Haruki Murakami -“Pãdurea norvegianã” -nu chiar acel Murakami pe care il ştiam, dar totuşi interesant dupã ce am scãpat de aşteptãri

“Pãdurea norvegianã” este una dintre primele cãrţi ale lui Murakami publicatã în Japonia în 1987. Acolo s-a şi bucurat de cel mai mare succes deoarece în afara Japoniei Murakami este apreciat mai mult pentru poveştile lui cu un element fantastic special. “Pãdurea norvegianã” e un Buildungsroman, maturizarea unui adolescent care oscileazã între viaţã şi moarte, între douã femei cu caracter opus.
Titlul romanului este împrumutat de la o melodie a Beatles-ilor, folositã ca un leitmotiv. Este echivalentul madeleine-esc pentru Toru Watanabe, în prezent un om de afaceri de 37 de ani, pentru a plonja în rememorarea trecutului sãu studenţesc. Dupã aceastã introducere, toatã acţiunea se petrece cu 20 de ani mai devreme, în Japonia anilor ’60. Watanabe este personajul principal tipic pentru Murakami: un bãiat normal, cu o viaţã neaventuroasã, care se trezeşte prins într-un amestec de intâmplãri care îi depãşesc puterea de inţelegere, de unde porneşte goana pentru gãsirea sensului. Totuşi, în aceastã carte, nu va fi nimic suprarealist, de genul vânatului oii malefice care plãnuieşte sã controleze lumea, ci acţiunea este clar realistã. Asta nu înseamnã cã Toru nu e în mod repetat uimit de ceea ce i se întâmplã, luat prin surpindere de reacţiile şi alegerile femeilor din viaţa lui, ameţit de carisma prietenilor lui. Toate acestea se împletesc în efortul lui de a inţelege.
Watanabe alege o universitate din Tokyo unde se mutã la câţiva ani dupã ce prietenul lui cel mai bun, Kizuki, se sinucide. Aici o regãseşte pe prietena lui Kizuki, Naoko, de care se îndrãgosteşte şi cu care începe sã aibã o relaţie ciudatã, complicatã mai ales de firea stranie, de depresia lui Naoko. Cei doi fac dragoste o singurã datã, în ziua în care Naoko împlineşte 20 de ani, o schimbare de vârsta pe care ambii o resimt inconfortabil, însã Toru are stabilitatea psihicã necesarã pentru a se adapta nesiguranţei psihologice şi nostalgiei aduse de aceastã trecere. Insã Naoko este mult mai fragilã şi, dupã ce se întoarce la familia ei în Kobe, decide cã are nevoie de ajutor de specialitate şi se interneazã într-un fel de sanatoriu care propunea o terpaie mai neconvenţionalã (instituţia nici nu se numeşte spital, ci hostel).
In timpul acestei despãrţiri, Watanabe o întâlneşte pe Midori, o colegã de facultate, faţã de care începe sã aibã sentimente puternice, numai cã aceastã atracţie este resimţitã diferit faţã de cea pentru Naoko ceea ce face posibilã coexistenţa lor.
Declinul psihic al lui Naoko este anunţat încã de la început atunci când ea îi povesteşte lui Toru despre o fântânã ascunsã undeva pe câmpie, pe care nu a reuşit sã o descopere nimeni şi în care oamenii dispar brusc pentru totdeauna. O metaforã a propriei scufundãri într-un tunel psihic la capãtul cãruia o aşteaptã moartea.
Midori, care înseamnã verde, este o fatã plinã de viaţã, nonconformistã, conştientã de sexualitatea pe care o emanã. Ea acceptã existenţa cu toate faţetele ei, cu un optimism care o face sã inţeleagã cã e nevoie de ea pentru a-şi îngriji tatãl în fazã terminalã de cancer dar şi cã a-şi petrece jumãtate din saptãmânã în spital o ţine departe de distracţiile vârstei de care exuberanţa ei ar profita la maxim.
Toru are o atitudine mai mult pasivã. Ia lucrurile aşa cum vin, încearcã sã nu fie prea intruziv. Se simte atras de Midori, dar în acelaşi timp i se pare cã are o datorie moralã faţã de Naoko.
La Tokyo, Watanabe îşi face un singur prieten de care îl leagã în principal pasiunea pentru cãrţi, în special lectura “Marelui Gatsby”. Nagasawa este un tip sigur de el, care nu intrã uşor în complicaţiile sentimentale caracteristice lui Toru, cu un farmec aparte care îi atrage femei frumoase şi interesante şi de care se va folosi pentru o viitoare carierã diplomaticã. Nagasawa îl introduce pe Watanabe în lumea sexului în timpul rãtãcirilor lor adolescentine prin nopţile Tokyo-ului. Spre deosebire de Nagasawa însã, pentru Toru dimensiunea fizicã a acestor escapade este resimţitã ca atare, fãrã a-l împlini sufleteşte, admiţându-şi nevoile de dragoste, de sentimente, de apropiere umanã. Hatsumi, prietena lui Nagasawa, este prinsã fãrã scãpare de atracţia pentru acesta. Ea rãmâne alãturi de el deşi ştie foarte bine de aventurile lui sexuale şi de opţiunea lui de evitare a oricãrui ataşament sentimental. Dupã ce Nagasawa îşi urmeazã cariera diplomaticã preconizatã, cãlatorind în diverse ţãri, acesta îl anunţã pe Toru de sinuciderea lui Hatsumi care pãrea o femeie împlinitã cu o cãsnicie fericitã.
Dupã mai multe luni, Naoko îi cere lui Toru sã o viziteze la hostel, un loc izolat în munţi, unde protagonistul întâlneşte o serie de personaje bizare, dar şi pe colega de camerã a lui Naoko, Reiko. Aceasta este o profesoarã de muzicã cu o poveste tristã în care a încercat tot posibilul de a se salva de nebunie şi de a rãmâne alãturi de familia ei, pânã când a fost nevoitã sã accepte realitatea propriei boli. Umorul ei înveseleşte atmosfera sumbrã a întâlnirii celor doi tineri şi firea ei deschisã o sprijinã pe Naoko în a reuşi sã se deschidã şi sã încerce sã-şi verbalizeze trãirile în faţa lui Toru care fusese întotdeauna consternat de tãcerile ei. Tot Reiko cântã la un moment dat la chitarã melodia Pãdurea Norvegianã.
La întoarcerea în Tokyo, Toru este vizibil marcat de întâlnirea cu Naoko. Midori îşi dã seama de nesiguranţa lui Toru şi stabileşte clar cã ei nu pot avea o relaţie decât atunci când el îşi lãmureşte sentimentele faţã de prietena lui despre care ei nu au avut niciodatã o discuţie deschisã.
Starea lui Naoko se înrãutãţeşte şi Reiko îl anunţã cã aceasta a hotãrât sã se interneze într-un spital de psihiatrie pentru a se supune unei terapii clasice. In ultima noapte la hostel însã, Naoko se sinucide în pãdure. Aceastã veste îl destabilizeazã pe Toru care vagabondeazã prin toatã Japonia în încercarea de a se detaşa, de a se refugia într-un mediu complet necunoscut unde sã se regãseascã şi sã dea sens celor întâmplate. Violenţa deznodãmântului este anunţatã încã de la episodul morţii tatãlui lui Midori când Toru îi explicã de ce îl preferã pe Sofocle lui Euripide. Nici un deus ex machina nu va dezlega conflictul cãrţii care trebuie sã se încheie ca o tragedie.
Finalul cãrţii pãstreazã acest aer de confuzie. Experienţele de martor la toate aceste sinucideri nu pot fi nici asimilate, nici uitate de cãtre Toru, ci sunt pãstrate într-un loc special al minţii sale unde conştienţa morţii rãmâne foarte acutã, deşi alegerea lui e clar pentru viaţã.

Despre carte si aici.