”Paula” a fost publicata in 1995 si este prima carte de non-fictiune a lui Isabel Allende. Este o scriere autobiografica incadrata de experienta simultana povestirii a ingrijirii propriei fiice intr-un proces lent spre nefiinta. Isabel Allende face cartea digerabila printr-o imbinare talentata de momente dramatice, umor si intelepciune. Scriitoarea foloseste experienta de a-si veghea fiica, care sufera de o boala genetica rara si se afla intr-o coma profunda in 1991, pentru a-si depana amintirile in timp ce invata sa renunte la Paula. Isabel Allende cauta in aceasta carte sensul suferintei cauzate de boala fiicei sale. Puterea lecturii rezida, probabil, in arhetipul care sta la baza povestirii cuprins, clasic, in mitul zeitei Demetra care coboara in Infern in cautarea fiicei sale, Persefona.
Justificarea rememorarii propriei vieti este data de insasi Isabel: “Asculta, Paula. Iti voi spune o poveste astfel incat atunci cand te trezesti sa nu te simti pierduta.”
Isabel isi prezinta mostenirea chiliana si experientele tumultuoase dintr-un peisaj istoric tot mai agitat in America Latina. Linia cartii oscileaza intre evenimentele trecutului si tragedia prezentului din salonul in jurul caruia se invart toate trairile, dilemele si sperantele lui Isabel. In pasajele autobiografice, Isabel detaliaza copilaria si tineretea sa din Chile pana in momentul in care varul sau, presedintele Salvador Allende, este inlaturat de la putere intr-un mod violent pentru a se instaura dictatura lui Pinochet, apoi viata din exil, cu relatia puternica si aproape supranaturala cu propria mama. Isabel aminteste si de munca sa de jurnalist feminist, o alegere neobisnuita si care cerea mult curaj in acele vremuri. Cartea se structureaza, deci, pe doua linii –propriul trecut aventuros si actuala drama a Paulei.
Isabel Allende comenteaza experienta descrisa in aceasta carte: “Perioada ei lunga de agonie mi-a oferit o ocazie unica pentru a-mi trece in revista trecutul. Timp de un an viata mea s-a oprit complet, nu mai era nimic de facut decat sa astept si sa rememorez. Treptat am invatat sa discern pattern-urile propriei existente si mi-am pus cateva intrebari esentiale: Ce se afla de cealalta parte a vietii? E numai noapte, liniste si singuratate? Ce ne ramane atunci cand nu mai avem dorinte, amintiri si sperante?”
La finalul cartii (si in alt sfarsit), Isabel o ia pe Paula acasa in California unde incearca metode traditionale, naturiste, magice, orice alta alternativa la medicina traditionala care o declarase pe Paula un caz pierdut. Insa Paula moare. In intrebarile pe care si le pune atunci cand isi recunoaste infrangerea in fata mortii fiicei sale, Isabel isi dezvaluie cele mai intime dileme: “Sunt pierduta, nu mai stiu cine sunt, incerc sa-mi aduc aminte cine am fost odata, insa nu gasesc decat deghizari, masti, proiectii, imaginile neclare ale unei femei pe care nu o mai recunosc. Sunt feminista care credeam ca sunt, sau fata frivola care a aparut la televizor nepurtand nimic altceva decat niste pene de strut? Mama obsedata, sotia necredincioasa, aventuriera fara teama sau femeia fricoasa? Sunt aceeasi persoana care a ajutat refugiatii politici sa-si gaseasca azil sau cea care a fugit pentru ca nu-si mai putea stapani frica? Prea multe contradictii… -Tu esti toate acestea, si de asemenea samuraiul care se lupta cu moartea. –Care s-a luptat, Juan. Am pierdut”
In aceasta lupta a vointei pentru viata fiicei, Isabel se elibereaza de multe excese egoiste si capata o intelegere mai profunda a propriului suflet. Insa pretul acestei evolutii este mult prea mare.
Desi multe dintre subiectele cartii sunt destul de dificile: durere, suferinta, agonie, moarte, totusi povestea nu este una morbida. Cartea este presarata cu multe momente eliberatoare prin umorul lor. Familia Allende este una absolut spectaculoasa, cu multe personaje neasteptate si intrigante prin ciudatenia lor, prin pasiunile lor neobisnuite.
Isabel Allende descrie modul in care a iesit din criza spirituala, psihologica, existentiala care a urmat dupa moartea Paulei: “[…] scrisul a fost singurul lucru care m-a ajutat sa-mi pastrez oarecum sanatatea mintala. Doliul a fost o calatorie lunga in lumea de dincolo, a fost ca o plimbare neinsotita intr-un tunel intunecat. Modul meu de a trece prin tunel a fost scrisul. In fiecare dimineata ma ridicam cu greu din pat si ma duceam la birou, aprindeam o lumanare in fata fotografiei Paulei, dadeam drumul la calculator si incepeam sa plang. Adesea durerea era prea mare si ma uitam la ecran ore intregi fara sa pot sa scriu un singur cuvant. In alte dati frazele curgeau pur si simplu ca si cum mi-fi fost dictate din lumea de dincolo de catre Paula insasi. Un an mai tarziu reuseam sa ies din tunel, puteam vedea lumina si am descoperit cu uimire ca scrisesem o noua carte si ca nu ma mai rugam sa mor, vroiam sa traiesc.”
Temele dominante ale cartii sunt libertatea (Isabel nu pare sa apartina nici unui loc, are curajul sa plece in calatorii indelungate chiar si cand copiii erau foarte mici) si memoria (acolo unde, de fapt, se afla radacinile personalitatii sale).
”Toate operele de fictiune sunt, in ultima instanta, autobiografice. Eu scriu despre dragoste si violenta, despre moarte si inviere, despre femei puternice si tati absenti. Majoritatea personajelor mele sunt oameni exclusi, neacceptati de societate, neconventionali, nonconformisti, sfidatori.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu