Umbra vântului este o combinaţie reuşitã de roman istoric pe fundal, cu prim plan de mister literar în care un personaj intrigant urmãreşte sã distrugã toate cãrţile unui scriitor care nu avusese cine ştie ce succes la public. Toate acestea au loc într-o Barcelonã turmentatã politic, dar cu descrieri captivante (arhitectura interesantã, cerul tulbure, oameni de calitate etc.).
Personajul principal (şi naratorul unei bune pãrţi din roman) este un bãiat de 10 ani, Daniel, care descoperã în cimitirul cãrţilor (o bibliotecã-labirint, bineînţeles) romanul Umbra vântului (da, e acelaşi titlul romanului, mise en abime etc.) care îi oferã nu numai o lecturã incitantã dar şi apariţia în viaţa lui a unor personaje stranii care au legãturi încã neclare cu autorul respectivei cãrţi. Astfel, Daniel va trece din adolescenţã la maturitate paralel cu descoperirea misterului din jurul lui Julian Carax, autorul din roman al romanului Umbra vântului. Bineînţeles, apare şi o poveste de dragoste. In esenţã, este o carte despre frumuseţea vieţii şi motivele pentru care meritã (sau mai bine nu) sã mori.
Pornind de la motivul labirintului introdus o datã cu Cimitirul Cãrţilor Uitate, tot romanul se desfãșoarã pe aceeași structurã de imbinare de posibilitãţi (cu mai multe piste false) privind rezolvarea misterului vieţii lui Julian Carax și descoperirea rolului pe care l-au jucat în viaţa acestuia personajele secundare (care dintre care mai ţicnite) care acum îi dau și lui Daniel viaţa peste cap . Pe lângã personajele care îl lumineazã treptat (cu momente accentuate de umbrã pe parcurs) pe Daniel cu privire la identitatea lui Carax, a inspectorului de poliţie psihopat, a frumoasei și singuraticei Nuria etc., apar și alte personaje secundare foarte savuroase (Zafon are un bun simţ al caricaturii) : o tânãrã oarbã femme fatale, prima dezamãgire amoroasã a lui Daniel, un om al strãzii care se dovedește a fi un erudit (Fermin –preferatul meu), victimã a torturilor inspectorului psihopat, cu un simţ al ironiei perfect adaptat societãţii superficiale cãreia trebuie sã-i facã faţã, un ceasornicar travestit etc.
Primele 400 de pagini dau dependenţã de acest roman. Modul în care apar diverse ipoteze despre trecutul și identitatea lui Julian Carax nu lasã cititorului nici o clipã de rãgaz. Abia terminat un episod de dezvãluiri, cã se și începe urmãrirea unei alte ipoteze la fel de neașteptate. Este o înlãnţuire de intrigi principale și secundare care te ţine cu sufletul la gurã.
Deși Zafon este un maestru al suspansului, este un nepriceput în aducerea cititorului pe o pantã descendentã pe mãsurã ce diversele fire narative ipotetice capãtã contur în rezolvarea misterului. Soluţia vine în stil deus ex machina, trântitã în scrisoarea post-mortem a Nuriei, și spulberã tot farmecul celor 400 de pagini. E ca și cum te-ar trezi cineva dintr-un vis frumos turnându-ţi o galeatã de apã îngheţatã în cap. E un lanţ destul de lung de morţi nici pe jumãtate justificate. Soluţionarea misterului aduce o versiune neinteresantã și neconvingãtoare a întâmplãrilor (unele dintre ipotezele mele de la primele 400 de pagini sunt mult mai potrivite decât finalul dat de Zafon).
E frumoasã cartea asta ca o sãrbãtoare a literaturii, îţi aduce aminte de alţi scriitori, de la Eco la Kafka. Multe dintre personaje au legãturã cu lumea cãrţilor (lucreazã la edituri, sunt librari, bibliotecari, jurnaliști, scriitori bineînţeles), dar asta nu echivaleazã cu un snobism cu pretenţii intelectuale, ci toţi sunt foarte tonici, cu o ironie paradoxal « caldã » faţã de ei înșiși și faţã de restul lumii.
Ce mi-a plãcut :
“Paris is the only city in the world where starving to death is still considered an art.”
Despre Cimitirul Cãrţilor Uitate: “I couldn’t help thinking that if I, by pure chance, had found a whole universe in a single unknown book, buried in that endless necropolis, tens of thousands more would remain unexplored, forgotten forever.”
Fermin despre cinema: “this business of the seventh art leaves me cold. As far as I can see, it’s only a way of feeding the mindless and making them even more stupid. Worse than football or bullfights. The cinema began as an invention for entertaining the illiterate masses. Fifty years on, it’s much the same.”
Fermin despre femei: “Nobody knows much about women, not even Freud, not even women themselves. But it’s like electricity: you don’t have to know how it works to get a shock.”
Fermin despre televizor: “Television, my dear Daniel, is the Antichrist, and I can assure you that after only three or four generations, people will no longer even know how to fart on their own. Humans will return to living in caves, to medieval savagery, and to the general state of imbecility that slugs overcame back in the Pleistocene era. Our world will not die as a result of the bomb, as the papers say –it will die of laughter, of banality, of making a joke of everything, and a lousy joke at that.”
Fermin despre rãu: “Evil presupposes a moral decision, intention, and some forethought. A moron or a lout, however, doesn’t stop to think or reason. He acts on instinct, like an animal, convinced that he’s doing good, that he’s always right, and sanctimoniously proud to go around fucking up, if you’ll excuse the French, anyone he perceives to be different from himself, be it because of skin colour, creed, language, nationality or, in the case of Don Federico, his leisure pursuits.”
Fermin încurajându-l pe Daniel: “Destiny is usually just around the corner. Like a thief, a hooker, or a lottery vendor: its three most common personifications. But what destiny does not do is home visits. You have to go for it yourself.”
Intr-un azil de bãtrâni: “You’re wasting your time, young man. Juanito only knows how to let off farts, and the others can only laugh and smell them. As you see, the social structure here isn’t very different from that of the outside world.”
“Sometimes we think people are like lottery tickets, that they’re there to make our most absurd dreams come true.”
“Making money isn’t hard in itself. […] What’s hard is to earn it doing something worth devoting your life to.”
Remarcã suprarealistã despre zãpadã: “It’s God’s dandruff.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu