Pentru cã toatã lumea pune în mod agasant întrebarea de ce citești, iar pe mine nu mã intereseazã rãspunsul cu încãpãţânare, m-am gândit într-un final serios la subiectul ãsta aplicat propriei persoane ca sã scap de stresul bâzâitor. Si uite-așa am ajuns eu la un minunat subiect de dizertaţie pe care l-am ratat, din nefericire. Ideea mi-a venit prea târziu ca sã o exploatez în scopuri academico-personale.
Cum eu sunt o personalitate psihoticã, iar modalitatea mea de integrare funcţionalã în lumea exterioarã se face printr-o formã de delir, și cum eu nu sunt patologicã (încã și sã sperãm pentru cât mai mult timp), soluţia gãsitã este sã citesc cãrţi. O carte = un delir. Taman bine. De aceea nu-mi plac cãrţile ușurele, de consum, și nici cãrţile care nu sunt beletristicã. Si nici poeziile (cã sunt prea scurte –verificat cu "Howl", care-mi place, și cu Brumaru care oricum e șui ca și mine, deci tot din ligã).
Mie-mi trebuie niște cãrţi riguroase care pot constitui cu succes un delir frumos. De aceea citesc eu.
Ha ha!
RăspundețiȘtergereThat's pretty cool.