Malcolm Gladwell -"Outliers"

"Outliers" e o carte care mi-a fost recomandată pe FB după ce am postat un articol despre antreprenorii de success din State care, în ciuda imaginii de individ excepţional pe care ei preferă să şi-o promoveze, se pare că au depins în succesul lor în afaceri de nivelul financiar ridicat al familiilor de unde proveneau, ceea ce le-a permis să-şi asume riscuri mai mari decât media întrucât aveau un sistem de siguranţă care i-ar fi susţinut în caz de eşec.

Ideea din "Outliers" e tot cam pe-acolo. Oamenii de succes (indiferent de domeniu), pe lângă unele calităţi personale, ca ambiţia, talentul muzical, condiţia fizică foarte bună etc., au beneficiat de un context socio-economic şi familial care i-a ajutat să exceleze cel puţin în aceeaşi măsură ca abilităţile lor înnăscute. Succesul este doar parţial o poveste individuală. El este produsul unor combinaţii de factori externi favorabili care le permite acestor abilităţi înnăscute să se manifeste şi să fie exploatate la un nivel ridicat.

Cam la ce-ţi foloseşte să citeşti cartea:
-dacă şi pe tine te enervează uneori această prezentare mitologică a omului de succes care reuşeşte doar prin forţele lui să obţină un purcoi de bani sau să exceleze într-un anumit domeniu, atunci poţi folosi exemplele din carte ca să te cerţi pe această temă la o bere (nu e ca şi cum ai avea vreodată ocazia să-l ai pe Bill Gates care-ţi povesteşte copilăria lui, aşa că e bine să profiţi de informaţia din carte);
-înţelegi cam care ar putea fi câteva lucruri cu care ar trebui încurajaţi copiii pentru a-şi dezvolta atitudinile şi raporturile sociale de care au nevoie în promovarea propriilor talente şi abilităţi; cu cât se răspândeşte mai mult această idee că succesul într-un domeniu depinde în egală măsură de calităţile noastre înnăscute cât şi de educaţie şi de ocaziile pe care le oferim copiilor pentru a şi le dezvolta, cu atât vom reuşi să avem câţi mai mulţi oameni împliniţi şi o societate mai evoluată.

"People don’t rise from nothing. We do owe something to parentage and patronage. The people who stand before kings may look like they did it all by themselves. But in fact they are invariably the beneficiaries of hidden advantages and extraordinary opportunities and cultural legacies that allow them to learn and work hard and make sense of the world in ways others cannot. It makes a difference where and when we grew up. The culture we belong to and the legacies passed down by our forebears shape the patterns of our achievement in ways we cannot begin to imagine."

Prima parte a cărţii se concentrează foarte bine asupra exemplelor care să susţină această idee centrală. Partea a doua este mai diluată şi se bazează mai mult pe senzaţional (un capitol este despre condiţiile care favorizează producerea de accidente aviatice) şi sentimental (poveşti de succes ale cunoscuţilor). 
Ce am reţinut eu de la începutul cărţii unde situaţiile analizate sunt mai interesante:
-obţinerea performanţei în orice domeniu (muzical, sportiv, programare informatică etc.) depinde de exersare, iar regula de aur constă în 10.000 de ore de exerciţiu pentru a stăpâni extraordinar de bine o abilitate;
-nivelul de IQ este relevant până la pragul de 120 de unde oamenii sunt capabili să urmeze studii universitare şi să înţeleagă regulile şi teoriile din orice domeniu care i-ar putea pasiona; trebuie să fii suficient de inteligent pentru a avea aceasta capacitate de înţelegere; orice creştere IQ nu mai este relevantă pentru performanţa ştiinţifică, aici intrând în joc alţi factori de care depinde succesul cuiva;
-diferenţa dintre inteligenţa analitică (cea reflectată de nivelul IQ-ului şi care este, într-o anumită măsură, înnăscută şi ereditară) şi cea operaţională –slavă domnului că nu a spus emoţională, că făceam urticarie (cea care caracterizează modul în care interacţionăm cu ceilalţi, uşurinţa socială, raportarea la autoritate etc. şi care este învăţată, depinde de tipul de educaţie primit de la părinţi).

"We pretend that success is exclusively a matter of individual merit. But there’s nothing in any of the histories we’ve looked at so far to suggest things are that simple. These are stories, instead, about people who were given a special opportunity to work really hard and seized it, and who happened to come of age at a time when that extraordinary effort was rewarded by the rest of society. Their success was not just of their own making. It was a product of the world in which they grew up."

Guillermo Martinez -"Despre Roderer"

O carte de citit pentru adolescenţii care iubesc extremele: cunoaşterea totală, pasiunile mistuitoare, renunţarea la viaţă pentru un ideal etc.

De reţinut din carte: diferenţa dintre inteligenţa cu o putere de absorbţie si penetrare a sistemelor/cunoştinţelor/teoriilor remarcabilă şi pe care o apreciază în consens toate instituţiile culturale şi sociale şi inteligenţa care pune mereu sub semnul întrebarii cunoştinţele şi teoriile, pentru a trece dincolo de ele, pentru a le găsi punctul slab şi a-l compensa cu ceva nou şi care este catalogată în general ca indolenţă şi ignoranţă.

Michel Houellebecq -"Supunere"

Trecând peste coincidenţa (amuzantă dacă ai un strop de umor sinistru) lansării romanului lui Houellebecq cu atacul de la Charlie Hebdo (chiar mă gândeam atunci cum ar fi să se afle că Houellebecq a fost capul răutăţilor ca să-şi facă publicitate la noua carte), "Supunere" este pentru mine cel mai slab roman al francezului. Am şi scris că "La carte et le territoire" m-a surprins cu unele aspecte la care nu m-aş fi aşteptat de la domnul Houellebecq, iar acum aveam aşteptări mari de la "Supunere". Am fost cam dezamăgită. Romanul este călduţ, cu puţin rasism de-al lui, cu misoginism cumpătat, cu mizantropia şi lehamitea obişnuite la personajul principal neurastenic (ca de obicei un soi de alter-ego), într-o distopie care reflectă unele din temerile religoase şi culturale care tot bântuie internetul şi facebook-ul, o carte care mulţumeşte orice paranoic mediocru cu fixaţie pe islam, dar pe care, altfel, nu l-ar atinge nici un roman de-al lui Houellebecq.
"Supunere" e mai mult o carte politică şi mai puţin una bine scrisă. Este scenariul dominării adormitei, lâncedei şi bătrânei Europe de activul, regenerantul şi tradiţionalul (pe alocuri în sensul retrograd al cuvântului) islam. Ce i-a reuşit lui Houellebecq în roman este prezentarea islamului ca o soluţie surprinzător de validă de care noi avem toţi nevoie pentru a ne răspunde nemulţumirilor faţă de societatea actuală: un sistem economic unde ne simţim oprimaţi financiar, femeile care sunt nevoite să acorde mai mult timp şi energie muncii decât familiei, copiilor, ocupaţiilor diafane şi inutile care intră în stereotipul feminităţii, bărbaţii care băloşesc mereu după cărniţă fragedă în pat etc. Deşi începutul e interesant şi aştepţi cu nerăbdare ca Houellebecq-ul pe care îl ştii să se dezlănţuie, asta nu se întâmplă în partea a doua a cărţii, care rămâne cu încăpăţânare plicticoasă până la ultima pagină. A, şi pasajele despre Huysmans sunt faine.

"Din punct de vedere material, nu aveam de ce să mă plâng: aveam siguranţa că, până la moarte, voi beneficia de un venit ridicat, de două ori mai mare decât media naţională, fără să fie nevoie să muncesc. Cu toate astea, simţeam prea bine, eram din ce în ce mai aproape de sinucidere, fără să fiu disperat ori măcinat de vreo tristeţe anume, pur şi simplu printr-o degradare lentă a "sumei totale a funcţiilor care se împotrivesc morţii", despre care vorbeşte Bichat. In mod vădit, simpla voinţă de a trăi nu este suficientă ca să rezist în faţa sumei de dureri şi de necazuri care jalonează viaţa unui occidental mediu. Eram incapabil să trăiesc pentru mine, şi atunci pentru cine altcineva să trăiesc? Omenirea nu mă interesa, ba chiar mă dezgusta, pe oameni nu-i consideram fraţii mei, şi cu atât mai puţin pe cei care constituiau o fracţiune restrânsă a omenirii, bunăoară cea pe care o alcătuiau compatrioţii mei ori foştii mei colegi. Totuşi, într-un sens supărător, mă vedeam silit să recunosc că aceşti oameni erau semenii mei, însă tocmai această asemănare mă împingea să fug de ei; era nevoie de o femeie – conform soluţiei clasice, experimentate; o femeie este desigur umană, dar reprezintă un tip uşor diferit de umanitate, conferă vieţii un anume parfum exotic."

Ismail Kadare -"Generalul armatei moarte"

O altă carte apăsătoare, dar minunat scrisă, a albanezului Ismail Kadare. La 20 de ani după cel de-al doilea război mondial, un general italian, pentru care experienţa războiului este drastic limitată de stereotipurile patriotarde folosite pentru a evita o privire cinstită asupra trecutului, este trimis în Albania cu sarcina de a repatria osemintele soldaţilor căzuţi pe pământ albanez. Impreună cu un preot militar (mult mai realist şi înţelegător faţă de complexitatea şi delicateţea situaţiei) şi un specialist, generalul străbate ţara pentru a-i dezgropa pe cei din lista oficială primită de la guvernul italian.

"Deschisese apoi dosarele şi începuse să le răsfoiască. Din listele acelea lungi, interminabile aproape, porni să sufle un vânt de răzbunare. Se apropie de globul pământesc şi căută Albania. Simţi o bucurie imensă văzând-o minusculă ca un punct. Apoi îl cuprinse ura. In punctul acesta îşi găsiseră sfârşitul atâţia şi atâţia tineri frumoşi şi viteji. Simţi nevoia să pornească spre ţara aceea sălbatică şi înapoiată cât mai repede. Avea să umble printre oamenii aceia, pe care şi-i imagina ca pe o turmă de pitecantropi, şi în privirea lui semeaţă aveau să-i citească tot dispreţul: uitaţi-vă ce aţi făcut, sălbaticilor."

Pe măsură ce avansează în misiunea sa, aroganţa şi siguranţa de sine ale generalului se destramă şi acesta descoperă dramele, rănile neînchise, poveştile nerezolvate ale localnicilor şi estomparea delimitărilor clare între eroii italieni şi înapoiaţii de albanezi.

"Il detestă, cu siguranţă. Ii vede ura în ochi. Si nici nu e de mirare. Doi duşmani de moarte, având o treabă comună de făcut, ca doi bivoli care trag la acelaşi jug. Unul negru, celălalt tot negru. Bucuria unuia, motiv de supărare pentru celălalt. Un gropar care sapă şase zile pe săptămână, iar într-a şaptea cântă. Si un general care face acelaşi lucru şase zile la rând, dar care nici nu ştie şi nici nu vrea să cânte. O bucată de vreme încearcă să-şi închipuie cam cum ar putea fi cântecul lui despre soldaţii pe care-i dezgropa, apoi dădu din cap cu amărăciune. Bocet de jale, cu siguranţă."

O poveste despre datorie, traumele războiului, răzbunare, împăcare. Deşi preconcepţiile generalului de la începutul cărţii sunt serios zdruncinate de experinţa reconstituirii armatei de oseminte cu care să se întoarcă în Italia, sufletul greu, întunecat, întortocheat al albanezilor îi rămâne oricum de neînţeles.
"Dracu’ ştie ce vor să spună popoarele astea în cântecele lor, zise generalul. Poţi să sapi şi să te strecori cu uşurinţă sub pământul lor, dar, în sufletul lor, niciodată."

"Viaţa albanezului [...] e ca un spectacol regizat după nişte canoane străvechi. El trăieşte şi moare ca şi când ar fi pe scenă, cu o singură diferenţă: scena acestui spectacol este creasta muntelui sau ponorul, unde el îşi trăieşte viaţa în libertate deplină. Adesea moare, dar nu pentru că ar avea vreun motiv, ci pentru că trebuie să se conformeze regulilor. Viaţa, care încolţeşte din atâta durere şi jale pe aceste plaiuri, viaţa pe care n-o poate doborî nici frigul, nici foamea şi nici asprimea muntelui, se termină brusc din pricina unei vorbe nelalocul ei, a unei glume exagerate sau a unei priviri mai aprinse aruncate femeii altuia. Gjakmarrja porneşte adesea fără pic de pasiune, dar numai pentru că aşa o cere obiceiul. Chiar şi atunci când ucigaşul îşi lichidează victima, el nu face altceva decât să aplice unul dintre articolele străvechiului cod cutumiar. Aceste articole li se încurcă toată viaţa printre picioare ca nişte funii, până într-o zi, când, nemaiputându-se elibera din ele, cad la pământ şi nu se mai ridică. Aşa că, în decursul întregii lor istorii, albanezii n-au făcut altceva decât să joace o piesă de teatru însângerată."

Brian Christian -"The Most Human Human"

"The Most Human Human" este o analiză a modului în care evoluţia tehnologică, a computerelor, smartphone-urilor, iphone-urilor şi a tuturor acestor maşinării de care ne legăm tot mai mult existenţa ne schimbă viaţa şi ne pun sub semnul întrebării însăşi natura noastră umană.

Turing (celebrul nebun cu Enigma lui din cel de-al doilea război mondial –vezi filmul populist "The Imitation Game" de la Oscarul de anul acesta) a făcut o afirmaţie care i-a consternat pe contemporanii săi: în 50 de ani va fi posibil să programăm computere care să imite atât de bine modul de a gândi al unui om încât un evaluator va avea maxim 70% şanse să identifice dacă vorbeşte cu o maşinărie sau cu o persoană reală. Astfel, anual, se desfăşoară un concurs pentru acordarea premiului Loebner: membrii unui juriu poartă pe ecranul unui computer o conversaţie de 5 minute şi la final trebuie să decidă dacă partenerul de discuţie este o persoană reală sau un soft. Brian Christian hotărăşte să participe la competiţie în rolul persoanei umane care trebuie identificată ca atare după ce "chatter bot"-ul din 2008 a fost la un vot distanţă de a câştiga premiul cel mare (un lingou de aur pentru echipa care l-a creat).
Pornit să câştige premiul de "cel mai uman om" din concurs, Brian Christian începe o analiză temeinică a reţetelor de succes folosite pentru computerele care ieşiseră pe locul întâi în etapele anterioare, ceea ce determină o reconsiderare a atributelor umanităţii în lumea modernă. Intrebând cum ar putea câştiga acest joc al imitaţiei, i s-a răspuns: fiind tu însuţi. Dar, de fapt, cum mai suntem noi înşine? Abilităţile noastre de a comunica în context, de a intui pe celălalt, de a manifesta sarcasm, de a folosi metafore, toate aceste specificuri ale umanităţii noastre sunt dificil de concentrat într-o discuţie online de 5 minute, unde suntem privaţi de o mulţime de detalii care ne particularizează în viaţa reală. Suntem o sumă foarte complexă de însuşiri umane, dar cum să ne transmitem umanitatea într-un context restrictiv ca cel din competiţia Loebner?

"When I fight off a disease bent on my cellular destruction, when I marvelously distribute energy and collect waste with astonishing alacrity even in my mostseemingly fatigued moments, when I slip on ice and gyrate crazily but do not fall, when I unconsciously counter-steer my way into a sharp bicycle turn, taking advantage of physics I do not understand using a technique I am not even aware of using, when I somehow catch the dropped oranges before I know I’ve dropped them, when my wounds heal in my ignorance, I realize how much bigger I am than I think I am. And how much more important, nine times out of ten, those lower-level processes are to my overall well-being than the higher-level ones that tend to be the ones getting me bent out of shape or making me feel disappointed or proud."

Brian Christian trece prin diverse exemple din propria biografie sau din domenii foarte variate (literatură, filosofie, psihiatrie, şah, teoria limbajului etc.) pentru a-şi susţine punctele analizate. Recunosc, mi s-a părut pe alocuri că se abate de la ideea centrală şi că investigaţia lui e cam dezlânată, dar, spre sfârşitul cărţii, apare o idee care pe mine m-a captivat. Voi încerca să o sumarizez cât de bine pot, deşi sunt încă în proces de digerare a acestei noţiuni de "entropie informaţională".
Pornind de la ideea jocului "spânzurătoarea", atunci când ni se cere să reconstituim un text unde cunoaştem doar numărul literelor, unele părţi (cum ar fi începutul cuvintelor lungi) sunt mai greu de ghicit, pe când altele au o densitate informaţională mai scăzută (finalul cuvintelor, cuvintele de legătură, articolele). In carte, acest Shannon Game conţine şi o metodă de a cuantifica încărcarea informaţională a unui text. Un test simpatic pe care-l face Brian Christian este să copieze "Ulise" al lui James Joyce înlocuind toate cuvintele cu bla bla bla, până când a obţinut un document de aceeaşi dimensiune. Apoi a comprimat documentele: cel cu bla bla bla a ajuns la 28% din dimensiunea iniţială, pe când "Ulise" a fost redus la doar 79% din mărimea lui de la început.
Această idee a comprimării informaţiei este nouă pentru mine. Procesul de comprimare presupune o fidelitate mai mare sau mai mică a rezultatului cu obiectul iniţial. Bineînţeles, beneficiile procesului nu sunt suficiente atunci când fidelitatea este de 100%, aşa că pierderea de informaţie este un sacrificiu necesar pe altarul eficienţei. Dar aceste detalii pierdute nu sunt oare tocmai bazele specificităţii, unicităţii?
Brian Christian dă exemplul telefoanelor acestea moderne care îţi completează sms-urile cu un set de cuvinte pre-definite şi care, de multe ori, devin enervante pentru că nevoile noastre de comunicare, nuanţele şi lucrurile neobişnuite pe care vrem să le transmitem depăşesc pattern-ul folosit de dicţionarul telefonului. Cu cât ne enervăm mai mult la această funcţionalitate, cu atât ar trebui să fim mai mulţumiţi de noi înşine pentru că suntem "umani". Si totuşi. Dacă obosim de încercările de a păcăli maşina şi ajungem să ne conformăm tiparului de comunicare impus de aceasta astfel încât să scăpăm de agasantul dicţionar? Dacă lucrurile evoluează şi în sens invers, umanul renunţând în faţa maşinii pentru a se adapta la şi, în final, a adopta limitele acesteia?
Astfel, computerul ar putea câştiga acest joc al imitaţiei nu pentru că devine mai bun, ci pentru că noi ajungem să jucăm tot mai prost.

"In the near-paradoxical space between the size and capacity of a hard disk lies information entropy; in the space between the size and capacity of a lifetime lies your life."

Cartea se termină pe un ton optimist. Nu numai că Brian Christian câştigă premiul de "the most human human" în 2009, dar concluziile lui privind substituirea omului de către maşină sunt pozitive.

"As Garry Kasparov explains in How Life Imitates Chess, "In chess, a young player can advance by imitating the top grandmasters, but to challenge them he must produce his own ideas." That is, one can get almost to the top of the chess world—the top two hundred players in the world, say—by merely absorbing opening theory. But to crack into the ranks above it requires a player to be challenging that very received wisdom—which all of those players take as a given. To play at that level, one must be changing opening theory.
Pound referred to poetry as "original research" in language. When I think about how one might judge the world’s best writers, I keep gravitating to the idea that we’d want to look at who changed the language the most. You can barely speak without uttering Shakespeare coinages, like "bated breath," "heart of hearts," "good riddance," "household words," "high time," "Greek to me," "live-long day," the list goes on.
I wonder if bots will be able to pass the Turing test before they make that "transition from imitator to innovator," as Kasparov puts it—before they begin not merely to follow but to lead. Before they make a contribution to the language. Which most of us don’t think about, but it’s part of what we do. "The highest form of warfare is attacking strategy itself," says Sun Tzu. The great chess players change the game; the great artists change their mediums; the most important places, events, andpeople in our lives change us.
As it turns out, though, you don’t have to be Shakespeare to change your language. In fact, quite the opposite: if meaning lies even partially in usage, then you subtly alter the language every time you use it. You couldn’t leave it intact if you tried."

Două alte comentarii care mi-au plăcut:

"Likewise for conceptual art: who needs to see a Duchamp toilet when you can hear about one so much faster and extract most of the experience from that? Conceptual art might be, for better or worse, (definable as) the art most susceptible to lossy compression."

"David Shields writes, "As soon as a book can be generically located, it seems to me for all intents and purposes dead … When I’m constrained within a form, my mind shuts down, goes on a sitdown strike, saying, ‘This is boring, so I refuse to try very hard.' "Generic might just be another term for low-entropy. In fact, low entropy may be what genre is—a kind of prototype or paradigm, a rutted wagon road through the Shannon Game. Roger Ebert observes that when an action hero comes under machine-gun fire, there is a drastically lower chance of him coming to harm than, say, if he’s attacked by knife. Most viewers subconsciously understand this. Indeed, any piece of art seems to invoke with its inaugural gestures a rather elaborate framework of expectations—by means of which its later gestures tend, on the whole, to be less and less surprising. The mind gradually sits down. [...]
Do novels and films display the same spike-and-decline pattern that words do?
And for that matter—considering how comparatively bewildered infants are, how comparatively awestruck young children tend to be—does life?"

David Gregory Roberts -"Shantaram"

"Shantaram" a fost pentru mine ca în zicala aia cu pomul lăudat. Dacă vă plac cărţile de acţiune şi dragoste romantică pe fundal, dar aţi citit atâtea încât acum căutaţi ceva cu detalii pitoreşti, neaştepate, cu descoperirea unor realităţi indigeste, dar care să nu vă cadă greu, atunci "Shantaram" e cartea potrivită pentru voi. Dacă sunteţi un cititor care preţuieşte calitatea scrisului, suportă greu ideile banale cu pretenţii de profunzime şi aţi trecut de mult de faza iubirilor idealizate, evitaţi "Shantaram", indiferent de succesul de care aţi auzit că se bucură.

In proporţie de 95%, "Shantaram" e o carte mediocră, presărată supărător de mult de megalomania personajului-narator, Lin (el este salvatorul suprem al săracilor din jur şi al prietenilor aflaţi la ananghie, singurul păstrător al unui cod moral superior, cel puţin o dată la fiecare 30 de pagini). Se văd foarte bine ţesăturile scriiturii. Gregory David Roberts este o persoană căreia îi pace, probabil, să vorbească foarte mult, aşa că a învăţat unele tehnici de scriere pe care le aplică în mod conştiincios: aici apare un personaj nou –urmează un paragraf de descriere; acum intrăm într-o clădire –urmează un paragraf de descriere a locului etc. (toate de aceeaşi lungime, în aceeaşi ordine, după un tipar care nu lasă loc surprizelor scriitoriceşti).
Singurul merit, mai mult al lui Roberts decât al cărţii, este caracterul extraordinar al destinului personajului-narator: fost dependent de heroină, recurge la jafuri armate pentru a-şi întreţine dependenţa, este condamnat în Australia la 25 de ani într-o închisoare foarte dură, îşi pierde familia care nu mai vrea să aibă de-a face cu el, evadează şi reuşeşte să ajungă în India cu un paşaport fals. Inceputul romanului-memorii (îmbogăţite în mod apreciabil de fantezia autorului) este partea cea mai interesantă (deşi nu justifică decizia cuiva de a o citi) deoarece îl avem pe Lin care descoperă India, societatea ei contradictorie, pe care o iubeşti sau o urăşti, care te fascinează până în punctul de a nu o mai putea părăsi sau te respinge pentru a nu mai vrea să o vezi vreodată, cu dezvăluirea umanităţii deosebite din celebrele mahalale ale Mumbaiului.

"Linia ascuţită şi stâncoasă a coastei care mărginea mahalaua începea cu o mlaştină de mangrove în partea stângă, după care trecea prin ape mai adânci, de-a lungul unei curve ample în formă de semilună, smălţuită de valuri mici cu creste albe, înspumate, până la Nariman Point. [...] Bărcile de pescuit îşi aruncau năvoadele peste valurile zdrenţuite ale golfului. Copii înotau şi se jucau de-a lungul ţărmului bolovănos, semănat cu pietriş. Pe semiluna aurie, de cealaltă parte a micului golf, blocurile cu locuinţe pentru bogaţi se ridicau falnice, unul lângă altul, înşirate, pe toată lungimea lor, până în cartierul ambasadelor de la Point. Prin marile curţi şi zone de agrement ale turnurilor se plimbau bogătanii, ieşiţi să ia o gură de aer proaspăt. Văzute de la distanţă, din mahala, cămăşile albe ale bărbaţilor şi sariurile viu colorate ale femeilor păreau a fi tot atâtea mărgele înşirate pe aţa neagră a aleilor asfaltate, de o minte cufundată în meditaţie. Aerul de acolo, de pe ţărmul stâncos al mahalalei, era rece şi curat. Tăcerile erau suficient de ample pentru a înghiţi zgomotele răzleţe. Zona era cunoscută sub numele de Golful Colaba. Puţine locuri din oraş erau mai potrivite pentru inventarul spiritual şi fizic cu care un om hăituit se poate împovăra, în momentele în care semnele rău prevestitoare sunt suficient de multe şi grele."

Exemple de platitudini care te fac să-ţi dai ochii peste cap:
"Eram dur, iar ăsta e poate cel mai trist lucru pe care îl poţi spune despre un bărbat."
"Fumam pe vremea aceea deoarece, ca orice fumător, voiam să mor cel puţin la fel de mult pe cât voiam să trăiesc."
După cum menţionam, durul nostru se îndrăgosteşte iremediabil şi idealizat de o americancă enigmatică, Karla, refuzând să-şi ostoiască dorinţele sexuale cu altcineva, şi cu atât mai puţin cu fetele din mahala (sacrilegiu suprem, desigur). Fix secol al 18-lea în colorata şi mirositoarea Indie.
"Dorinţa mea făcea până şi mangrovele să tremure. Iar noaptea, timp de prea multe nopţi, somnul meu neliniştit învolbura şi tulbura marea cu vise pline de poftă, până când soarele se ridica pe cer, plin de dragoste pentru ea."

Rămas fără bani, cu acte false şi viza de şedere expirată, Lin se implică tot mai mult în activităţile infracţionale minore tolerate de societatea indiană (cum ar fi punerea în contact a turiştilor străini cu furnizorii de droguri de calitate, în schimbul unui comision), apoi intră într-un grup organizat (falsificatori de documente, dealeri pe piaţa neagră a schimbului valutar –este ilegal să scoţi rupiile din India, iar în interior toate tranzacţiile efectuate la bănci sunt atent monitorizate) pentru ca, fascinat de liderul carismatic al gangsterilor, să ajungă să lupte în turmentatul Afghanistan, pe atunci vizat în mod deschis de ruşi, cu suportul mai discret oferit de către americani diverselor facţiuni autohtone. Pentru cei care nu ştiu nimic despre geo-politica regiunii, unele explicaţii sumare privind mişcările de forţe şi istoria relaţiilor dintre ţări ca India, Afghanistan, Pakistan, Iran, Rusia şi SUA ar putea fi utile şi uşor de înţeles cu prim planul conflictelor în care se implică eroul nostru.
Un aspect la care excelează Roberts sunt descrierile amănunţite ale scenelor de bătaie cu cuţitul, ale brutalităţilor din închisoare, ale folosirii armelor (experienţa lui de deţinut/bătăuş/delincvent dă o forţă autentică de necontestat acestor pasaje). Oricum, nu cumva să credeţi că mafioţii lui Roberts nu sunt nişte oameni de onoare, impecabili din punct de vedere moral, doar că au avut nenorocul unor întâmplări care i-au forţat să ajungă nişte gangsteri. Altfel, ei sunt pâinea lui Dumnezeu (de exemplu, un camarad afgan a ucis pentru prima dată la 15 ani pentru că a intervenit în bătaia cruntă pe care un tată i-o administra propriului fiu, iar în încăierarea cu tatăl acesta ajunge de fapt să se înjunghie singur în propriul cuţit –soartă nedreaptă, ce mai).

In concluzie, după ce că e o carte lungă cât o zi de post, deşi după primele 200 de pagini eşti dispus să-i mai dai o şansă (chiar dacă ştii că sunt lucruri mai complexe despre India abordate în cărţi mai interesante ca aceasta care se limitează, în mare, la supralicitarea vieţii de mahala care se bucură de atât succes la occidentali), până la sfârşit nu mai suporţi faptele de vitejie neverosimile ale măreţului nostru Lin, cu dragostea şi devotamentul mârşavnic înşelate, pentru că, până la urmă, doar el este perfect. Dacă aveţi ocazia să evitaţi această carte, nu o rataţi!

V. S. Naipaul -"Măscăricii"

Am mai vorbit despre lista mea de câte o carte de citit din fiecare ţară. Pe V. S. Naipaul l-am trecut la Trinidad şi Tobago.
In "Măscăricii" îl avem pe naratorul Ralph Singh, exilat într-un hotel ieftin din Londra, care îşi scrie memoriile (ficţionale) despre copilăria, tinereţea şi mărirea politică în insula Isabella (bineînţeles că cititorul care cunoaşte locul de naştere al lui Naipaul se gândeşte imediat la Trinidad), fostă colonie britanică. 
Prima parte a cărţii are o notă personală accentuată, cu fundalul imigrantului nostalgic după autenticitatea şi căldura ţării natale. Ralph povesteşte cum, student fiind în Londra, a cunoscut-o pe viitoarea lui nevastă (o englezoaică excentrică de mahala) şi cum s-a destrămat relaţia lor o dată ce s-au mutat împreună în Isabella. Treptat, romanul devine mai puţin personal (deşi se păstrează o doză apreciabilă de subiectivitate, fiind vorba, totuşi, despre nişte memorii) şi se mută pe probleme generale (în principal căutarea identităţii) şi politice/ideologice (inevitabile într-o fostă colonie). 

O dată cu dobândirea independenţei insulei, eveniment perceput ca inautentic, văzut ca impus din exterior, devin evidente haosul şi incapacitatea populaţiei locale de a construi un sistem politic valid, funcţional şi util. De multe ori apare ideea că populaţia colonizată se simte inferioară britanicilor din punct de vedere cultural şi organizatoric, considerându-se că imitarea acestora este soluţia care le-ar putea asigura succesul. 

"Observaţi însă contradicţiile din acel vis de pe plantaţia de cacao abandonată. Era un vis al trecutului şi a venit într-un moment în care, prin dramă şi nesiguranţă, nimiciserăm trecutul. [...] Cel mai comun tip de ambiţie politică este dorinţa de a detrona şi a succeda. Insă ordinea căreia îi va succeda politicianul din colonii nu este ordinea lui. E ceva pe care el este obligat să-l distrugă; distrugerea vine o dată cu apariţia lui şi e o condiţie a puterii. Si, astfel, dorinţa legitimă de a succeda este neutralizată; şi urmează drama."

Astfel, tinerii ca Ralph se rup de tradiţiile, de modul de viaţă şi de gândire cu care au crescut, pentru a ajunge într-un punct în care, după o experienţă directă în UK unde au revelaţia hibelor societăţii şi culturii britanice, nu îşi mai găsesc nici o identitate, sunt nişte exilaţi nu doar teritorial, ci şi spiritual. Sunt acei măscărici care imită felul de a fi al colonizatorilor, lipsiţi de voinţă proprie, care se lasă în voia evenimentelor pe principiul omul potrivit la locul potrivit şi nu pe cel al competenţei şi viziunii progresiste, cu efecte nocive asupra propriei persoane şi a întregii comunităţi care începe un proces de auto-distrugere prin conflicte rasiale şi probleme economice.

"Noi, cei de-aici, din insula asta, noi, care citeam cărţi publicate în acea lume şi ne foloseam de bunurile ei, fuseserăm abandonaţi şi uitaţi. Ne prefăceam că existăm cu adevărat, că învăţăm, că ne pregătim pentru viaţă, noi, măscărici ai Lumii Noi, aruncaţi într-un colţ necunoscut al ei, care nu ne lasă nicicând să uităm de denaturarea şi falsitatea pe care cei noi le învaţă atât de repede
Ralph reuşeşte să profite de schimbările din Isabella pentru a-şi asigura o poziţie politică puternică, dar, la o auto-analiză sinceră, recunoaşte că este bulversat de schimbări şi că îi scapă mecanismul prin care a căpătat o asemenea influenţă în comunitatea locală. Dorinţa lui de succes politic are mai curând o explicaţie egocentristă decât bunele intenţii privind destinul propriei ţări. Lipsa oricărei strategii şi direcţii este cu atât mai înspăimântătoare cu cât devoţiunea oamenilor faţă de noua clasă politică este mai puternică şi aşteptările lor de a fi dirijaţi spre un viitor liber şi prosper sunt cu atât mai mari."

Ralph Singh este simbolul celor veniţi din colonii, lipsiţi de visuri, speranţe, iluzii. Si chiar dacă perioada colonială le-a anulat identitatea, independenţa nu-i ajută să şi-o redobândească, ci îi aruncă într-o dezordine şi mai mare.

Memoriile lui Ralph nu se derulează într-o ordine cronologică clasică, amintirile se leagă prin subiecte comune, naratorul preferând mai curând să urmeze firul logic şi sentimental al evenimentelor decât firul temporal. Aceasta dă o notă de autenticitate, de naturaleţe cărţii, chiar dacă pe alocuri îl pune pe cititor în dificultate. Prin însuşi faptul de a-şi povesti amintirile, Ralph Singh îşi face ordine în gânduri, în trăiri, dobândeşte o relativă coerenţă ca persoană. Poate nu suficient, dar oricum mai mult decât nimic.
In roman se simte o oarecare detaşare a scriitorului faţă de evenimentele relatate, o distanţare care pentru mine a redus din impactul cărţii. Este o carte despre care cred că se poate vorbi cu mai mult patos decât a fost de fapt scrisă. Subiectele sunt foarte interesante, dar păstrate la nivel descriptiv, chiar dacă discutate pe un ton pe alocuri brutal de sincer.

"Astfel, am adus drama în insula noastră. O voi revendica drept una dintre realizările noastre. Sentimentul dramaticului, oricât de înspăimântător, ne accentuează percepţia asupra lumii, ne conferă un sens al identităţii, ne preschimbă în actori, face ca fiecare zi să capete sens şi, câteodată, glorie. Transformă un peisaj monoton. Aşa că se întâmplă foarte frecvent –după cum au descoperit mulţi- ca în condiţii de haos, care ar părea ostile oricărei dezvoltări, personalitatea să se dovedească mult mai complexă şi mai extinsă. Iar asta înseamnă cu adevărat a crea! Poate că scriu subiectiv, dinăuntrul ordinii neclintite a acestui hotel suburban, aşezat în vuietul oraşului industrial –altădată oraş al luminilor fermecate- şi al cărui freamăt continuu nu poate ascunde faptul că e mort, un spectru care se arată de fiecare dată când afli înăuntru, unde această agitaţie se descompune în fiecare dintre particulele sale."