KINOFEST -International Digital Film Festival

KINOFEST -un festival de film la care trebuie sa mergi daca esti in Bucuresti
27-29 septembrie

Adam Bodor -Zona Sinistra

 Este o carte greu de digerat despre un spaţiu imaginar (dar, paradoxal, foarte familiar –cel puţin pentru un cititor român nãscut înainte de Revoluţie), un spaţiu-limitã, interzis,  în care teroarea și resemnarea dintr-un sistem totalitar sunt duse la extrem, cu tot felul de viruși misterioși care seamãnã moartea între personaje care din care mai bizare.
Nu existã o „poveste” în sensul clasic al cuvântului, ignorându-se coerenţa cronologicã sau imperativul unei intrigi. Un strãin ajunge în zona Sinistra, pe undeva la graniţa între România și Ucraina, cu un amestec bulversant de naţii, români, unguri, ruși, ucraineni, moldoveni etc., pentru a-și recupera fiul vitreg izolat aici ca pedeapsã pentru sãvârșirea unei infracţiuni nenumite și a-l convinge sã fugã împreunã din acest ţinut al absurdului și violenţei.
De cum ajunge, Andrej al nostru primește un alt nume scris pe o plãcuţã de metal pe care trebuie sã o poarte mereu la gât. Doar așa, despuiat de propria identitate, este acceptat în Zona Sinistra, alãturi de alte câteva zeci de oameni, cu o identitate la fel de artificialã ca și a lui.
Zona Sinistra este într-adevãr sinistrã, dupã cum ne avertizeazã numele; totul este descompus de umezealã și mucegai, într-o atmosferã cenușie, cu oameni abrutizaţi, forţaţi sã coboare la stadiul de animale. Romanul este pictura unei stãri de dezumanizare, cu o puternicã laturã vizualã, într-o lume care se construiește pe propriile reguli, fãrã nici o legãturã cu logica, cu nevoile oamenilor, cu sentimentele și bunã-starea lor, de unde și unele episoade de umor foarte negru.

Un interviu cu autorul (în englezã) : aici.

Rezervaţia naturalã de pe platoul Breite

Cum ne-am nimerit prin Sighișoara pe la 6 septembrie când a fost Festivalul de Film (și Festivalul Hameiului + un festival bonus de muzicã folk), am luat de o aripã doi turiști strãini cazaţi la același hostel ca sã mergem niţel pe platoul Breite cu rezervaţia de stejari seculari.
Cum ajungeţi : de la Sighișoara ieșiţi înspre Mediaș și cam la 4 km este un drum forestier în stânga. Se pare cã aici a fost odatã un indicator, dar nu mai este. Cum îl dibuiţi : este primul drum pe stânga cu asfaltul spart dupã o serie de curbe. Cum știţi dacã aţi tecut de el : pe stânga este un drum sãtesc care ajunge, evident, într-un sat –sunteţi prea departe ; pe stânga este un drum forestier pe lângã un fel de moarã care duce la un restaurant (cu multe indicatoare) –sunteţi prea departe.
Pe drumul bun (pe care nu mulţi localnici știu sã vi-l arate : noi am întâlnit 2 persoane din 6 care au știut sã ne indice drumul corect), dupã vreo câteva sute de metri pe stânga sunt niște cãsuţe vechi abandonate (nu mai este camping aici). Drumul e accidentat, dar se poate merge pe el cu mașina fãrã probleme mari pânã în rezervaţie (dacã e o barierã pusã, daţi-o la o parte, nu e nici o problemã).
Platoul este foarte frumos, cu o liniște supranaturalã. Noi am dat peste 3 mașini campate acolo cu o droaie de copii. Este un loc foarte frumos de pus cortul. Principala problemã : nu e apã.
Chiar la intrarea în rezervaţie pe dreapta drumului vedeţi o casã care a fost punct de informare, dar care acum este adãpost pentru ciobanii care își aduc oile aici. Se pare cã rezervaţia nu mai are administraţie din lipsã de fonduri.

P.S. In Sighișoara intraţi în Turnul Fierarilor unde sunt expoziţii de graficã etc. și de unde vã puteţi cumpãra cele mai frumoase vederi. De asemenea, în Turnul Cojocarilor, vã puteţi achiziţiona obiecte din piele interesante fãcute de un nene care vã poate și arãta instrumente le, vã explicã procesul etc.

Haruki Murakami -Dans dans dans

 O carte în stilul obișnuit al lui Murakami, cu personajul principal care trãiește cumva suspendat, dupã un divorţ din care se reface cu o viaţã cam nesãratã, dar și lipsitã de complicaţii, cu suficienţi bani câștigaţi din articole neinteresante despre restaurante pentru reviste de femei. Este personajul tipic pentru Murakami, cu o existenţã goalã, în postura preferatã de observator, și care așteaptã ca evenimentele sã nãvãleascã peste el ca sã simtã totuși cã trãiește. Si de aici începe dansul, personajul-narator se lasã în voia lucrurilor, fãrã a reflecta prea mult asupra propriilor decizii, dar având revelaţia legãturilor ascunse care se creeazã între tot ceea ce ni se întâmplã.

"E vorba de niște pași de dans, de un obicei. Corpul și-l amintește și, când aude muzicã, începe sã se miște singur. N-are nici o legãturã cu ce se întâmplã în jur. Sunt niște pași foarte complicaţi și nu am timp sã mã gândesc și la ce se petrece lângã mine. Dacã mã gândesc la prea multe, pot sã greșesc pașii, așa împiedicat cum sunt. Nu sunt deloc un tip trendy."

Astfel, romanul începe sã deruleze în detaliu activitãţile zilnice ale personajului principal (fãrã nume, întrucât și foarte puţin prezent ca individualitate deja conturatã), chestiile ciudate care i se întâmplã și alte personaje interesante cu care se întâlnește (inclusiv bãrbatul oaie din romanul anterior, "In cãutarea oii fantastice", la care se presupune cã este o continuare, dar care nu reprezintã o lecturã obligatorie pentru a înţelege "Dans dans dans").
Ca urmare a unui vis ciudat, povestitorul se întoarce la Hotelul Delfin al omului-oaie pe care îl gãsește complet schimbat. Se cazeazã aici și o descoperã pe recepţionera Yumiyoshi care îi povestește întâmplãrile bizare prin care a trecut în acest hotel-punte între douã lumi.

"In primul rând, hotelul n-ar fi trebuit sã se construiascã acolo. De aici au început toate problemele. Acest prim pas greșit a atras dupã sine un șir lung de erori. Când închei prost primul nasture de la cãmașã, inevitabil se încurcã toţi ceilalţi. Orice încercare de a repara greșeala duce la o nouã încurcãturã. Așa se explicã faptul cã în acel hotel totul pãrea deformat. Dacã încercai sã fixezi ceva cu privirea, te vedeai nevoit sã întorci capul într-o parte. Chiar și așa, fiind vorba de o mișcare aproape imperceptibilã, care nu te incomoda, puteai ajunge sã te obișnuiești cu ea și, dupã mai multã vreme petrecutã în hotel, sã o ignori. (Doar cã, dacã te obișnuiai așa, nu mai puteai sã privești lumea normalã fãrã sã-ţi înclini capul într-o parte)."

Tot aici, naratorul se procopsește și cu adolescenta Yuki care, mare surprizã, are și puterni paranormale (și un tatã, scriitor celebru, al cãrui nume este o anagramã a numelui Haruki Murakami). Dacã mai adãugãm la toate acestea și apariţia unui fost coleg de școalã Gotanda, acum star de cinema care îi împãrtãșește din deziluziile vieţii de vedetã, și cazurile de ucidere misterioasã a unor prostituate de lux, avem un thriller poliţist cu accente fantastice și porţiuni de criticã socialã care ne ţine atenţia vie pânã la sfârșitul cãrţii. Toate dominate de ideea recurentã a lui Murakami cã noi nu ne putem înţelege nici mãcar pe noi înșine, deci cu atât mai puţin unii pe alţii. Suntem fundamental incapabili sã ne explicãm propriile decizii și sã ne dãm seama din ce sunt fãcute cu adevãrat motivaţiile noastre.

Adina Dabija -Saman

 Este o carte despre evoluţia unei femei care pleacã dintr-un sat bucolic de munte din România pentru a se muta în promiţãtorul, dar înșelãtorul București, pentru ca mai apoi sã emigreze și sã se îmbarce într-o excursie neobișnuitã de cãutare a unui fel de șaman inuit în ţinuturile nordice îndepãrtate ale Canadei.
Pe tot acest traseu, eroina încearcã sã descopere sensul propriilor întâmplãri, scrie așa numite fișe de observaţie cãutând acel loc interior unde te simţi tu însãţi, unde lumea rezoneazã armonios în interiorul tãu și invers.
Personajul principal se regãsește constat într-o poziţie de inadaptare, începând cu moartea propriei mame și adopţia de cãtre un unchi și o mãtușã (care oricât de nedreaptã și fãrã suflet ar pãrea, este o decizie foarte înţeleaptã a tatãlui rãmas singur), urmând cu iubirile eșuate din facultate și din București, orașul unde curvele devin un subiect interesant pentru presã, iar nebunii te pot înjunghia în plinã stradã cãci oamenii sunt mai interesaţi de un campionat de fotbal, și terminând cu acea dimensiune ezotericã, foarte pregnantã la final, singurul aspect mai deosebit și interesant al cãrţii.
La sfârșit romanul penduleazã mult mai accentuat între vis și realitate lãsând senzaţia unei transe. 


„Ca de obicei, iubirea mea pentru el dispãrea și revenea ca mareea. Uneori îl iubeam din tot sufletul, pentru cã avea urechi mari, pe a cãror bordurã se putea desena un șarpe cu model în zig-zag cu puncte, sau pentru cã putea sã rezolve orice problemã complicatã de fizicã, din al cãrei enunţ eu nu înţelegeam o iotã și, nu în ultimul rând, pentru cã îmi dãduse sã citesc Zenobia, Nostalgia și Iarna bãrbaţilor. Insã de cele mai multe ori, mai ales când îmi vorbea de tot ce era înrudit cu sechestrarea mea într-un corp de femeie, nu puteam sã-l sufãr.”

„Primele luni în Bucureși au fost ca un pumn în nas. Visasem un oraș al renașterii, un oraș -navã spaţialã, o galaxie a ideilor în care sã explodez ca o supernovã, însã mã gãseam într-un ghetou al pierzaniei, într-un purgatoriu în care urma sã-mi plãtesc cu vârf și îndesat nesãbuinţa. Devenisem una dintre sutele de furnici ale unei imense colonii. [...] Muncești, plãtești cu vârf și îndesat luxul de a avea un corp care trebuie sã mãnânce, sã se spele, sã doarmã sub un acoperiș, mai torni din când în când câte un gin tonic, o searã de poezie la Muzeu sau o piesã la Nottara, ca sã ai puterea sã o iei, a doua zi, de la capãt. In weekend îţi pui hainele la spãlat, faci o mâncare lungã, sã îţi ajungã toatã sãptãmâna, deschizi o carte și o închizi la loc, gândindu-te la o povestire pe care vrei s-o scrii de nu știu cât timp, pe aripile cãrora vrei sã-ţi iei zborul, într-o lume mai verosimilã decât cea din jur, însã în casã e agitaţie, se freacã podeaua, se spalã vase, se vorbește la telefon, se râde și se probeazã rochii... Si atunci ieși în parc. Te gândești la acea povestire, dar ai un bolovan legat de picior, un bolovan care pleacã din inimã. Nu poţi zbura. Nu știi ce limbã sã folosești ca sã poţi spune ceva, ceva care sã aibã în sfârșit sens, care sã te salveze pe tine și întreaga omenire.”

„Zilele de varã trecuserã alene, cu excursii pe lac, drumeţii prin pãdure, seri languroase petrecute în șezlong în faţa focului, dimineţi rãsfãţate de spuma de lapte a cafelei pregãtite de Jean-Claude cu un aparat special, care știe sã prepare cinci feluri de cafea. Locuisem toatã vara visele alcuiva. Luasem de-a gata rolul exotic pe care mi-l desemnase el, minunându-mã cât de ușor era sã ai o identitate, sã fii conţinut într-un rol suficient de complicat ca sã îţi menţinã interesul, intens ca o vacanţã în insule, dar totuși precis, delimitat, necuprinzãtor și absurd, ca o prãjiturã prea dulce și grasã, pe care o mãnânci știind cã ţi se va apleca.”

Filip Florian -Toate bufnitele

 O lecturã plãcutã, care curge frumos, luminoasã, cu pasaje vesele, copilãrești, care alterneazã cu unele sumbre, dar fãrã sã devinã apãsãtoare. Nu cred cã poate cineva sã susţinã cã Filip Florian nu scrie bine, riguros, profesionist. Si totuși, cumva, scriitura lui pe mine nu mã prinde, mi se pare cã se eschiveazã, cã evitã sã meargã în profunzime pe subiecte delicate, dure, violente. Urâţenia realitãţii este escamotatã în învãluirile unor artificii din condei foarte artistic construite. Prea mult stil și prea puţinã substanţã pentru gustul meu, însã nu i se poate tãgãdui confortul și plãcerea cititului.

Romanul se structureazã pe douã dimensiuni: una a copilãriei lui Luci, în anii de dupã Revoluţie, într-un oraș mic de munte, și cea a bãtrâneţii resemnate și amare a domnului Emil. Intre cei doi se naște o prietenie la prima vedere inexplicabilã, dar care își relevã sensul treptat pe mãsurã ce ne dãm seama de golul patern din copilãria plinã de nãzbâtii a lui Lucian și de eșecurile familiale ale lui Emil care eșueazã în încercãrile sale de a stabili o punte de comunicare cu propriul nepot crescut în depãrtata Franţã.

Intâmplãrile haioase în care tot dã de bucluc Luci amintesc de romanul „Bãiuţeii”, de același farmec neglijent și nepãsãtor al unor ani naivi, cruzi, veseli. Emil este cel care vine cu încãrcãtura tristã, iniţiindu-l pe Luci în comunicarea cu bufniţele ca simbol de eliberare a lucrurilor care ne marcheazã dar pe care nu le putem pune în cuvinte.

Pasajele care mi-au plãcut sunt cele care descriu neputinţa și depersonalizarea din timpul comunismului când dorinţele tale erau nesocotite de un sistem în care viaţa personalã nu conta, iar destinul tãu era determinat de factori asupra cãrora nu aveai influenţã sau care te anulau ca individ cu principii. Situaţia lui Emil care a trebuit sã accepte locuri de muncã la distanţã mare faţã de soţie și copil, cu întrevederi scurte, disperate, insuficiente, chinuitoare cu propria familie, este o palmã bine meritatã în obrazul celor care încã mai au nostalgii pentru comunism cu argumentul cã toţi aveam un loc de muncã. Da, aveam cu toţii un loc de muncã, fiind aruncaţi care încotro de-a lungul ţãrii, indiferent de sentimentele noastre, de nevoia de bazã de a petrece timp cu iubita, soţia, copiii, toate acestea transformându-ne în niște epave în viaţa personalã, în dragoste, în familie.

"Cu slujbele mele pe şantiere, venind acasă la sfârşiturile de săptămână, eram doar un tată de duminică, nimic mai mult. Ba o găseam pe Irinuca mai înăltuţă, ba gângurind, ba cu părul mai mare, ba cu un dinte în plus, ba mergând de-a buşilea, ba cu febră, ba smotocind un iepure de pluş, ba cu varicelă, ba umblând ca un omuleţ ameţit. Din păcate, întotdeauna descopeream fapte care se petrecuseră deja, nu le trăiam pe viu. Iar asta, cu vremea, a contat enorm, de neînchipuit."

Matei Visniec -Dezordinea preventiva

 Am fost foarte plãcut surprinsã sã îl descopãr pe Matei Vișniec romancierul. “Dezordinea preventivã” este plasatã în universul ideologic al lui “1984” și “Brave New World”, aducând o undã de contemporaneitate, așa cum a fãcut și “Zâtul” Tatianei Tolstaia cu care împarte simbolismul șobolanilor, abordând în mod direct problematica mass mediei, a multitudinii de canale informaţionale care, în loc sã ne transforme în oameni de acţiune revoltaţi la anunţul ororilor ce se petrec peste tot în lume, inclusiv sub nasul nostrul, ne fixeazã dimpotrivã într-o imobilitate de spectatori resemnaţi, dopaţi în mod constat cu supradoze de informaţii deghizate în divertisment.
E doza de adrenalinã intelectualã de care avem nevoie pentru a fi mulţumiţi de noi înșine ca cetãţeni informaţi care își obţin doar prin aceasta dreptul de a rumega emisiuni de divertisment ieftin care sã ne relaxeze mintea de la nedreptãţile și violenţele din lumea realã. Pentru noi acestea au dobândit un caracter ficţional atât de pronunţat încât nici nu ne mai punem problema sã intervenim.
Lumea utopicã, perfectã, cea în care urmeazã sã ne amalgamãm, abandonând chiar și ultimele noastre urme de autonomie cu care ne place sã ne iluzionãm, este reprezentatã de comunitatea șobolanilor. Aceștia au adoptat deja metoda perfectã de supravieţuire printr-un creier unic.
Este vorba tot de un sistem totalitarist, dar unul care nu ne creeazã o realitate falsã prin limitarea informaţiei, ci prin supradimensionarea ei la un nivel unde eforturile pentru a ne forma o opinie proprie sunt prea mari și ni se pare confortabil pentru stima noastrã de sine și pentru plãcerile unei vieţi tihnite sã acceptãm concluziile servite de-a gata.

Intr-un viitor destul de familiar pentru a ne pândi de dupã colţ, un tânãr jurnalist provenind dintr-o familie de emigranţi români care a scãpat la limitã de regimul totalitar comunist, visând la libertatea informaţiei, cunoașterii, exprimãrii, se angajeazã la o staţie de radio din Paris unde este introdus brutal în lumea cinicã și artificialã a jurnalismului contemporan. Aici el descoperã cã relatãrile presei sunt contrafãcute, conform necesitãţilor de propagandã sau de deturnare a atenţiei, de cãtre o organizaţie secretã numitã Sicklyleaks. Cartea culmineazã cu un pact încheiat cu lumea șobolanilor în care presimţim ameninţãri chiar și mai grave a potenţialului nostru, și așa șubrezit, de intervenţie împotriva abuzurilor la nivel global iniţiate de organizaţii construite pe monopolul puterii informaţionale și financiare.

Despre paralizia omului sub abundenţa informaţionalã:

"-Omul-mlaștinã este îmbâcsit de informaţii inutile, îmi explicã George. Omul-mlaștinã culege informaţii de peste tot, de pe stradã, din vitrine, de la televizor, de la radio, de pe telefonul sãu mobil sau de pe Ipod-ul sãu, de pe computer și de pe Internet, de pe Facebook și din ziare... In fiecare secundã aproape omul-mlaștinã se aflã în faţa unui ecran. El devine o sugativã informaţionalã, înghite tot, aspirã tot, se hrãnește cu inutilitatea imaginilor și a mesajelor primite. Creierele noastre devin niște mlaștini, acesta este adevãrul. [...] Iar natura unei mlaștini știi în ce constã? [...]"
-In faptul cã stagneazã."

"Sã nu fim ipocriţi: un om care citește Thomas Mann sau Dostoievski este dușmanul nostru. Aţi luat vreodatã în mânã Muntele vrãjit de Thomas Mann? Incercaţi, veţi descoperi cu oroare cã este un roman de peste 800 de pagini. Cât poate citi un om pe zi când e vorba de un text atât de dens, de eseistic, de cultural? Patru ore, sã zicem. Dacã în medie o paginã necesitã cinci minute de atenţie, asta înseamnã cã un astfel de roman se citește în 80 de ore. Pe scurt, Muntele vrãjit impune un ritm de lecturã de patru ore pe zi timp de trei sãptãmâni.
Tot în 80 de ore și tot în trei sãptãmâni, însã, aceeași persoanã ar putea urmãri la televizor 40 de jurnale televizate, 150 de clipuri publicitare, 40 de episoade de serie B și tot atâtea emisiuni de divertisment. Iatã de ce considerãm cã omul care citește Muntele vrãjit este dușmanul nostru."

"In ziua de astãzi, spune George, sãracul consumator este suprainformat. Stirile plouã peste el de peste tot, sute de canale informaţionale îl asediazã. Or, acest lucru îl paralizeazã de fapt pe consumatorul de informaţie. Acesta este însã și scopul nemãrturisit dar evident al mașinii. Acest om suprainformat al societãţii de consum ajunge sã fie atât de mulţumit de faptul cã este suprainformat încât nu mai simte nevoia sã acţioneze. [...]
Omul care schimbã posturile este, de fapt, un om asupra cãruia nu se repercuteazã informaţia primitã. El nu reușește sã digere un prim eveniment, cã alte sute de evenimente stau la coadã ca sã-i pãtrundã în creier.
Asediat de mii de stimuli în același timp, omul suprainformat considerã cã și-a fãcut datoria de cetãţean prin simplul fapt de a se informa. In mod normal, dupã ce a ingurgitat aceastã listã de orori care este jurnalul televizat de la ora 20, populaţia unei societãţi normale ar trebui sã iasã în stradã și sã se arunce asupra rãului care cangreneazã lumea, sã-l extirpe sau mãcar sã încerce sã-l atenueze. Dar de fapt nu se întâmplã nimic din toate acestea. Dupã ritualul naţional al jurnalului televizat de searã, omul ia masa în familie, are conștiinţa liniștitã, eventual vizioneazã (tot la televizor) pentru a-și  încheia seara un film de aventuri. Paralizia, lenea ontologicã sunt, prin urmare, condiţia existenţialã normalã a omului suprainformat."

"Omul suprainformat este, prin excelenţã, un spectator formatat. Imediat ce intensitatea emoţionalã a informaţiei primite scade, omul suprainformat zappeazã, trece de la un spectacol mediatic la altul, pentru cã are de unde alege. In calitate de spectator urmãrind un spectacol al informaţiei pe care și-l dorește spectacular, omul suprainformat are de fapt atitudinea unui consumator de ficţiune. De altfel, în forul sãu interior, el nici nu mai crede în veridicitatea știrilor ajunse pânã la el. Ideea cã ar putea fi adevãrate nu-l mai tulburã, ceea ce îl face sã tresarã este doar frisonul spectacolului care încadreazã transmisia [...] Acest aspect ficţional îl excitã deci pe consumatorul de știri, aceastã punere în ficţiune a realitãţii, chiar a ororii. Ceea ce explicã, la omul suprainformat, imobilismul, pasivitatea, incapacitatea de a acţiona.
Ingurgitând tone de informaţie inutilã sub formã de divertisment, tone de frisoane din ce în ce mai intense, multiplicându-și conexiunile cu ceilalţi pânã dincolo de capacitatea sa de gestiune a acestora, omul nu face decât sã-și excite centrele de stimulare a plãcerii... Iar mașina a înţeles acest lucru. Concluzia: mecanismul de suprainformare a omului are obiective pornografice. Era în care am intrat este cea a obscenitãţii tehnologice și a pornografiei generalizate."


"Mașina a juns atât de bine unsã încât astãzi jurnalismul de investigaţie și de analizã nici nu mai sunt posibile, mediile de informare nu ne mai angajeazã pentru acest lucru... Nu... Astãzi, a face jurnalism înseamnã sã mergi dupã cumpãrãturi, sã te aprovizionei direct de la directorii de imagine și sã repui totul în vânzare pe piaţa cea mare prin intermediul ziarului sau al postului de radio sau al postului de televiziune pe care îl reprezinţi."

Despre artificialitatea limbajului care vine sã compenseze regurgitarea vechilor concepte și sã ne dea iluzia unei realitãţi noi, mai bogate, mai complexe, mai potrivite etapei superioare de evoluţie intelectualã, economicã, politicã, ideologicã la care ne amãgim cã am ajuns:

"Da, existã cuvinte și expresii purtãtoare de dezgust. Cum ar fi cuvântul sinergie. In urmã cu câţiva ani acest cuvânt a devenit la modã. Nu știu cine l-a utilizat pentru prima datã, dar chiar și faptul cã unele cuvinte pot fi la modã mã dezgustã. [...] De altfel în fiecare an înflorește câte un astfel de cuvânt în gura celor aflaţi în postura de șefi, în gurile celor care iau decizii. Indivizilor aflaţi la putere le place sã inventeze cuvinte noi [...]"
Poate cã încep sã devin nebun. Poate cã sunt bolnav. Poate cã ar trebui sã consult un specialist. Nu e normal sã reacţionezi în felul acesta în faţa unor cuvinte. Chiar dacã sunt cuvinte care nu spun nimic, ele rãmân, înainte de toate, cuvinte. Or cuvintele nu ar trebui sã aibã forţa de a ne ucide. Cuvintele nu ar trebui sã ne umple de dezgust."