Antonio Munoz Molina -"Iarna la Lisabona"

 Este povestea unui pianist talentat care cântã jazz, Santiago Bilbao, spusã de un narator necunoscut. E oarecum o poveste de dragoste, cu accente de film noir. Santiago o descoperã într-un bar pe misterioasa, fascinanta și inteligenta Lucrecia, însoţitã fatidic de ceea ce pare a fi soţul ei, Malcolm, un individ care, pe lângã gelozia caracteristicã, se ocupã și cu o serie de infracţiuni artistice internaţionale. Totul se desfãșoarã în ritm de jazz atât ca și conţinut, cât și structural. Nici nu apucã Bilbao bine sã se îmbete de pasiunea pentru frumoasa Lucrecia, cã aceasta și dispare la Berlin, târâtã de infamul sãu soţ, o absenţã care îi cauzeazã lui Bilbao o sinucigașã abstinenţã muzicalã. Nu mai poate cânta decât dacã este ascultat de Lucrecia. Dupã vreo trei ani în care cei doi se cautã unul pe altul cu regãsiri temporare prin mai multe orașe europene, combinat cu o poveste ciudatã de furt a unui tablou de Cezanne, o posibilã crimã, urmãriri de indivizi dubioși rãu, își dau lovitura finalã în Lisabona. Acest periplu este însoţit continuu de atmosfera barurilor de jazz cu evoluţia relaţiei muzicale a lui Bilbao cu Billy Swann, un trompetist genial, a hotelurilor sordide care protejeazã prin mizerie, inclusiv spiritualã, anonimatul  amanţilor pasageri. Nu existã locuri fixe ; toate camerele, barurile, gãrile au un puternic caracter public, o lipsã cronicã de intimitate.

Romanul e marcat de mișcare, de cãlãtorii, mai bine zis de rãtãciri geografice care merg în paralel cu o fluiditate a identitãţii personajelor. Nu știm de unde vin, care le este originea, trecutul, și, alãturi de ele, nici nu știm care le este viitorul. Nu au o destinaţie precisã. E o cãutare continuã, o despãrţire necesarã, o imposibilitate de a se fixa, de a se stabiliza, atât într-un loc, cât și într-o identitate personalã definitivã, o situaţie terminus sau mãcar stabilã. 
“Poate ceea ce o împingea nu era duioșia, ci sentimentul cã amândoi erau oarecum orfani. Doi ani mai târziu, la Lisabona, de-a lungul unei nopţi și al unui rãsãrit de soare iarna, Biralbo avea sã înveţe cã acesta era singurul lucru care avea sã-i uneascã pentru totdeauna, nu dorinţa și nici amintirea, ci pãrãsirea, siguranţa cã sunt singuri și cã nu au nici mãcar scuza unei iubiri destrãmate.”
Chiar și atunci când se ajunge într-un loc mult râvnit, cum ar fi aceastã simbolico-metaforicã Lisabonã, prin însuși acest fapt cã se ajunge în locul respectiv, el își pierde valoarea pe care o avea tocmai de loc la care se viseazã. Statutul sãu de destinaţie este esenţiat. O datã ce și-l pierde, nu mai înseamnã nimic pentru economia personajelor. Presupun ca în asta constã mare parte din postmodernimsul romanului. 

“Inţelesese dintr-o datã cã uitarea era o minciunã și cã singurul adevãr, izgonit chiar de el din conștiinţã de când plecase din San Sebastian, își gãsise adãpost în visurile lui, unde nici puterea voinţei și nici ranchiuna nu-l puteau ajunge, în visurile care-I înfãţișau vechiul chip și gingãșia de neuitat a Lucreciei, așa cum le cunoscuse cu cinci sau șase ani în urmã, când nici unul dintre ei nu pierduse încã nici curajul, nici dreptul la dorinţã și la nevinovãţie.”

Si un mic citat preferat: “Când bei de unul singur parcã ești feciorul în casã al unei stafii”