David Foster Wallace -"Infinite Jest"

A fost cea mai solicitantă lectură, după "Ulysses" a lui James Joyce. Deşi sunt diferite ca subiect, structura personajelor, organizarea monologurilor etc., la nivelul construcţiei textului, la cât a fost el de lucrat de scriitor şi la îndrăzneala cu care atacă limitele limbajului, mai ales în context romanesc, cele două cărţi sunt foarte asemănătoare.

Povestea este ea însăşi una destul de alambicată, însă o dată ce treci cu succes de primele 300 de pagini lectura devine mai abordabilă în virtutea obişnuirii cu stilul lui David Foster Wallace şi îţi vine mult mai uşor să-i apreciezi jocurile de limbaj şi umorul de situaţie cu o tentă sinistră (sunt scene destul de dure dacă le priveşti în afara textului, dar la care nu te poţi abţine să râzi în hohote datorită stilului în care sunt relatate). La început eu mi-am făcut o schemă ca să pot urmări legăturile dintre personaje.
Romanul începe cu interviul de admitere la facultate a lui Hal Incandenza care, în ciuda rezultatelor sale foarte bune, atât academice, cât şi sportive, la academia de tenis absolvită, nu mai reuşeşte să comunice în exterior proprile gânduri, apărându-le celorlalţi ca un monstru inarticulat, deşi în interiorul lui nimic nu pare a fi afectat. Deasupra parcursului romanului planează întrebarea: ce a putut cauza această cădere în bestialitate a lui Hal?
A fost vizionarea filmului "Infinite Jest", ultimul realizat de tatăl lui Hal, James Orin Incandenza, sinucis prin băgarea capului în cuptorul cu microunde (metodă descrisă în detaliu la un anumit moment din carte), film în care a jucat Joelle, iubita fratelui mai mare a lui Hal, Orin, acum purtând un văl pentru a-şi ascunde faţa desfigurată (în ce împrejurări –va trebui, desigur, să citiţi în carte) şi internată în clinica de dezintoxicare Ennet House, situată în josul dealului pe care se află E.T.A., academia de tenis aparţinând familiei Incandenza, film care se pare că are un efect devastator asupra oricui îl vede cauzând o dependenţă absolută astfel încât persoana respectivă renunţă la viaţă, murind lent, fascinată, hipnotizată, în faţa ecranului prin dezumanizare, înfometare, deshidratare etc.
Probabil nu, pentru că, James se pare că a realizat filmul tocmai pentru a-l face pe Hal să simtă ceva. In interiorul lui Hal domneşte o inerţie, o amorţire emoţională, sentimentală, deşi este un excelent vorbitor. După schimbare, Hal simte o explozie interioară, deşi devine incapabil de exprimare externă.?
Sau este ca urmare a consumului misteriosului drog din anii '70 (folosit de către serviciile secrete americane pentru a-i determina pe prizonierii de război să dezvăluie informaţii militare confidenţiale) distribuit de Pemulis, colegul lui Hal de la E.T.A., dealer-ul de droguri pentru toţi tinerii de la academie, drog procurat în secret de la membrii unei organizaţii teroriste canadiene care vrea să distrugă O.N.A.N.-ul (da, cartea este o distopie situată într-un viitor hiper-tehnologizat pentru anii '90, în care a fost scrisă, dar familiară pentru un cititor din 2010+; o distopie ca paravan pentru critica societăţii americane contemporane), noua formaţiune teritorialo-politică unde sunt incluse SUA, Canada şi Mexic, dar de pe urma căreia Statele Unite profită cel mai mult, în principal abuzând de celelalte două foste ţări, folosite, printre altele, pentru a scăpa de teritorii infestate cu tot felul de deşeuri radioactive, drog despre care nu au fost publicate suficiente studii, astfel încât băieţii nu au informaţii pentru a stabili doza potrivită pentru un consum "recreaţional" şi nici pentru a cunoaşte efectele concrete ale folosirii lui?
Toate acestea sunt complicate cu poveştile elevilor de la E.T.A. (dacă nu sunteţi pasionaţi de tenis –aşa cum nici eu nu sunt- şmecheria e să înlocuiţi ideea de jucat tenis din roman cu cea de scris cărţi şi să descoperiţi astfel diversele stări, nesiguranţe, dileme prin care trec scriitorii cu privire la propriul destin de creatori de cărţi), cu terapiile de grup ale dependenţilor de la Ennet House, cu vânarea de către separatiştii canadieni (mai ales a celor care fac parte din Asociaţia Oamenilor în Scaune Rulante –bineînţeles, cartea explică originea numelui) a cartuşului original cu "Infinite Jest" (cel care putea fi multiplicat, întrucât cartuşele disponibile erau "read only") pentru a-l disemina în O.N.A.N. astfel încât populaţia să se auto-distrugă prin incapacitatea de a rezista tentaţiei unei plăceri absolute, cu relaţiile insidioase din interiorul familiei Incandenza şi cu multe alte digresiuni şi încâlceli întinse, compact şi intens, pe toate cele aproape 1000 de pagini (ca să nu punem la socoteală şi cele câteva sute de pagini de note, erate, comentarii introduse de scriitor la sfârşitul cărţii).

Dar nu povestea este lucrul interesant din roman. Pe mine m-au atras scenele de detaliu care conturează personajele şi ineditul limbajului. Câteva exemple de astfel de momente care au formatul farmecul cărţii pentru mine sunt:
-Orin Incandenza, scârbit de gândacii uriaşi care vin pe ţevile de la baie, nu suportă să-i strivească, aşa că le pune deasupra pahare, aşteptând să moară sufocaţi; situaţia devine uneori atât de complicată încât podeaua din baie era un labirint de pahare aburite cu faţa în jos;
-tatăl unui personaj devine obsedat de MASH până la dependenţa totală de vizionarea episoadelor, astfel încât ajunge să-şi piardă locul de muncă, să se izoleze de familie şi să dezvolte un adevărat delir de inspiraţie MASH-uiască;
-reprezentarea bolii mintale a unui personaj ca o pată neagră care-l urmăreşte şi care este stârnită de o combinaţie unică de cântec de vioară şi zgomotul de rotire a ventilatorului;
-coşmarul de viol lexical pe care-l are în spital unul dintre dependenţii de droguri;
-femeia bolnavă căreia îi este dată o inimă artificială funcţională pe care o ţine în geantă, geantă furată pe stradă de un dependent de droguri care fuge cu ea, şi care stârneşte doar zâmbete trecătorilor atunci când ţipă să-l oprească cineva pe hoţul care i-a furat inima;
-eficienţa terapiei de la Ennet House nu trebuie analizată, disecată, explicată; ea se întâmplă pur şi simplu, în afara oricărei încercări de a-i înţelege mecanismul:
"He told Gately to just imagine for a second that he’s holding a box of Betty Crocker Cake Mix, which represented Boston AA. The box came with directions on the side any eight-year-old could read. [...] Gene M. said all Gately had to do was for fuck’s sake give himself a break and relax and for once shut up and just follow the directions on the side of the fucking box. It didn’t matter one fuckola whether Gately like believed a cake would result, or whether he understood the like fucking baking-chemistry of how a cake would result: if he just followed the motherfucking instructions, and had sense enough to get help from slightly more experienced bakers to keep from fucking the directions up if he got confused somehow, but basically the point was if he just followed the childish directions, a cake would result."
-"Ms. Tawni Kondo’s immensely popular exercise program spontaneously disseminated daily in all three O.N.A.N. time zones at 0700h., a combination of low-impact aerobics, Canadian Air Force calisthenics, and what might be termed cosmetic psychology [...] One-third of those 50% of metro Bostonians who still leave home to work could work at home if they wished. And (get this) 94% of all O.N.A.N.ite paid entertainment now absorbed at home: pulses, storage cartridges, digital displays, domestic decor –an entertainment-market of sofas and eyes. Saying this is bad is like saying traffic is bad, or health-care surtaxes, or the hazards of annular fusion: nobody but Ludditic granola-crunching freaks would call bad what no one can imagine being without. But so very much private watching of customized screens behind drawn curtains in the dreamy familiarity of home. A floating no-space world of personal spectation. [...] Total freedom, privacy, choice".
-"It’s of some interest that the lively arts of the millenial U.S.A. treat anhedonia and internal emptiness as hip and cool. It’s maybe the vestiges of the Romantic glorification of Weltschmertz, which means world-weariness or hip ennui. Maybe it’s the fact that most of the arts here are produced by world-weary and sophisticated older people and then consumed by younger people who not only consume art but study it for clues on how to be cool, hip –and keep in mind that, for kids and younger people, to be hip and cool is the same as to be admired and accepted and included and so Unalone. Forget so-called peer-pressure. It’s more like peer-hunger. No? We enter a spiritual puberty where we snap to the fact that the great transcendent horror is loneliness, excluded encagement in the self. Once we’ve hit this age, we will now give or take anything, wear any mask, to fit, be part-of, not be Alone, we young. The U.S. arts are our guide to inclusion. A how-to. We are shown to fashion masks of ennui and jaded irony at a young age where the face is fictile enough to assume the shape of whatever it wears. And it’s stuck there, the weary cynicism that saves us from gooey sentiment and unsophisticated naivete."

Construcţiile de limbaj sunt foarte elaborate (de la simple repetiţii de cuvinte în anumite contexte –de exemplu, urmăriţi recurenţa lui "fantod"- până la reprezentaţii grafice a-literale, trecând prin abrevieri şi alăturări de termeni legaţi prin "–" pentru a forma adjective sau substantive unitare în realitatea pe care o reflectă, dar depăşind puterea expresivă a unui singur cuvânt).
Pentru a vă face o idee despre acest stil unde limitele limbajului sunt forţate pentru a obţine o reprezentare mai potrivită a realităţii cărţii, mi-am notat o listă de juxtapuneri (preferatele mele) interesante şi de împingere a sensului cuvintelor într-o zonă expresivă neaşteptată: "hemorrhoid-hostile folding chairs", "the nonturkey dinner’s sadness", "dazed and bradykinetic from the sudden venting of so many high-pressure repressive family systems", "a gifted cynic, with a keen bullshit-antenna", "ixnayish hand-signal", "ear-smoking concentration", "a wrought-iron worker which is like sort of a welder with ambition", "the key to successful administration of top level junior tennis academy lies in cultivating a kind of reverse-Buddhism, a state of Total Worry", "the oceanic sound of 20 different tables' conversation", "Joelle decided he looked like a cross between a puppet and one of the big-headed carnivores from Spielberg's old special-effects orgies about reptiles".

De asemenea, imaginile create sunt foarte proaspete, neaşteptate, surprinzătoare, chiar dacă e vorba de elemente secundare, de decor, fără impact asupra derulării naraţiunii. David Foster Wallace nu a lucrat atent doar pasajele cheie din roman, ci fiecare propoziţie din carte este atent muncită:
-"Again the coyote, and also another farther off, perhaps to answer. The sounds were like that of a domestic dog being given low voltage."
-"Like many gifted bureaucrats [...] Charles Tavis is physically small in a way that seems less endocrine than perspectival. His smallness resembles the smallness of something that’s farther away from you than it wants to be, plus is receding."
-lista de lucruri pe care le descoperi dacă ajungi la o clinică de dezintoxicare: "That you do not have to like a person in order to learn from him/her/it. That loneliness is not a function of solitude. That it is possible to get so angry you really do see everything red. [...]That logical validity is not a guaranteee for truth. [...] That it takes effort to pay attention to any one stimului for more than a few seconds.[...] That boring activities become, perversely, much less boring if you concentrate intently on them. That if enough people in a silent room are drinking coffee it is possible to make out the sound of steam coming off the coffee. That sometimes human being have to just sit in one place and, like, hurt. That you will become way less concerned with what other people think of you when you realize how seldom they do. That there is such a thing as raw, unalloyed, agendaless kindness. That it is possible to fall asleep during an anxiety attack."

Oricum, la o primă lectură recunosc că am prins mai puţin de jumătate din mesajul cărţii şi din modalităţile de re-structurare narativă şi lingvistică propuse de David Foster Wallace. Pentru o înţelegere decentă a cărţii, estimez că mai am nevoie de cel puţin două lecturi, în grup (pentru că e dificil pentru o singură persoană să surprindă toate nuanţele), cu pixul în mână şi analiză susţinută a textului.

Bilant lecturistic 2015

Anul acesta am fost aproape de a renunţa să mai fac un bilanţ pentru 2015. Dar cum goodreads-ul a avut un rezumat drăguţ pentru cărţile citite în 2015, am decis să las de la mine şi să fac o trecere în revistă a lecturilor din 2015.

Se pare că am citit 55 de cărţi (onorabil faţă de standardul meu anual de 50), dintre care cea mai faimoasă pe goodreads (adică citită de cei mai mulţi) a fost primul volum din "Harry Potter" (nici o surpriză aici), iar perla rară a fost cartea de povestiri a Aneimaria Beligan (insuficient promovată în România, cred, mai ales că eu am citit-o la sugestia unei prietene emigrate in Canada) –se pare că doar eu şi incă o persoană de pe goodreads ne-am încumetat să o citim. Surprinzător (într-un mod plăcut), cea mai bună evaluare totală o are "O scurtă istorie ilustrată a românilor" a lui Neagu Djuvara.

Cam ce merită menţionat:

Preferatele mele (ambele non-ficţiune –cineva e tare încântată):
Svetlana Alekseievici -"Dezastrul de la Cernobîl"
Katherine Boo –"Behind the Beautiful Forevers"

De ce sunt mândră : am terminat colecţia minunată de povestiri editată de Geoffrey Eugenides –"My Mistress’s Sparrow is Dead"

Non-beletristică (la acest capitol cred că am stat mai bine ca în alţi ani) :
Vladimir Nabokov –"Speak, Memory"
Brian Christian –"The Most Human Human"
Jared Diammond –"Viruşi, arme şi oţel"
Neagu Djuvara – "O scurtă istorie ilustrată a românilor"
Dan C. Mihăilescu –"Cărţile care ne-au făcut oameni"
Stephen Hawking –"A Brief History of Time"
Malcolm Gladwell –"Outliers"
Jon Ronson –"The Psychopath Test"
Paolo Bertetto –"Introduzione alla storia del cinema"

Literatură română:
Ionuţ Chiva –"Boddah speriat"
T. O. Bobe –"Cum mi-am petrecut vacanţa de vară"
Cătălin Dorian Florescu –"Jacob se hotărăşte să iubească"
Răzvan Rădulescu –"Teodosie cel Mic"
Anamaria Beligan –"Dragostea e un Trabant"

Literatură străină:
Richard Flannagan –"The Narrow Road to the Deep North"
Roberto Bolano –"Nocturnă în Chile"
Ismail Kadare –"Generalul armatei moarte"
Naguib Mahfuz –"Pălăvrăgeală pe Nil"
Michel Houellebecq -"Soumission"
Margaret Atwood –"Femeia comestibilă"
Junichiro Tanizaki –"Jurnalul unui bătrând nebun"

Literatură din categoria "câte o carte din fiecare ţară":
V. S. Naipaul –"Măscăricii"
Jose Eduardo Agualusa –"Vânzătorii de trecuturi"
Abraham Verghese –"Să tai în piatră vie"
Alexandru Vakulovski -"Pizdeţ"

Cărţi de suflet (care-mi plac mie foarte mult, fără a le recomanda neapărat celorlalţi ca valori literare) :
Cristina Nemerovschi –"nymphette_dark99"
Florin Piersic jr. –"Opere cumplite. Volumul 2."

Audiobooks (un obicei pe care l-am căpătat în 2015, dacă tot sunt reticentă la e-books):
Sean Wilenz -"Bob Dylan in America" [merită în format audiobook pentru bucăţile muzicale]
Kurt Vonnegut –"Slaughterhouse Five" [am citit apoi şi cartea pentru că e o carte foarte solicitantă, aşa că ai nevoie să o urmăreşti cu atenţie]
Italo Calvino –"Invisible Cities" [e practică pentru că descrierile oraşelor sunt suficient de scurte pentru a nu adormi înainte de sfârşitul fiecăreia]
Haruki Murakami –"The Wind-Up Bird Chronicle"
Lisa Rogak –"Angry Optimist: The Life and Times of Jon Stewart"
Cezar Petrescu –"Calea Victoriei" [am ales audiobooks pentru a recupera lecturi ratate la vremea lor]
John Steinbeck –"Iarna vrajbei noastre" [idem]
George Orwell –"Burmese Days" [idem]
Rui Zink –"Cititorul din peşteră" [idem]
J. K. Rowling –"Harry Potter and the Sorcerer's Stone" [idem]

 Singura carte pentru muncă pe care am inclus-o pe lista de citite:
Garr Reynolds –"Presentation Zen: Simple Ideas on Presentation Design and Delivery" [o recomand celor care fac prezentări power point, dar nu sunt nişte specialişti; ce am învăţat eu: nu începi niciodată să-ţi construieşti prezentarea deschizând ppt-ul, ppt-ul este un instrument de a prezenta, nu un instrument de a-ţi crea prezentarea; în aceeaşi serie de idei, slide-urile nu sunt un bun material de lăsat celorlalţi pentru a-şi aminti lucruri din prezentare, trebuie să fie clar pentru toată lumea –ppt-ul este un instrument de prezentare şi atât, pentru a le lăsa continutul prezentării celor care au participat la meeting, trebuie făcut un document separat într-un format adecvat pentru un asemenea scop; un exerciţiu de practicat: exprimi totul în 20 de slide-uri, cu maxim 6 cuvinte pe slide]

Cărţile pe care regret că le-am citit (au fost o pierdere de vreme) :
Irvin Yalom –"Et Nietzsche a pleuré"
Gregory David Roberts -"Shantaram".

Kurt Vonnegut -"Abatorul Cinci"

Kurt Vonnegut în una dintre cele mai bune prestaţii literare de-ale sale.
Un veteran american din cel de-al doilea război mondial, Billy Pilgrim, fost prizonier în fabulosul oraş Dresda spre sfârşitul războiului (referinţele autobiografice din carte ies adeseori la suprafaţă), la momentul nedreptei ei distrugeri printr-o bombardare masivă (Kurt Vonnegut a afirmat odată, cu sarcasm, că el este singura persoană care a beneficiat de pe urma acestui bombardament inutil deoarece a scris romanul de faţă, devenit faimos), încearcă să transmită lumii întregi perspectiva minunată asupra timpului pe care a descoperit-o la trafalmadorieni, extratereştrii care îl răpesc pentru a-l studia ca specimen uman pentru a-i înţelege mai bine pe pământeni.
Pentru trafalmadorieni, timpul nu apare ca o succesiune, ci ca un tot împlinit asupra căruia au deplin control astfel încât pot trăi la alegere orice moment doresc, fără nici o constrângere de ordine cronologică. La fel cum e şi construită cartea –Billy are libertate deplină asupra succesiunii cu care îşi trăieşte evenimentele. O libertate pe care o are, de asemenea, orice scriitor în faţa romanului pe care îl scrie –el ştie totul, de la început, inclusiv finalul; se poate opri şi lucra la orice parte doreşte din viitoarea carte.

"Era o lovitură de la doi metri şi jumătate şi Billy o execută impecabil. Când se aplecă să scoată mingea din gaură, soarele dispăru în spatele unui nor. O clipă, Billy fu cuprins de ameţeală. Când îşi reveni, nu se mai găsea pe terenul de golf. Era legat cu nişte curele de o canapea galbenă într-o cameră albă, la bordul unei farfurii zburătoare, cu destinaţia Trafalmadore.
-Unde mă aflu? întrebă Billy Pilgrim.
-Prins în capcana unui alt strop de chihlimbar, domnule Pilgrim. Ne aflăm cu toţii unde trebuie să ne aflăm acum –la patru sute optzeci şi două de milioane, şapte sute de mii de kilometri de Pământ, supuşi unei deformări a timpului care ne va permite să ajungem pe Trafalmadore în câteva ore în loc de câteva secole.
 -Cum... cum am ajuns eu aici?
-Asta nu v-ar putea-o explica decât tot un pământean. Pământenii sunt maeştri în explicaţii. Ei explică de ce un anume eveniment e structurat aşa cum este şi spun cum se poate ajunge la alte evenimente sau cum pot fi ele evitate. Eu sunt trafalmadorian şi văd timpul în totalitatea lui, aşa cum ar vedea cineva straturile geologice pe un perete din Munţii Stâncoşi. Totalitatea timpului trebuie luată ca atare. Ea nu se schimbă, nu se supune nici avertismentelor şi nici explicaţiilor. Ea pur şi simplu există. Luaţi-o moment cu moment şi veţi constata că, aşa cum v-am spus, noi toţi nu suntem decât nişte insecte prinse în chihlimbar."

Bineînţeles, cealaltă idee centrală din roman ţine de critica războiului, cu inutilele lui elanuri patriotice. La nivel personal, războiul e o tragedie, o violenţă resimţită la fel indiferent de naţionalitate, unde ideea de nobleţe chiar nu-şi are locul.
"Cei din spital îl considerau pe Rumfoord un bătrân îngâmfat, rău şi nesuferit. Le spunea adesea, sub o formă sau alta, că oamenii slabi merită să moară. Dar, bineînţeles, tot personalul spitalului era devotat ideii că acei slabi trebuie ajutaţi prin toate mijloacele şi că nimeni nu trebuie lăsat să moară.
Acolo, în spital, Billy trăia o experienţă foarte obişnuită printre oamenii lipsiţi de putere în timp de război: încerca să dovedească unui duşman, în mod inenţionat surd şi orb, că de fapt era o persoană care merită să fie privită şi ascultată."

Cel mai amar lucru din carte, pentru mine, a fost că Billy, încă marcat de experienţa traumatică a războiului, deşi ducând o viaţă prosperă din punct de vedere financiar, nu-şi opreşte băiatul de a pleca în războiul din Vietnam. Astfel, brutalitatea fără sens a unui conflict armat este repetată de la o generaţie la alta, în ciuda faptului că oribilitatea războiului este recunoscută ca atare de fiecare combatant.
La fel ca resemnarea trafalmadorienilor care, cu accesul lor la acea extra-dimensiune a timpului ce le dezvăluie modul în care se va sfârşi universul, nu fac nimic pentru a împiedica dezastrul final.

Si ca să spun şi ceva drăguţ, mi-a plăcut ideea de carte/roman la trafalmadorieni:
"[...] fiecare grupare reprezintă un mesaj scrut şi important –descrie o anumită situaţie sau scenă. Noi, trafalmadorienii, citim toate aceste mesaje simultan, nu unul după altul. Intre mesaje nu există nici un fel de legătură, exceptând faptul că autorul le-a ales cu grijă, aşa încât percepute simultan să transmită o imagine a vieţii care să fie frumoasă, profundă şi sugestivă. Nu există nici început, nici mijloc, nici sfârşit; nu există nici suspans, nici morală, nici cauze, nici efecte. Noi apreciem în cărţile noastre adâncimile mai multor momente minunate, văzute toate în acelaşi timp."

Sean Wilenz -"Bob Dylan in America"

O carte utilă pentru cei cărora le place Bob Dylan şi vor să înţeleagă mai bine unele aspecte din viaţa şi din cântecele lui. Cea mai bună sumarizare a acestei biografii este: "What does America tell us about Bob Dylan, and what does Dylan’s work tell us about America?"

E interesantă perspectiva lui Sean Wilenz care subliniază în câteva rânduri modul personal în care a recepţionat, nu neapărat doar muzica, ci oarecum fenomenul Dylan (de ex. povesteşte cum s-a simţit când s-a dus la câteva concerte de-ale lui din tinereţe). Dylan este pus de cele mai multe ori în context, în peisajul social şi politic mai larg al Americii şi în tabloul muzical american surprins în evoluţia sa încă din secolul al XIX-lea.
Sean Wilenz îl respectă pe Dylan care nu a avut niciodată pretenţii de personalitate misterioasă pe care ceilalţi trebuie să o descifreze, dar nu se fereşte să analizeze unele aspecte constroversate din cântecele sale şi din declaraţiile pe care le face referitor la influenţele ideologice şi muzicale care l-au modelat (şi nu se limitează la bine cunoscutele lui relaţii cu Woody Guthrie sau cu beatnicii, mai ales cu Allen Ginsberg). Sean Wilenz nu are pretenţia de a fi un specialist în Dylan, dar se vede că şi-a făcut foarte bine lecţiile de muzică pentru că explică minunat unele piese ale lui Dylan.

 Eu am avut cartea în format audiobook, aşa că am profitat şi de fragmentele muzicale inserate pe lângă text.

Svetlana Aleksievici - "Dezastrul de la Cernobîl"

In general sunt destul de reticentă cu scriitorii care câştigă Premiul Nobel pentru Literatură întrucât consider că acest premiu nu se acordă neapărat pentru merite literare (spre deosebire de preferatul meu, Man Booker Prize). Aşa că nu m-am încumetat să o citesc pe Svetlana Aleksievici decât după ce am găsit suficiente comentarii laudative pentru cartea ei "Dezastrul de la Cernobîl".

Deşi în principiu o lucrare de jurnalism de investigaţie, mărturiile culese de la oamenii implicaţi în diferite moduri în accidentul nuclear din 1986 pot fi citite ca tot atâtea nuvele şi povestiri, unele dintre ele depăşind, în mod surprinzător (şi cu atât mai zguduitor), orice posibilă creaţie a imaginaţiei literare. Este o carte foarte grea, la nivel emoţional şi uman, dificil de acceptat, o culegere de mărturii care arată frumuseţea oamenilor simpli, a sensibilităţii lor şi a dorinţei de a se ajuta unii pe alţii într-un context politic unde sistemul nu face decât să le zădărnicească eforturile de salvare.

Evenimentul este unul unic, o unicitate tristă prin natura fără precedent a dezastrului, dar impresionantă prin reacţia deosebit de nobilă la nivel uman a celor afectaţi în mod direct.
"Scriu şi adun sentimente, gânduri, cuvinte cotidiene. Incerc să conturez modul de viaţă al sufletului. Viaţa unei zile obişnuite a unor oameni obişnuiţi. Aici însă nimic nu e obişnuit: nici evenimentul, nici oamenii, nici când au început să populeze un spaţiu nou. Pentru ei Cernobîl nu este o metaforă, un simbol, e casa lor. De câte ori arta a repetat apocalipsa, ea a propus tot felul de versiuni tehnologice ale Judecăţii de Apoi, dar acum ştim exact că viaţa are un caracter mult mai fantastic."

Fragmentele şi ideile care m-au impresionat pe mine cel mai mult:
-lipsa de puncte de referinţă; este pentru prima dată când oamenii sunt confruntaţi cu o criză nucleară; nu numai că nu a mai fost nimeni înainte care să treacă prin aşa ceva, dar nici nu sunt pregătiţi cu cunoştinţele necesare pentru a înţelege implicaţiile exploziei de la centrală; politicienii refuză să îi informeze corect cu metodele ce trebuie aplicate pentru a minimiza consecinţele negative ale nivelului crescut de radiaţie, iar oamenii de ştiinţă sunt împiedicaţi să iniţieze activităţi de educare de urgenţă a populaţiei;
"Tot ce ştim despre grozăvenii şi frică este în cea mai mare parte legat de război. Gulagul stalinist şi Auschwitz sunt achiziţii noi ale răului. Istoria a fost mereu o istorie a războaielor şi a comandanţilor de oşti şi războiul a apărut, să spunem aşa, ca o măsură a oribilului. De aceea oamenii amestecă noţiunile de război şi catastrofă. La Cernobîl vedem parcă toate semnele unui război: mulţi soldaţi, evacuare, locuinţe părăsite. [...] A început istoria catastrofelor. Dar omul nu vrea să se gândească la asta, pentru că niciodată n-o să vrea s-o facă, se ascunde în spatele lucrurilor pe care le cunoaşte. In spatele trecutului."
"Trebuia să prevenim orice fel de panică. Nu puteam să spunem că s-a ascuns totul de la bun început, nici măcar nu pricepeam amploarea celor întâmplate. Eram duşi de cele mai înalte consideraţii politice. Dar dacă e să lăsăm la o parte emoţiile, politica, trebuie să recunoaştem cnimeni nu credea în ce se întâmplase. Nici măcar oamenii de ştiinţă!"

-sentimentul de înstrăinare şi dorul de casă ale oamenilor nevoiţi să-şi părăsească satele;
"Chiar dacă sunt otrăvite, cu radiaţii, dar astea sunt locurile mele. In altă parte nimeni nu are nevoie de noi. [...]
-[...] Trăiam la fiu, la etajul şase, mă duc la fereastră, mă uit în jos şi-mi fac cruce. Mi se pare că aud un cal. Un cocoş. Si-mi pare aşa de rău. Iar alteori îmi visez gospodăria: leg vaca şi o mulg, o mulg... Mă trezesc. Nu vreau să mă scol. Sunt încă acolo. Sunt când aici, când acolo. -Ziua trăiam în locul cel nou, iar noaptea, la noi acasă. In vis."
"-Am primit o căsuţă nouă. De piatră. Aşa, ştiţi, în şapte ani nu am bătut nici un cui. Străinătate! Totul e străin. Omul meu plângea într-una. O săptămână lucrează la colhoz, pe tractor, aşteaptă duminica, iar duminica se întinde lângă perete şi plânge. [...]
-In oraş nora venea după mine prin apartament cu cârpa şi ştergea clanţa, scaunul. Si totul e cumpărat cu banii mei, toată mobila şi maşina Lada. Banii s-au terminat şi mama nu mai e de nici un folos."

-sacrificarea oamenilor la Cernobîl în lipsa maşinilor eficiente; disponibilitatea oamenilor de a face munca aceasta periculoasă în numele eroismului, a ideii că cineva trebuie să aibă curajul să accepte să cureţe locul contaminat;
"Ne-au dus chiar la centrală. Ne-au dat un halat alb şi o căciuliţă albă. O mască de tifon. Am curăţat teritoriul. O zi scormoneam, căutam pe jos, o zi deasupra, pe acoperişul reactorului. Peste tot cu lopata. Cei care erau urcaţi sus erau numiţi "berze". Roboţii nu rezistau, tehnica înnebunise. Iar noi munceam. Se întâmpla să ne curgă sânge din urechi, din nas. Ne mânca pe gât. Ochii ne lăcrimau. Mereu se auzea un sunet monoton în urechi. Voiam să bem, dar nu aveam chef. Educaţia fizică era interzisă, să nu transpirăm degeaba radiaţii. Dar la muncă mergeam în camioane descoperite."

Asta ca să includ doar unele idei. Cartea, însă, merită citită pentru mărturiile tulburătoare ale impactului la nivel personal a dezastrului, ca urmare a nenumăratelor morţi în rândul pompierilor, al soldaţilor şi tehnicienilor care au fost nevoiţi să cureţe centrala şi să o acopere pentru a stopa răspândirea radiaţiilor, a bolilor complicate, misterioase şi lipsite de un tratament eficient de care sunt afectaţi copiii (deja născuţi la momentul 1986, sau la ani buni după), muncitorii la centrală, oamenii care au consumat fără să ştie carnea procesată provenită de la fermele din preajma Cernobîlului pentru că autorităţile nu au vrut să "irosească" animalele sacrificate. Sunt tulburătoare frica oamenilor de a se mai iubi, de a face copii, incapacitatea lor de a înţelege un pericol care nu se vede şi care pândeşte de peste tot, chiar şi din fântânile de unde au băut apa de o viaţă întreagă, neputinţa de a se feri pe ei înşişi şi pe cei dragi de o ameninţare care vine de peste tot şi care e greu de definit.

Neagu Djuvara -"O scurtă istorie ilustrată a românilor"

Chiar dacă ai terminat şcoala de ceva timp, nu strică niciodată să reiei unele informaţii, mai ales când sunt prezentate cu sinceritatea şi prospeţimea stilului lui Neagu Djuvara. Cartea se concentrează asupra evenimentelor esenţiale din istoria românilor, evitând încărcarea exagerată cu date (inutilitate care, probabil, ne-a exasperat pe toţi la orele de istorie din şcoală) şi aducând o perspectivă sau o interpretare personală (dar mereu documentată) a unor fapte istorice.

De la început, Djuvara ne propune să vedem istoria ca pe ceva relativ, în continuă construcţie şi re-interpretare, nu ca adevăr suprem, fix şi de necontestat, cum se mai înverşunează unii profesori să le bage în cap elevilor.
"[…] să nu-şi închipuie nici un autor că istoria pe care o scrie e definitivă, e cea adevărată, pe care o vor admite şi generaţiile viitoare. Fiecare generaţie are o nouă viziune asupra trecutului şi poate chiar descoperi în acel trecut lucruri nebănuite, susceptibile de a modifica iarăşi acea viziune. Conştient aşadar de şubrezimea şi precaritatea scrisului istoric, las acum aceste observaţii preliminare, ca să încep să vă povestesc istoria ţării noastre aşa cum o văd eu în acest sfârşit de veac şi de mileniu. Bucureşti, octombrie 1999"

Neagu Djuvara încearcă, de asemenea, să contureze unele idei generale asupra receptării datelor istorice:
-evaluarea lor trebuie să ţină cont de contextul evenimentelor (de ex. nu ar trebui să înţelegem ca pe ceva ruşinos faptul că am avut nevoie de ajutor extern pentru a evolua în anumite condiţii; Franţa, în anul revoluţionar 1848, avea 60.000 de muncitori şi ingineri englezi ca să-i ajute cu dezvoltarea industrială; "nu e o înjosire ca, pe măsură ce adopţi metode şi tehnici noi, să fii pentru un timp ucenicul unui străin");
-istoria nu trebuie folosită pentru a menţine sau iniţia conflicte actuale; de aceea, probleme ca persistenţa populaţiei vorbitoare de latină pe teritoriul aproximativ al fostei Dacii romane au un scop pur ştiinţific.
"Chestiunea nu mai prezintă azi nici o importanţă politică, chiar dacă ar putea istoricii maghiari –printr-o minune- să aducă dovada că ungurii au fost primii ocupanţi ai Transilvaniei, prin faptul că populaţia maghiarofonă nu reprezintă azi decât 7% din populaţia totală, întâietatea istorică n-ar mai putea avea nici o consecinţă pe plan juridic şi politic. Dreptul internaţional nu mai ţine seama de pretinse drepturi istorice."

Sunt surprinse toate etapele importante ale istoriei române, dar capitolele despre începuturi au fost preferatele mele:
-noi toţi de prin Europa suntem indo-europeni; avem câteva excepţii ulterioare (finlandezii, estonienii, ungurii, turcii), dar şi câteva, mult mai puţine, anterioare (bascii, posibil şi printre sicilieni); la noi există dovezi ale unor comunităţi indo-europene cu 2-3 milenii î.e.n.: daci (în Transilvania de azi) şi geţi (în Muntenia, Dobrogea şi până în Basarabia); la sud se găsesc tracii (se pare că dacii şi geţii nu sunt o ramură a acestora, ci sunt doar rude apropiate –trebuie să citiţi, bineînţeles, cartea pentru detalii);
-colonizarea masivă a Daciei de către romani ar putea avea o explicaţie simplă: noi aveam mult aur (aşa că am fost cam ca un Eldorado sau o Californie a romanilor);
-un alt aspect interesant al colonizării a fost că, pe măsură ce Imperiul Roman înregistra tot mai multe victorii, creştea numărul sclavilor aduşi pe teritoriul de azi al Italiei, ori aceştia erau o forţă de muncă foarte ieftină pentru proprietarii de pământ care nu mai apelau la ţăranii locali, situaţia acestora înrăutăţindu-se astfel şi opţiunea de a se înscrie în rândul colonizatorilor altor teritorii devenind una foarte atrăgătoare;
-faimoasa teorie a cumanilor (mongolii care nu s-au retras din Europa, ci au format Hoarda de Aur în sud-estul Rusiei şi care se contopeşte în regiunile de pe malul Mării Negre şi din Crimeea cu foştii cumani albi, pe a căror limbă o vor adopta, devenind apoi cunoscuţi sub numele de tătari); Basarab I (Negru Vodă) care, la 1300, coboară din Tara Făgăraşului se trăgea dintr-o spiţă de şefi cumani; care sunt dovezile pentru a susţine această origine a lui Basarab I (de exemplu, cele lingvistice: atât numele lui Basarab, cât şi al tatălui său sunt de origine cumană; ctitoriile Basarbilor, Cozia şi Horezu, au nume cumane) şi cum este contrazisă ideea că el nu ar fi putut gândi să unească pământurile româneşti decât dacă era şi el român, toate acestea se găsesc pe larg în carte.

Una dintre plăcerile citirii acestei cărţi constă în presărarea textului cu diverse detalii de genul "ştiaţi că...", atrăgătoare pentru un public larg, care nu vrea să primească o analiză minuţioasă şi greoaie a istoriei, ci istoria sub forma unei poveşti unde senzaţionalul (în notă minoră) nu face decât să susţină în mod dinamic atenţia. Astfel, puteţi afla despre: controlul demografic la saşi, populaţie care nu a crescut de când au venit pe teritoriul României de azi; influenţa puterii boierilor moldoveni asupra conducerii încă de la formarea acestui voevodat; explicarea funcţiilor dregătoreşti (spătarul –comandantul oastei, logofătul –păstrătorul legilor, vornicul –un fel de ministru de interne, stolnicul –responsabil de masa domnească, postelnicul –responsabil de legăturile cu străinii, pârcălabul –comandant de cetate de graniţă etc.), ironii de genul [pe atunci] "nu dregătoria îl făcea pe boier, ci invers, adică dintre boieri îşi alegea domnul dregătorii"; ce altă Românie a dat ţiganilor denumirea de rromi; noţiunea de feudalism care nu poate fi aplicată situaţiei boierilor de la noi întrucât funcţiile nu se transmiteau în mod ereditar; unul dintre rarele momente din istorie când un principe român (Mircea) se implică în afaceri politice internaţionale (succesiunea lui Baiazid); importanţa anului 1484 asupra dezvoltării ţărilor române (pierderea din cauza trădării negustorilor genovezi a Chiliei şi a Cetăţii Albe, porturi importante la Marea Neagră); Mihai Viteazul ales domn ca urmare a intervenţiilor la marele vizir din partea mamei sale, o bogată Cantacuzină care se ocupa cu negoţul în Tara Românească, şi a rudelor ei; "marea migraţie" care a golit Kosovo-ul şi Serbia medievală, fenomen aflat la originea unor conflicte actuale; baronul Brukenthal era guvernatorul Transilvaniei în timpul răscoalei lui Horia, Cloşca şi Crişan care au primit pedeapsa groaznică pe care o ştim cu toţii; originea grecească a numelui oraşului Istanbul.

Djuvara nu cade într-o pasiune înfocată de a glorifica istoria românilor. El evidenţiază atât lucrurile greşite pe care le-am făcut (cum ar fi faptul că le-am dat cetăţenie romănă evreilor, aşa cum au făcut ungurii; chiar dacă ei au adoptat această măsură din cu totul alt interes, şi anume că maghiarii de la jumătatea secolului al XIX-lea nu ar fi fost majoritari în propria lor ţară decât dacă ar fi acordat cetăţenie tuturor evreilor din teritoriu) , dar şi ne laudă iniţiativele extrem de inspirate (în 1919 armata română intră în Ungaria, în ciuda dezacordului exprimat de francezi şi englezi, şi ocupă timp de trei luni Budapesta, ceea ce împiedică instalarea unui regim comunist în Ungaria –o realizare memorabilă a guvernului lui Ionel Brătianu). Imi place această pledoarie pentru o abordare mai raţională a istoriei, cu înţelegerea exactă a lucrurilor de care merităm să fim mândri.

Victor Ieronim Stoichita -"Efectul Sherlock Holmes. Trei intrigi cinematografice."

Un studiu de film pe "Rear Window" şi "The Lady Vanished" ale lui Hitchcock şi pe "Blow-Up"-ul lui Antonioni.
Ce nu-mi place mie la cărţile de non-ficţiune de gândire românească este că le lipseşte claritatea şi acea dorinţă de a atrage cititorul. La fel e şi cartea aceasta care încearcă să ne stârnească interesul pentru un mod diferit de a înţelege obsesia de a vedea. Foarte pretenţioasă la nivelul vocabularului, însă cu idei de multe ori lăsate în suspensie, deşi cu început promiţător. O carte care se doreşte revelatoare, dar care atrage cu greutate pe cineva care nu este pasionat de domeniul cinematografic şi care nu are deja un exerciţiu de analiză a filmului sau a altor producţii artistice cu o componentă vizuală puternică.

Ca să vă faceţi o idee:
"[...] Blow-Up [...] este o tentativă de a defini privirea modernă ca incursiune în golul reprezentării. Mesajul său este descurajant în măsura în care se termină cu o piruetă finală de autodistrugere, dar e totuşi purtător de speranţă în măsura în care hăul reprezentării e perceput ca explozie a unui loc-limită. Abia după acest abis-punct, abia după acest punct-abis, un nou început redevine posibil."