Margaret Atwood -Ochi-de-pisicã

 Povestea e spusă de o pictoriță care se întoarce în Toronto pentru o expoziție cu tablourile sale. Cu ocazia acestei întoarceri în orașul natal, Elaine încearcă să-și înțeleagă trecutul: foștii prieteni, motivele plecării ei, lipsa aparentă de sens a deciziilor luate. Totul pare să se învârtă în jurul prietenei ei din adolescență, Cordelia, al relației lor de pe urma căreia Elaine rămâne cu niște învățături dureroase despre loialitate și trădare. De aici teama de a-și trăi visurile la adevărata lor magnitudine, ezitarea de a-și permite libertatea propriilor tendințe creatoare. 

Discursul se desfãșoarã pe douã planuri : Elaine la vârsta de cam 50 de ani cu eșecurile, resemnãrile și dorinţa sa de a picta, și Elaine fetiţã din amintiri împreunã cu celelalte 3 prietene din copilãrie (Grace, Carol și mai ales Cordelia) și cu primii pași șovãitori din tinereţe, toate sub spectrul Cordeliei. Prezentul este trãit, simţit, evaluat din perspectiva trecutului, cu imagini și amintiri care apar pe neașteptate pe fundalul unui Toronto schimbat.

Prima parte a copilãriei lui Elaine a fost o cãlãtorie continuã de-a lungul Canadei din cauza serviciului tatãlui, un entomolog îndrãgostit de munca de teren. Dupã anii petrecuţi prin camere de motel, cabane abandonate și corturi, Elaine își începe școala în Toronto, complet nepregãtitã pentru viaţa din suburbii din perioada imediat urmãtoare celui de-al doilea rãzboi mondial. Elaine nu cunoscuse pânã atunci o viaţã de familie clasicã, cu mame cu preocupãri gospodãrești, cu gustul pentru haine dichisite, o lume în care poziţia femeii este dominatã de o serie de stereotipuri pe care libera și semi-sãlbatica Elaine o învaţã cu greu, împreunã cu cele 3 noi prietene ale sale care, pe lângã sprijinul natural pe care i-l dau spre a o adapta la noua lume, se dovedesc și foarte rãutãcioase faţã de fetiţa care vrea sã fie acceptatã și care învaţã sã își ascundã deprinderile ciudate, nonconformiste.

"Nici una nu-mi vine la fix: tivurile atârnã prea jos, sau mãnecile îmi stau adunate sub braţe. Eu cred cã asta e regula, la rochii."
"Biserica, spaţioasã, e clãditã din cãrãmidã ; pe acoperiș, în loc de cruce, are ceva ce seamãnã cu o ceapã rotitoare. Intreb ce-i cu ceapa asta, care nu știu dacã are o semnificaţie religioasã, dar Grace îmi rãspunde cã-i doar ventilatorul."

Aceastã cruzime inexplicabilã, mai ales a Cordeliei, o va urmãri pe Elaine chiar și pânã la cei 50 și ceva de ani când revine în Toronto. Cordelia exercitã asupra ei o fascinaţie de care nu se poate elibera. Cordelia joacã, în mod paradoxal, rolul de torţionar, dar și de un fel de alter-ego al lui Elaine. Dacã Elaine, deși o victimã în copilãrie, reușește sã ia viaţa așa cum e, cu dezamãgiri, iubiri eșuate, cãsãtorii neîmplinite, lupte epuizante de a se impune în lumea artei dominatã aproape exclusiv de bãrbaţi, Cordelia abandoneazã viaţa dupã ce iese din copilãrie. Cordelia cea dominatoare în copilãrie pare sã nu fi gãsit resursele necesare pentru a domina și într-o lume a adulţilor, în care nedreptatea nu mai este personificatã ci generalizatã la nivelul unei societãţi în care femeile încep sã își câștige cu greu drepturile și sã își afirme valoarea.

Romanul evidenţiazã importanţa pe care copilãria o are asupra noastrã, acei primi ani din viaţã urmãrindu-ne pe fiecare cu lucruri specifice, de un simbolism individual la care nu putem renunţa foarte ușor. Iar abordarea paralelã a problemei stereotipurilor bãrbaţi-femei într-un mod personal, nedogmatic face tot farmecul acestei cãrţi scrise într-un stil simplu, nepretenţios care vine sã dubleze sinceritatea și simplitatea povestirii.

"In locul lui se înalţã acum o clãdire urașã, ceea ce se numește un complex comercial, de parcã mersul la cumpãrãturi ar fi o boalã psihicã"
"Sunt o fraierã, o inimã ce sângereazã. Am o tãieturã în inimã : prin ea se scurg bani."
"Toate aceste lucruri îmi sunt cunoscute, dar greu de crezut. Chiar aș prefera sã nu le știu. Vreau ca tatãl meu sã fie tatãl meu și atât, nu o persoanã aparte, cu o viaţã anterioarã proprie, mitologicã. Când știi prea multe despre oameni le dai putere asupra ta, ești revendicat de ei, obligat sã înţelegi motivaţia acţiunilor lor, iar aste te face slab"
"Trecutul nu e bizar cât timp te afli în el. E bizar doar mai târziu, de la o distanţã sigurã, când îl percepi ca pe un decor, nu ca pe o formã în care ţi-a fost îndesatã viaţa."
"L-am nedreptãţit, se înţelege, dar unde aș fi ajuns fãrã nedreptãţire ? Subjugatã, înhãmatã. Femeile tinere au nevoie de incorectitudine : este una dintre puţinele lor arme. Au nevoie de piele groasã, au nevoie de ignoranţã. Umblã prin întuneric, pe marginile unor prãpãstii abisale, fredonând în sinea lor, crezându-se invulnerabile."
"La petreceri, îmi pun întrebãri precise, care sunã ca la Inchiziţie : le intereseazã pãrerile mele, dogmele în care cred. Mã consider vinovatã cã am prea puţine : știu cã sunt neortodoxã, iremediabil heterosexualã, mamã, colaboraţionistã și, în tainã, un papã-lapte. Inima mea e, în cel mai bun caz, un obiect dubios, pãtat și inconstant. Incã mã mai epilez."
"Brânzeturile cu muchiile întãrite, strugurii pãstraţi în sulf, luxurianţi și lucioși ca ceara, umflaţi de sângele zilierilor muribunzi din California. Nu e convenabil sã știi prea multe : pânã la urmã nu mai poţi pune nimic în gurã fãrã sã simţi gustul morţii."