sã vã muşte cu venin…). La întoarcere am coborât spre Moldova Nouã (trebuie sã vã întoarceţi pe drumul dinspre Oraviţa unde aţi fãcut stânga spre Sasca Montanã). Puteţi ieşi şi prin Cãrbunari, dar toatã lumea ne-a spus cã este extrem de prost drumul (noi i-am ascultat; oricum dacã mergeţi cu maşina pânã la poiana de unde coborâţi spre Lacul Dracului veţi vedea cã nu prea aveţi curaj sã mergeţi mai departe pe acolo). La Dunãre este foarte frumos. Treceţi pe la cazanele mari şi mici (unde este statuia lui Decebal sculptatã în munte), unele porţiuni de drum sunt foarte proaste.

La Orãştie e frumos, pare un oraş sârbesc. Noi am înnoptat într-o pensiune care pãrea folositã de curve pentru clienţii lor. Dar este situatã chiar la Dunãre (are un fel de ponton care mie mi-a plãcut mult), iar tanti care se ocupã de pensiune e foarte prietenoasã (iniţial ne-a cerut 80 ron pe camerã, dar ne-a lãsat la 60; oricum e destul de murdar), nu e genul paranoic care te trateazã ca pe un potenţial criminal (la 9 pleacã de la pensiune, nu mai rãmâne nimeni –cicã e un paznic, dar cred cã în noaptea cu pricina era bãut pe undeva, cã nu a apãrut, iar în toatã pensiunea eram numai noi; ne-a lãsat sã facem grãtar, numai sã avem grijã sã stingem focul, ne-a arãtat de unde sã ne aprindem luminile la ponton, cum sã ne punem frigidere în prizã dacã vrem bere la rece şi ne-a spus sã lãsãm cheile în uşã pe dinãuntru când plecãm cã ea nu ajunge aşa dimineaţã; ce mai! ne-a tratat ca pe nişte oameni responsabili, ceea ce şi suntem, de altfel). Pensiunea asta suspectã este pe drumul spre Calafat dupã ce ieşi din Drobeta (se vede pe dreapta, are şi o firmã, ceva cu 6 sau 7 nu mai ştiu exact).

Un alt articol despre Cheile Nerei aici.

Christopher Walken

Tournier -"Le Roi des Aulnes"

O carte despre destin și despre indiciile și semnele premonitorii pe care le avem cu toţii în viaţã atât timp cât știm sã fim deschiși pentru a le înţelege. Tournier se joacã mult cu detaliile. Semnificaţia, importanţa unui element din naraţiune se clarificã treptat, pe mãsurã ce Tiffauges trece prin etapele surprinzãtoare ale experienţei lui din timpul rãzboiului.

Amintirile din copilãrie ale Abel Tiffauges sunt marcate de imaginea piticului Nestor care îl protejeazã de rãutãţile colegilor sãi la colegiul Saint Christophe (de unde și legenda acestui sfânt care, dorind sã fie în serviciul celui mai puternic stãpân, este mai întâi în slujba diavolului pânã sã descopere cã Iisus este chiar și mai puternic și, în numele lui, îi carã pe oameni în spate peste o apã periculoasã). Aceste amintiri sunt presãrate de detalii care vor marca întregul parcurs ulterior al lui Tiffauges: giroscopul lui Nestor –opoziţia depusã contra mișcãrilor Pãmântului va fi reflectatã mai târziu în modul în care Tiffauges se va opune direcţiei care ar trebui sã îi fie impusã de tendinţele istoriei; ideea cãpcãunului introdusã de piticul Nestor; fascinaţia pentru bicicletã, jocul copiilor în care se carã unii pe alţii pe umeri; imaginea lui Atlas care duce pe umerii lui cerurile, ca o premoniţie a finalului în care Tiffauges va cãra pe umerii lui copilul purtãtor de stea galbenã etc.)
In 1939, Abel, acum mecanic auto foarte critic la adresa valorilor societãţii, este fotograf amator și vâneazã portrete de copii. Acuzat pe nedrept de violarea unei fetiţe, Tiffauges este scãpat din închisoare de începerea celui de-al doilea rãzboi mondial și nevoia Franţei de soldaţi. Mobilizat la frontiera cu Germania, Tiffauges începe un alt fel de vânãtoare : rechiziţionarea porumbeilor preţioși pentru transmiterea mesajelor (pasionat fiind mai ales de descoperirea porumbeilor gemeni).
Prizonier de rãzboi, Tiffauges ajunge (de la postul de ajutor de vânãtoare pe domeniile lui Göring) sã lucreze într-o napola, o școalã a SS de instruire a copiilor înainte de a fi trimiși pe front, convingându-i pe ţãrani sã își lase copiii sã fie înrolaţi în aceastã instituţie (eforturile lui de convingere luând uneori forma unor rãpiri). Partea cu cãratul copiilor e destul de ciudatã. Ideea aceasta a unei maternitãţii masculine e deranjantã.

La final : modul în care lagãrele de concentrare se potrivesc organizãrii napolei unde obsesiile lui Tiffauges sunt pe deplin satisfãcute –pasiunea lui pentru vânãtoare (de la sensul "normal" al acesteia, pânã la vânãtoarea de copii –de unde reputaţia lui de cãpcãun), pornirile compulsive, cu realizarea de liste, clasificãri etc. , fascinaţia pentru trupurile de copii (mai ales pentru gemeni –aici este unul din leit-motivele care îl bântuiesc pe Tournier și în alte cãrţi), plãcerile phoriei (cãratul copiilor ; o pulsiune sexualã ambiguã și inocentã, întrucât nu presupune nici un act propriu-zis sexual asupra copiilor, dar care îi oferã o plãcere fizicã inexplicabilã). Atunci când bãieţelul evreu fugit de la Auschwitz îl face sã realizeze pe deplin cât de atroce este sistemul în care și-a gãsit locul (deși Tiffauges nu este un adept al nazismului, pânã atunci adoptase o atitudine mai curând curioasã, de analizã a fenomenului, acum având revelaţia adevãratei dimensiuni a obsesiei privind rasa, a dorinţei de moarte a sistemului la care s-a conformat), Abel duce la extrem sacrificiul simbolic al supunerii prin phorie.

Deşi este cea mai cunoscutã carte a lui, mie mi-a plãcut cel mai puţin de la Tournier. Mi se pare cã a renunţat prea mult la acea cursivitate a povestirii care te fãcea sã simţi partea magicã a lucrurilor în favoarea unei structuri care sã demonstreze ideea simbolurilor care se leagã pentru a constitui un sens ce depãşeşte nivelul individual dobândind o semnificaţie universalã.


"Et d’abord qu’est-ce qu’un monstre? L’étymologie réserve déjà une surprise un peu effrayante: monstre vient de montrer. Le monstre est ce que l’on montre –du doigt, dans les fêtes foraines, etc. Et donc plus un être est monstrueux, plus il doit être exhibé. Voilà qui me fait dresser le poil, à moi qui ne peut vivre que dans l’obscurité et qui suis convaincu que la foule de mes semblables ne me laisse vivre qu’en vertu d’un malentendu, parce qu’elle m’ignore."

"En vérité notre société a la justice qu’elle mérite. Celle qui correspond au culte des assassins qui fleurit à la lettre à chaque coin de la rue, sur les plaques bleues où sont proposés à l’admiration publique les noms des hommes de guerre les plus illustres, c’est-à-dire des tueurs professionnels les plus sanguinaires de notre histoire."

Festivalul Filmului European -3-13 mai in Bucuresti

         Unul din lucrurile mele preferate la primãvarã este cã înmuguresc festivalurile de film. Si cum Festivalul Filmului European se numãrã printre preferatele mele, abia aștept anul acesta seria de filme ale lui Kaurismäki, dupã ce Le Havre mi-a deschisul apetitul și vreau sã-l descopãr mai bine pe acest regizor intrigant.

         Si ca sã vã conving pe deplin cã TREBUIE sã mergeţi, Festivalul va mai prezenta și Ulysse’s Gaze (dacã fabulosul Angelopoulos nu vã spune nimic, jocul Maiei Morgenstern din film ar trebui sã vã scoatã din casã luni, 7 mai, la Cinemateca Eforie), iar încheierea va fi de-a dreptul apoteoticã : duminicã, 13 mai, e ziua magicã a lui Once Upon A Time In Anatolia al lui Ceylan (pe scurt despre Kasaba aici la bâzdâgãnii)

         Vã las sã descoperiţi singuri celelalte delicii ale festivalului pe pagina oficialã: FFE.ro

         De anul trecut știu cã organizatorii festivalului sunt foarte activi pe FB, așa cã un LIKE al paginii lor vã va oferi numeroase surprize: Festivalul Filmului European pe FB

Keith Richards -Life

A fost o carte pe care am citit-o greu, timp de luni de zile, din cauza stilului. Nici nu sunt foarte mare fan cãrţi auto-biografice, dar unele pasaje şi detalii sunt cam plictisitoare. Stilul balzacian e ok pentru Balzac. Intr-o autobiografie, e cam obositor.

Keith scrie despre consecinţele celebritãţii, de la pierderea intimitãţii pânã la sentimentul ciudat pe care îl ai atunci când toatã lumea vorbeşte despre tine încât te gândeşti dacã chiar percepţia ta despre tine însuţi este autenticã sau construitã mai mult de ceilalţi.
Cartea este cumva un roman „on the road”, cu povestiri amuzante ale tertipurilor folosite pentru a scãpa de acuzaţiile poliţiei de deţinere de droguri, cu episoadele realistice, şi tocmai de aceea percutante, despre experienţa şi consecinţele consumului de droguri puternice (toate, scandaluri faimoase care au ocupat prima paginã a ziarelor de-a lungul timpului), dar mai ales cu descrierea relaţiilor şi expunerea propriilor pãreri despre alţi muzicieni sau despre colaborarea din trupã, mai ales cu Mick Jagger.

Interesant este fundalul anilor de naştere a rock ’n’ roll-ului, acel joc de influenţã între „culture” şi „counter-culture” cu noul stil muzical care dã peste cap Anglia şi America. E o combinaţie ciudatã, fascinantã de poziţionare ca rebel, de revoltã împotriva unui sistem învechit, depãşit, o luptã împotriva sistemului de orice fel care, inveitabil, îngrãdeşte libertãţi şi o conduitã auto-distructivã, hedonistã, prin acceptarea oricãrei substanţe sau experienţe care sã îi detaşeze de aceastã realitate pentru schimbarea cãreia militeazã.

Relaţia cu Mick este descrisã ca asemãnându-se mai curând cu relaţia dintre Germania de Vest şi cea de Est, decât cu cea dintre Coreea de Nord şi de Sud. Dacã în perioada în care Keith era dependent de heroinã, Mick a menţinut trupa pe linia de plutire, atunci când Keith a scãpat de dependenţã şi a început sã se implice mai mult în activitatea grupului, Mick a refuzat sã îşi împartã „autoritatea”, ceea ce a dus la o serie de frustrãri, de conflicte şi de sentimente de trãdare, mai ales dupã ce Keith aflã cã acesta a încheiat, în secret, un contract cu casa de producţie pentru 3 albume solo şi Mick declarã într-un interviu cã formaţia e ca o piatrã de moarã în jurul gâtului sãu.

Pãrţile care mi-au plãcut sunt cele în care Keith vorbeşte despre muzica lui. Cu elemente oarecum alchimiste despre cum te desprinzi de ceea ce ai auzit în trecut, cum îţi gãseşti stilul propriu, cum ia naştere un cântec, ce te influenţeazã, cum creezi într-o trupã. Spre deosebire de Mick, Keith nu este interesat de celebritate, de titluri, de aerele de vedetã(deşi în cazul lui Mick acestea fac parte tocmai din farmecul lui). Povesteşte despre toate influenţele lui de blues şi R&B, soul, country music, funk, stiluri jamaicane, de muzicienii care l-au inspirat, pe care i-a venerat şi despre dorinţa lui de a crea, la rândul sãu, ceva autentic.


Ce mi-a plãcut:

„There is something inside me that just wants to excite that thing in other people, because I know it’s there in everybody. There’s a demon in me, and there’s a demon in everybody else [...] People love that image. They imagined me, they made me, the folks out there created this folk hero. Bless their hearts. And I’ll do the best I can to fulfill their needs. They’re wishing me to do things that they can’t. They’ve got to do this job, they’ve got this life, they’re an insurance salesman… but at the same time, inside of them is a raging Keith Richards.”

„I can rest on my laurels. I’ve stirred up enough crap in my time and I’ll live with it and see how somebody else deals with it. But then there’s that word “retiring.” I can’t retire until I croak [...] The fact is, I’ve always said, if we were black and our name was Count Basie or Duke Ellington, everybody would be going, yeah yeah yeah. White rock and rollers apparently are not supposed to do this at our age. But I’m not here just to make records and money. I’m here to say something and to touch other people, sometimes in a cry of desperation: “Do you know this feeling?” ”

„I was looking for the core of it—the expression. You would have no jazz without blues out of slavery—that most recent and particular version of slavery, not us poor Celts for example, under the Roman boot. They put those people through misery, not just in America. But there’s something produced by its survivors that is very elemental. It’s not something you take in in the head, it’s something you take in in the guts.”

„But for this audience, blues was only blues if somebody got up there in a pair of old blue dungarees and sang about how his old lady left him. None of these blues purists could play anything. But their Negroes had to be dressed in overalls and go “Yes’m, boss.” And in actual fact they’re city blokes who are so hip it’s not true. What did electric have to do with it? Cat’s playing the same notes. It’s just a little louder and it’s a little more forceful. But no, it was “Rock and roll. Fuck off.” They wanted a frozen frame, not knowing that whatever they were listening to was only part of the process; something had gone before and it was going to move on.”

„And we didn’t want to make money. We despised money, we despised cleanliness, we just wanted to be black motherfuckers. Fortunately we got plucked out of that. But that was the school; that’s where the band was born.”

„Minimalism has a certain charm. You say, that’s a bit monotonous, but by the time it’s finished, you’re wishing it hadn’t. There’s nothing bad about monotony; everyone’s got to live with it.”

„One of the first lessons I learned with guitar playing was that none of these guys were actually playing straight chords. There’s a throwin, a flick-back. Nothing’s ever a straight major. It’s an amalgamation, a mangling and a dangling and a tangling thing. There is no “properly.” There’s just how you feel about it. Feel your way around it. It’s a dirty world down here. Mostly I’ve found, playing instruments, that I actually want to be playing something that should be played by another instrument. I find myself trying to play horn lines all the time on the guitar.”

„Give Mick Jagger a stage the size of a table and he could work it better than anybody, except maybe James Brown. Twists and turns, and he’s got the maracas going—c’mon, baby.”

„Our first aim as the Rolling Stones was to be the best rhythm and blues band in London, with regular gigs every week. But the main aim was somehow to get to make records. To actually get into the portal, the holy of holies, the recording studio. How can you learn if you can’t get in front of a microphone and a tape recorder in a studio? We saw this thing building up, and what’s the next step? Make records, by hook or by crook. [...]I’ll do anything to make a record. It was really narcissistic in a way. We just wanted to hear what we sounded like. We wanted the playback. The payback didn’t come into it, but the playback we really wanted. In a way, in those days, being able to get into the studio and get an acetate back sort of legitimized you.”

„The Beatles are all over the place like a fucking bag of fleas, right? And you’ve got another good band. The thing is not to try and regurgitate the Beatles. So we’re going to have to be the anti-Beatles. We’re not going to be the Fab Four, all wearing the same shit. And then Andrew started to play that to the hilt. Everybody’s too cute and they all wear uniforms and it’s all showbiz. And it was actually Andrew that disintegrated the way you can present yourself—do everything wrong, at least from a showbiz, Fleet Street point of view.”

„We used to play “Popeye the Sailor Man” some nights, and the audience didn’t know any different because they couldn’t hear us. So they weren’t reacting to the music. The beat maybe, because you’d always hear the drums, just the rhythm, but the rest of it, no, you couldn’t hear the voices, you couldn’t hear the guitars, totally out of the question. What they were reacting to was being in this enclosed space with us—this illusion, me, Mick and Brian. The music might be the trigger, but the bullet, nobody knows what that is.”

„These chicks were coming out there, bleeding, clothes torn off, pissed panties, and you took that for granted every night. That was the gig. It could have been anybody, quite honestly. They didn’t give a shit that I was trying to be a blues player.”

„Our songs were taking on some kind of edge in the lyrics, or at least they were beginning to sound like the image projected onto us. Cynical, nasty, skeptical, rude. We seemed to be ahead in this respect at the time. There was trouble in America; all these young American kids, they were being drafted to Vietnam. Which is why you have “Satisfaction” in Apocalypse Now. Because the nutters took us with them. The lyrics and the mood of the songs fitted with the kids’ disenchantment with the grown-up world of America, and for a while we seemed to be the only provider, the soundtrack for the rumbling of rebellion, touching on those social nerves. I wouldn’t say we were the first, but a lot of that mood had an English idiom, through our songs, despite their being highly American influenced. We were taking the piss in the old English tradition.”

„There’s something primordial in the way we react to pulses without even knowing it. We exist on a rhythm of seventy-two beats a minute. The train, apart from getting them from the Delta to Detroit, became very important to blues players because of the rhythm of the machine, the rhythm of the tracks, and then when you cross onto another track, the beat moves. It echoes something in the human body.
So then when you have machinery involved, like trains, and drones, all of that is still built in as music inside us. The human body will feel rhythms even when there’s not one. Listen to “Mystery Train” by Elvis Presley. One of the great rock-and-roll tracks of all time, not a drum on it. It’s just a suggestion, because the body will provide the rhythm. Rhythm really only has to be suggested. Doesn’t have to be pronounced. This is where they got it wrong with “this rock” and “that rock.” It’s got nothing to do with rock. It’s to do with roll.”

„But a song should come from the heart. I never had to think about it. I’d just pick up the guitar or go to the piano and let the stuff come to me. Something would arrive. Incoming. And if it didn’t, I’d play somebody else’s songs. And I’ve never really had to get to the point of saying, “I’m now going to write a song.” I’ve never ever done that. When I first knew I could do it, I wondered if I could do another one. Then I found they were rolling off my fingers like pearls. I never had any difficulty in writing songs. It was a sheer pleasure. And a wonderful gift that I didn’t know I had. It amazes me.”

The LVS = lead vocal syndrome: „Somewhere, though, he got unnatural. He forgot how good he was in that small spot. He forgot his natural rhythm. I know he disagrees with me. What somebody else was doing was far more interesting to him than what he was doing. He even began to act as if he wanted to be someone else. Mick is quite competitive, and he started to get competitive about other bands. He watched what David Bowie was doing and wanted to do it. Bowie was a major, major attraction. Somebody had taken Mick on in the costume and bizarreness department. But the fact is, Mick could deliver ten times more than Bowie in just a T-shirt and a pair of jeans, singing “I’m a Man.” Why would you want to be anything else if you’re Mick Jagger? Is being the greatest entertainer in show business not enough? He forgot that it was he who was new, who created and set the trends in the first place, for years. It’s fascinating. I can’t figure it out. It’s almost as if Mick was aspiring to be Mick Jagger, chasing his own phantom. And getting design consultants to help him do it. No one taught him to dance, until he took dance lessons. Charlie and Ronnie and I quite often chuckle when we see Mick out there doing a move that we know some dance instructor just laid on him, instead of being himself. We know the minute he’s going plastic. Shit, Charlie and I have been watching that ass for forty-odd years; we know when the moneymaker’s shaking and when it’s being told what to do. Mick’s taken up singing lessons, but that may be to preserve his voice.”
„In that sense he made things difficult, but if Mick wasn’t making things difficult you’d think he was ill.”

Intâlnirea cu Havel.


Ce nu mi-a plãcut:

„Then she met Jimi Hendrix, saw him play and adopted his career as her mission, tried to get him a recording contract with Andrew Oldham. In her enthusiasm, during a long evening with Jimi, as she tells it, she gave him a Fender Stratocaster of mine that was in my hotel room. And then, so Linda says, she also picked up a copy of a demo I had of Tim Rose singing a song called “Hey Joe.” And took that round to Roberta Goldstein’s, where Jimi was, and played it to him. This is rock-and-roll history. So he got the song from me, apparently.”

Când povesteşte despre Lennon care se fãcea varzã la el acasã.