E un roman de dragoste –deci nu chiar genul de lecturã care sã mi se potriveascã. Dar, totuși, fiind vorba de Llosa are și pãrţile lui bune.
Intâlnirile repetate dintre cei doi sunt destul de previzibile. Dacã apare în peisaj un oraș nou, sigur va începe un nou episod din relaţia celor doi. Fata nesãbuitã se va abandona suficient pentru a re-aprinde pasiunea lui Ricardo, dupã care îl va pãrãsi din nou pentru alte scopuri superioare din punct de vedere material, pentru a reveni în braţele lui dupã ce acesta își linge singur rãnile sentimentale și se crede puternic și vindecat. Aceste pendulãri dau naștere la un oarecare suspans care menţine ritmul lecturii atunci când te cam plictisești de aceste oscilaţii emoţionale între aceiași parametri. Nimic nou nu vine sã întregeascã relaţia la fiecare regãsire. Sunt aceleași reproșuri de trãdare din partea lui Ricardo, aceleași plecãri furtunoase ale fetei nesãbuite (eventual însoţite de o golire a vreunui cont bancar) sãtulã de o existenţã "burghezã" lipsitã de extravaganţe (de la financiare la sexuale). Schimbãrile la fiecare revedere sunt mai mult de ordin fizic (starea extremã de epuizare fizicã și psihicã a fetei dupã episodul japonez, urmãrile de mai târziu lãsate de cancer). Llosa încearcã la un moment dat sã-i dea mai multã substanţã personajului fetei în afara rãtãcirilor ei sentimentale prin relaţia pe care o are cu un copil vietnamez adoptat de un cuplu de prieteni francezi, dar depãșirea momentelor traumatice de cãtre Yilal nu se potrivește deloc cu tonul romanului și are un aer de gratuitate, de artificial.
Ideea care însoţește toatã povestea asta de du-te vino amoros este criza de identitate. Ricardo se simte dezrãdãcinat, un etern strãin, în Parisul cosmopolit de altfel, iar în plus, pe mãsurã ce i se destramã legãturile familiale și de prietenie din Peru, nu se mai regãsește nici în destinul ţãrii lui natale. Pe de altã parte, fata nesãbuitã nu are nici o problemã în a-și schimba mãștile dupã cerinţele situaţiei noului amant, de preferinţã suficient de bogat, indiferent de pericolele pe care le implicã o astfel de relaţie. Ricardo este definit prin pasiunea lui pentru fata nesãbuitã, iar aceasta este definitã prin lipsa acestei pasiuni sau confuzia ei sentimentalã în cel mai bun caz. Așa cã întrebarea asupra a ce ne face sã fim noi înșine este destul de interesantã în acest context în care lipsesc reperele geografice (prin faptul cã sunt paradoxal prea multe), în care prea-plinul sentimentelor pot caracteriza o persoanã la fel de bine ca și lipsa lor cronicã.
Deși stilul este pe alocuri foarte antrenant, unele din personajele secundare sunt pline de viaţã, cu istorii personale captivante (hipiotul peruan din Londra care moare de SIDA, traducãtorul polonez cu tendinţele lui compulsive îndrãgostit iremediabil de o japonezã –ei construiesc imaginea interesantã a emigranţilor care nu mai au rãdãcini nu din motive materiale, ci dintr-o neliniște geograficã) și povestea ajunge sã te prindã prin modul în care este scrisã, relaţia celor doi este neverosimilã, nu convinge. Trimiterile la Flaubert (unul din scriitorii preferaţi ai lui Llosa) nu sunt sprijinite și de o coerenţã de stil cu estetica acestuia (Llosa mai introduce unele elemente putin cliseistice, cum ar fi periuţa de dinţi Guerlain –fetișul care o înlocuiește pe fata nesãbuitã în timpul rãtãcirilor sale- sau geanta Vuitton datã cadou, descrierile orașelor se aseamãnã aduc uneori a comentarii din broșurile agenţiilor de turism).
Ce mi-a plãcut:
“Graţie lui am descoperit cã înclinaţia pentru limbi strãine e la fel de misterioasã ca cea pentru matematicã sau muzicã, neavând nimic de-a face cu inteligenţa sau cunoaşterea. E ceva aparte, un har pe care unii îl posedã, iar alţii nu.”
“Noi tãlmacii suntem doar inutili, dragul meu, m-a consolat el. Dar nu facem rãu nimãnui cu munca noastrã. In toate celelalte profesii poţi pricinui mari ravagii speciei.”
“Reuşeam s-o uit doar pe jumãtate. Ocupat cu munca, cu obligaţiile care-mi reveneau –prioritate având perfecţionarea rusei- treceau uneori sãptãmâni întregi fãrã sã-mi amintesc de ea. Dar brusc ceva mi-o aducea iarãşi în minte şi era ca şi cum aş fi avut o tenie în mãruntaie, care începea sã-mi devoreze pofta de viaţã şi întreaga energie.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu