marți, 22 martie 2016

John Wray -"Lowboy"

Un adolescent schizofren care a reuşit să scape din spital, cu medicaţia întreruptă, încearcă să salveze lumea de la distrugere iminentă din cauza încălzirii globale, căutând-o prin metroul new yorkez pe Emily, fata nonconformistă pe care o cunoscuse înainte de a fi internat şi care să-l ajute să oprească dispariţia Pământului (bineînţeles, fiind vorba de adolescenţi, soluţia are legătură cu sexul). Pe urmele lui se află Ali Lateef, un detectiv care vrea să-l găsească înainte de a face vreo prostie care să rănească pe cineva, şi misterioasa mamă a lui Lowboy, care, desigur, vrea să-l găsească înainte de a-şi face rău lui însuşi.

Cu ce-am rămas din roman:
-perspectiva distorsionată, cu aspect de puzzle prin care lumea este văzută de Lowboy şi pe care cititorul trebuie să depună efort ca să o recompună treptat şi să-i dea sens pe baza indiciilor furnizate de detaliile textului (evident, mie-mi plac toate cărţile pe care te chinui niţel ca să le înţelegi sau să te adaptezi la stilul de scris); la clarificarea şi cronologizarea poveştii băiatului ajută foarte mult discuţiile dintre detectiv şi mama Violet;
-descrierea situaţiei lui Lowboy nu cade în melodramă; modul în care el percepe lumea lasă foarte mult impresia de veridicitate, fără senzaţionalism sau apel la compătimire; Wray se bazează pe maturitatea cititorului care să înţeleagă drama unui adolescent care trece prin toate schimbările vârstei, fără a avea bagajul minim de stabilitate psihică care să-i dea şansa de a ieşi cu bine din această confruntare cu lumea prin care trecem fiecare la 17 ani;
-stilul care lasă senzaţia de imediat, de percepţie directă, fără fraze lungi, complexe atunci când este vorba de Lowboy şi plasarea lui în înţelegerea lumii;
-senzaţia aceasta că lucrurile se întâmplă, ele merg înainte indiferent dacă cititorul va reuşi să ţină pasul cu ele sau nu constituie, pentru mine, cel mai interesant aspect al cărţii.

Inceputul:
"Pe 11 noiembrie, Lowboy alerga să prindă metroul. Erau oameni în calea lui, dar avea grijă să nu-i atingă. Alerga pe marginea peronului e banda galbenă de siguranţă şi ţintuia cabina trenului cu privirea, ordonându-i să aştepte. Uşile se închiseseră deja, dar s-au deschis când le-a izbit cu piciorul. Nu s-a putut abţine să nu considere acest lucru un semn."

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu