Yasunari Kawabata -"Le lac"

Un roman (cred, deşi e destul de scurt) la fel de ciudat ca toate celelalte cãrţi scrise de japonezi (mai puţin Haruki Murakami uneori, el fiind cel mai abordabil). Yasunari Kawabata este primul scriitor japonez care a luat Nobelul.

Gimpei stalk-ãreşte femei (foarte) tinere. La un moment dat în cartese creeazã şi o reţea de legãturi între femeile pe care le urmãreşte (adolescenta Hisako învaţã la şcoala unde este director Arita cãruia Gimpei îi scrie discursurile şi care este amantul lui Miyako, o tânãrã care îşi lasã geanta în mâinile lui Gimpei dupã ce îl loveşte pe urmãritor şi care merge cu fratele sãu şi cu prietena acestuia, fascinanta Machié, sã vadã cireşii în floare, tânãrã pentru care Gimpei dezvoltã o obsesie). Kawabata atacã mai multe tabuuri, principalul fiind însã relaţiile dintre bãtrâni şi fete tinere, deşi aceastã distincţie bãtrân/tânãr e destul de ambiguã (de exemplu, Miyako devine pe alocuri o figurã maternã pentru Arita). Romanul nu are o moralã propriu-zisã, dar te lasã cu o senzaţie de greaţã la sfârşit (ceea ce este o realizare literarã demnã de tot respectul).

"Gimpei était envoûté par la séduction irréelle de cette jeune fille. La seule couleur de sa peau, aperçue entre les revers à carreaux rouges et les chaussures d’épaisse toile blanche, lui poignait tant le coeur qu’il eût voulu ou mourir, ou supprimer la jeune fille. [...] Gimpei, maintenant, se retrouvait le coeur déchiré, loque humaine en proie à tous les vents du sort. Quoique ce fût un soir de printemps, ses paupières fatiguées débordaient de larmes, comme s’il lui eût fallu lutter contre des rafales glaciales, et il haletait tandis qu’il gravissait la pente pourtant clémente. Ses jambes sans force se gainaient de plomb, l’empêchant de rattraper la jeune fille."

Adina Rosetti -Deadline

Un roman inspirat din evenimente despre oameni obişnuiţi care ajung pe prima paginã a ziarelor în urma unor experienţe care îi scot din comun (cazul corporatistei care a murit de epuizare şi povestea lui Ion Bârlãdeanu, bãrbatul care trãia în gunoaie, dar ale cãror colaje devin o marfã de mare preţ pe piaţa artei româneşti), o carte binevenitã care ne vorbeşte despre lumea în care trãim şi o îmbogãţeşte ficţional, într-un stil simplu, dar curat, mãsurat, adecvat.
Se urmãreşte modul în care moartea Mirunei, îngropatã de dosare (la propriu şi la figurat) îi influenţeazã şi îndeamnã la reflecţie pe cei din jur, unii dintre ei (printre care şi motanul) ajungând chiar la schimbãri majore, la încercãri de regãsire de sine într-o lume care ne ucide prin nepãsare dupã ce îi adaptãm standardele şi cerinţele artificiale.

(*întrucât am citit cartea acum 3 ani şi între timp mi-a murit un laptop, nu mai am documentul cu citate...)

Erwin Kessler - "X:20. O radiografie a artei româneşti dupã 1989"

O carte care mie mi-a fost de mare ajutor pentru a înţelege piaţa de artã româneascã. Este foarte potrivitã pentru un cititor fãrã cunoştinţe de specialitate în domeniu şi care îşi doreşte o introducere abordabilã în arta româneascã de azi.
Erwin Kessler comparã perioada dinainte de `89 dominatã de curentul babo-ciucurencist şi generaţia `80 cu ce s-a întâmplat dupã Revoluţie, când arta la noi a fost o agonie în anii `90 când s-au stins tendinţele şi instituţiile din perioada comunistã reprezentate de "regimul uapist" care a susţinul neo-ortodoxismul din jurul grupului Prolog şi al galeriei Catacomba şi neo-avangardismul din jurul grupului subREAL ("Dacã neo-ortodoxismul învie fantome, neo-avangardismul învie utopii, ambele orientãri având o relaţie problematicã cu prezentul, configurat ca o staţie de tranzit spre un ideal pe care nu îl conţine.") şi s-a consumat "regimul ongist", pentru ca abia dupã anul 2000 sã se înregistreze o încadrare pe noi coordonate, conectate la piaţa internaţionalã unde consumismul ("consumul, consumismul, divertismentul, calitatea de marfã a artei şi de furnizor de servicii spectaculare a artistului") şi, mai nou, arta ca lifestyle ("Cele mai multe lucrãri ale artei ca lifestyle exceleazã prin factura lor de impromptu, de element cvasi-indistinct al vieţii ca atare, aparent încropit în grabã, nu cu detaşare (dimpotrivã, cu cãldurã), ci doar fãrã tapajul tehnic şi fãrã pretenţia omniscientã a artei ce se auto-propunea, în deceniile anterioare, drept o adecvatã tehnologie (psihologie, antropologie, sociologie etcologie) esteticã, prin care se pãtrundea, pretins cognitiv, cãtre "adevãruri obiective", pe care artistul le cerceta iar publicul le asimila.") sunt definitorii pentru peisajul artistic.

Mi-a plãcut cã babismul şi ciucurencismul sunt abordate cu un spirit critic şi prezentate în dimensiunea lor necriticã faţã de regimul comunism pe care, chiar dacã indirect, l-au susţinut (sau mãcar întreţinut).
"Babismul este un manerism pre-modernist, retrograd într-un chip asumat, militant. Babismul a dezvoltat un iconografism idiosincratic, excesiv culturalist şi gratuit, pompos dramatic, scobit din teme extrase din bibliografii strident, "culte" şi modelate de un clar-obscur de provenienţã greoi muzealã. [...] Dramatismul retoric al babismului este un dramatism de culturã, nu de viaţã, e o eschivã faţã de existenţa şi realitatea datã, ale cãrei frustrãri imediate par sã fie puse între paranteze de "tragedia" intrinsecã a temelor canonice precum clovnii trişti, arlechinii conduşi pe ultimul drum, pãsãrarii picaţi din lunã, fecioarele abuzate de creaturi fanteziste, regii nebuni etc. etc."
"[...] ciucurencismul se eschiveazã de la datul imediat prin proiectarea unei bunãstãri (vizuale, cromatice, dar nu numai) apoplectice, un fals patent în raport cu realitatea curentã, frustrantã. Solarã, saturatã cromatic, pictura ciucurencistã debordeazã de un modernism de tarabã, mecanic, plat, fixat pe teme tradiţionale, neproblematice (naturi moarte, peisaje, portrete, nuduri, compoziţii), având ca marotã centralã organizarea compoziţionalã armonioasã, uneori cu sugestii –mai precis ticuri- cubiste sau postimpresioniste (ici-colo foviste ori nabiste), reziduuri neasimilate ale anilor de studii pariziene prin care trecuse maestreul, Alexandru Ciucurencu, în perioada interbelicã. [...] o picturã gratuit strãlucitoare şi meschid hedonistã [...] prefect complementar babismului în construirea unui climat artistic local îngust, compromisoriu (şi babiştii şi ciucurenciştii executau fãrã probleme "comenzi sociale" pentru saloanele naţionale, în paralel cu operele lor ideale pentru sufrageriile noii burghezii comuniste)."

Juan Pablo Villalobos - "Fiesta în bârlog"

Viaţa de traficant de droguri mexican vãzutã prin ochii unui copil (fiul Regelui traficului de cocainã) care încearcã sã înţeleagã lumea din cãrţi şi filme, singurele lui forme de contact cu exteriorul din palatul unde se izoleazã taicã-su pentru a nu fi ucis de rivali sau prins de poliţie.
Copilul (orfan de mamã) ştie exact numãrul persoanelor pe care le cunoaşte (servitori, bucãtãreasa, tutorele, paznicii, prietenele lui taicã-su): 13 la care adaugã încet alţii noi pe mãsurã ce au invitaţi la cinã câte un guvernator sau noi prietene Regelui (ajunge pânã la 16 în carte, parcã). In aceastã recluziune aproape totalã, Tochtli îşi formeazã bizare pasiuni şi teorii despre viaţã în lipsa unui sistem social de validare şi calibrare: îşi doreşte un hipopotam pitic din Liberia, îi place cultura japonezã (îşi ia numele japonez de Usagi, învaţã pe de rost filme japoneze cu samurai, umblã prin casã îmbrãcat în halat, nemulţumit cã cei din jur nu înţeleg cã e, de fapt, un kimono), învaţã seara înainte de culcare cuvinte din dicţionar, are o colecţie de pãlãrii, face comparaţii între aristocratica ghilotinã francezã şi decapitãrile pe care le vede la televizor în rãfuielile dintre cartelurile de droguri etc.
Deşi viziunea asupra lumii a lui Tochtli este foarte amuzantã, cititorul simte cu atât mai dureros situaţia care a creat-o, izolarea unui copil deprivat de relaţionãrile umane normale cu alţi copii şi cu adulţi care sã interacţioneze cu el şi la nivel emoţional, nu doar informaţional.

Inceputul:
"Unii spun cã sunt precoce. Spun asta mai ales fiindcã se gândesc cã sunt prea mic ca sã ştiu cuvinte grele. Unele dintre cuvintele grele pe care le ştiu sunt: "sordid", "nefast", "şic", "jalnic" şi "fulminant". De fapt, nu sunt chiar aşa de multe persoanele care spun cã sunt precoce. Chestia e cã nu cunosc multã lume. Abia dacã ştiu vrei treişpe sau paişpe persoane, iar dintre acestea doar patru spun cã sunt precoce."

José Luís Peixoto -"Nici o privire"

O carte despre oameni care continuã sã iubeascã, sã trãiascã, sã se bucure, în ciuda evidenţelor cã destinul lor îl va repeta pe cel al generaţiilor anterioare, pentru a fi marcaţi de agresivitate, gelozie, moarte subitã, rãzbunare, orbire.

Personajele sunt oameni simpli dintr-un sãtuc portughez foarte sãrac, dar în limbajul lor nepretenţios reuşesc sã-şi povesteascã durerile într-un mod foarte percutant. Toţi vor sã se piardã în iubire, singurul lucru care îi rupe de deprimarea şi sordidul în care trãiesc (sau singurul marcant la nivel existenţial, pentru cã apar şi neaşteptate scântei de magie, fãrã însã ca acestea sã le lumineze lumea sumbrã la care sunt condamnaţi), dar dragostea le este în mod constant refuzatã, nerãmânându-le decât momentele de o tandreţe rãpitoare înainte de un sfârşit inevitabil violent.

Ce mi-a plãcut cel mai mult: modul în care Peixoto foloseşete repetiţiile pentru a reda obsesivitatea acelor idei care ne încarcereazã într-o monomanie fatalã. Limbajul este punctul forte al acestui roman.

"Am plâns mult, iar noaptea trecutã a fost o eternitate alcãtuitã din mai multe vieţi de suferinţã, aceeaşi disperare înlãuntrul multor vieţi fãrã speranţã. Cunosc gustul lacrimilor. Iţi aduci aminte când ploua? Iţi aduci aminte de tatãl nostru, la târg, când ne-a cumpãrat douã umbreluţe la fel, negre? Treceam pe strãzi, cu cele douã umbreluţe la fel, ocoleam bãlţile, ploaia fãcea sã curgã râuri în rigole, cele douã umbreluţe împreunã şi ploaia cãzând şiroaie de pe spiţe. Lacrimile îmi amintesc acum de ploaia aceea, dar absenţa ta din tot ce e dimineaţa aceasta transformã dimineaţa şi tot restul într-o întâlnire cu tristeţea şi nu existã lacrimi care sã se compare cu ploaia alãturi de tine. In prezenţa ta, orice era bun, pentru cã şi tu erai bun, fratele meu. Iar noaptea asta m-a îngropat. Iar noaptea asta fãrã tine a fost mult timp, mult mai mult decât o noapte, mulţi ani, care m-au sfârşit. Sunt mai bãtrân decât dacã aş fi murit de secole, mai istovit decât dacã aş fi numai o amintire pe care n-o mai ţine minte nimeni."

Antonio Skarmeta -Postasul lui Neruda

Una dintre acele cãrţi mici care reuşeşc sã-ţi rãmânã pe creier. Mario, un tânãr pierde-varã care refuzã singura ocupaţie posibilã în sãtucul lui de la malul mãrii –aceea de a fi pescar, îşi gãseşte de lucru pe post de poştaş. Un poştaş responsabil de o singurã adresã. Unde locuieşte Pablo Neruda. O poveste duioasã în care Mario descoperã dragostea şi poezia sub tutela lui Neruda. Si unde femeile sunt prozaice.

"-Dar asta e chiar ridicol! Pentru că un bărbat mi-a spus că surâsul îmi flutură pe faţă ca un fluture, să plec tocmai la Santiago!
-Nu face pe proasta! a izbucnit mama, la rândul ei. Acum surâsul ţi-e fluture, dar mâine ţâţele îţi vor fi două porumbiţe ce vor să fie alintate, sfârcurile două boabe de zmeură mustind de suc, limba-ţi va fi un dulce covor al zeilor, fundul velatura unei corăbii, iar lucrul acela ce-ţi fumegă acum între picioare va fi forja neagră tuci unde se bate semeţul oţel al rasei."

David Grossman - "Un cal intrã într-un bar"

Carte care a luat International Man Booker Prize (şi ca sã mã laud: am început sã o citesc înainte sã ia premiul). Este exorcizarea poveştii personale a unui actor într-un act de stand-up. Mie formatul acesta de stand-up în care este încadratã confesiunea lui Dovalã nu mi s-a pãrut potrivit ales. De aceea am şi luptat niţel cu primele pagini ale cãrţii care nu este ofertantã de la început. In ciuda aşteptãrilor de la un act de stand-up (şi a titlului care face trimitere la un banc), nu e nimic comic în roman unde aflãm povestea unei familii şi a morţii mamei celui de pe scenã, cu un şuvoi de amintiri dintr-o copilãrie marcatã de bullying, marginalizare, neînţelegere, alienare.

Actul lui Dovalã de pe scenã este alternat (de multe ori pânã la indistincţie, cele douã puncte de vedere suprapunându-se fãrã nici un semn distinctiv în afarã de diferenţa de discurs) cu perspectiva judecãtorului Avishai, fost prieten din copilãrie, invitat special sã asiste la spectacol. Presupun cã aici David Grossman vrea sã insiste asupra ideii de spectator (Avishai e surprins de mai multe ori şi se întreabã cum reuşeşte Dovalã sã obţinã o anumitã reacţie de la public). Dar nu am înţeles în ce direcţie se îndreaptã aceastã chestionare a poziţiei de receptor al unei creaţii artistice. Cum de altfel nu am înţeles ideea întregii cãrţi. Am priceput confesiunea despre o familie cu multe lucruri nefuncţionale ascunse, ca o imagine poate a unei societãţii tarate. Si doar atât? Bine cã mãcar e o carte scurtã.

Inceputul:
"-Bunã seara, bunã seara, bunã sea-a-ara, Cesare-ea!!!
Scena e încã goalã. Strigãtul rãzbate din culise. Spectatorii înceteazã încetul cu încetul sã vorbeascã, surâd şi aşteaptã. Un bãrbat slãbãnog, scund şi cu ochelari zboarã în scenã printr-o uşã lateralã ca şi cum cineva l-ar fi azvârlit acolo sau i s-ar fi dat un picior în fund. Mai face câţiva paşi împleticiţi pe scenã, aproape cade, se frâneazã proptindu-şi amândouã mâinile în podeaua de lemn, şi atunci, cu o zvâcniturã bruscã, îşi saltã şezutul în sus. Ici-colo, printre spectatori, se aud râsete şi aplauze."

Ihsan Oktay Anar -"Atlasul continentelor înceţoşate"

Stim cu toţii cât de bine se pricep culturile islamice la poezii şi poveşti. Deşi "Atlasul continentelor înceţoşate" este un roman, el e format din întrepãtrunderile alambicate ale poveştilor mai multor personaje cu un farmec şi un suspans aparte care îl aşazã foarte sus în topul meu de cãrţi cu "acţiune". Douã elemente funcţioneazã de minune: motivul omului care viseazã realitatea şi personajele care sunt mereu în cãutarea a ceva (de obicei, ceva palpitant, nemaivãzut, miraculos). Lucrurile se petrec în principal la Constantinopol (Konstantiniye –un oraş fabulos, colcãind de cele mai pitoreşti personaje şi unde gãseşti cele mai nebuneşti experienţe), unde Ihsan Efendi cel Lung, maestrul viselor, lucreazã la atlasul din titlu urmându-şi viziunile. Atlasul ajunge la fiul sãu, Bünyamin, personajul care leagã toate firele narative şi care porneşte în mega-aventura vieţii lui. Ihsan Oktay Anar combinã referinţele istorice şi culturale ale Turciei secolului al XVII-lea cu profunzimi filosofice scriind o carte care dã dependenţã.

"Bãrbatul acela orb şi surd spunea cã, deşi nu vedea şi nu auzea, ştia tot ce se petrecea, pentru cã totul –adicã magicianul şi ucenicul lui, vinul bãut în cârciumã şi cei care se aghezmuiau cu el, toatã Galata, întregul oraş Konstantiniye şi fãpturile ce sãlãşluiau în el, ba chiar întregul Univers –era numai şi numai rodul minţii sale. Potrivit lui, atât cârciuma aceea, cât şi hohotele de râs ce rãsunau în ea nu erau decât plãsmuirea minţii sale. Dacã Ihsan Efendi cel Lung ar fi renunţat, bunãoarã, sã se mai gândeascã la cârciumarul care-şi servea muşteriii cu vin, bietul om ar fi dispãrut, Doamne apãrã-ne!, cât ai clipi din ochi. Cârciumarul, magicianul, Galata şi Konstantiniye existau pentru simplul motiv cã Ihsan Efendi cel Lung cugeta la ele. Iar lucrul acesta scotea la ivealã cea mai mare greşealã a lui Rendekâr: faptul cã gândea nu trebuia socotit a fi dovada existenţei lui Ihsan Efendi cel Lung, ci dovada existenţei acestei lumi, alcãtuite din gândurile sale."
*Rendekâr este, bineînţeles, René Descartes :)

Adrian Schiop -"Zero grade Kelvin"

Cartea pare un colaj de însemnãri diverse alte autorului, de la ideea SF a unui film care îi provoacã celui care îl vizioneazã o plãcere atât de intensã încât îi prãjeşte circuitele neuronale transformându-l într-o legumã la experienţele de emigrant român muncind ilegal în Australia şi Noua Zeelandã.
Mie cartea mi-a lãsat impresia unui exerciţiu literar, deloc la fel de bine închegat şi emoţional percutant ca "Soldaţii". Cercul de prieteni/cunoştinţe în care se învârte în hostelurile ieftine şi jegoase sau parcurile de rulote populate de strãini la fel de confuzi privind propriile vieţi, lãlãind-o toţi într-o adolescenţã inacceptabil de târzie în care se mai alinã cu câte un cui, conţine unele personaje interesante, cam singura parte mai rãsãritã a cãrţii. In rest, mai bine citiţi "Soldaţii. O poveste din Ferentari". "Zero grade Kelvin" e ca o adunãturã de idei punctuale bune, dar care nu se leagã în nici un fel într-un tot coerent interesant.

"Si deodatã am avut un sentiment ciudat, ca atunci când priveşti o pozã veche, voalatã, cu copii comunişti din `70, îmbrãcaţi în haine sãrãcãcioase şi desuete, da, exact, sentimentul cã trãim de fapt în afara istoriei, într-o temporalitate desuetã, expiratã, cu cadrele îngheţate exact în momentul în care am plecat din ţarã –şi cã asta e de fapt problema cu toate ghetourile de emigranţi, cã rãmân îngheţate într-un timp revolut, povestea se ramificã într-o fundãturã şi acolo, "uitatã de d-zeu",rãmâne pânã când personajele mor; evoluţia din ţara de origine nu ajunge la ei decât prin veşti trunchiate, iar la societatea evoluatã din ţara de adopţie nu se mai pot cupla."