"Maia ne-a povestit o întâmplare în care trebuia sã mi-l închipui pe tata copil cam de vârsta mea de-atunci, adicã 11 ani, ceea ce nu era atât greu, cât nefiresc. Pentru mine viaţa lui tata începea odatã cu a mea. Inainte de asta cel care trãise era o rudã a lui, în cel mai bun caz, dacã nu chiar un strãin. Intuiam încã de pe atunci cã fiecare om are mai multe vieţi şi cã naşterea unui copil te aruncã dintr-o viaţã în alta."
In lumea copiilor, oraşul (Braşovul), cu clãdirile şi strãzile lui, devine umanizat, un protector, un loc unde nimic rãu nu li se poate întâmpla. Este un loc care trãieşte, se bucurã şi se joacã alãturi de copii. Un oraş la fel de neputincios şi nedumerit ca aceşti copii în faţa schimbãrilor care îl aşteaptã.
"Casa noastrã din Strada Maiakovski, fostã Sfântul Ioan, avea şi memorie, şi conştiinţã. Işi amintea, desigur, de casele de vizavi, care acum nu mai erau decât loc gol. Işi amintea de toţi oamenii care trecuserã prin ea şi de cei care muriserã în ea. De cei care dãdeau Bunã ziua! şi de cei care spuneau Grüss Gott! Si de cei care spuneau Jó napot kívánok! şi de Michel, prietenul nostru belgian, care spunea Bonjour!, şi de domnul Olimpiu Stevanovici Svensk care pronunţa atât de frumos cuvintele englezeşti şi te învãţa sã spui the cu limba între dinţi. Işi amintea de vremea când ea avea pãmânt şi scânduri pe jos, de domnul Marton, care, deşi n-avea un picior şi nici protezã, pusese parchetul şi-l raşcheta la câţiva ani o datã, târându-se pe jos, de zugravi, de musafiri, de rude şi de paşii tuturor celor care îi deschiseserã poarta. La fel ca oamenii mari, vãzuse mai multe decât noi. Pentru ea lucrurile inexplicabile din lume, din case, din oameni, din ea însãşi stãteau comod alãturi de lucrurile pe care fiecare e capabil sã le lãmureascã. In felul ãsta cred cã uneori era în conflict cu mamele noastre, pentru care cauza e cauzã, iar efectul efect, astfel încât nu se lãsau pânã când nu explicau totul, şi cele mai multe lucruri prin chimie. Dar dincolo de chimie era ceva de o frumuseţe inexplicabilã."
Deşi copilul deţine perspectiva principalã, sunt momente în care intervine adultul cu nostalgia şi regretele aduse de distanţa şi înţelegerea care vin odatã cu vârsta.
"O pãrere de rãu pe care o am şi eu, acum, dupã atâta vreme. Pe toţi adulţii de la mesele la care participam aş avea sã-i mai întreb o mulţime de lucruri. Dar se vede cã trecutul trebuie sã rãmânã, în vieţile noastre, la fel de plin de posibilitãţi ca viitorul. Depinde de fiecare pe ce cale a viitorului e în stare sã-şi plaseze viaţa şi în ce variantã a trecutului, din o mie, e în stare sã-şi gãseascã urma. Unele lucruri se lãmureau, dupã câţiva ani, dacã aveai bunãvoinţa sã le ţii minte."
Cred cã aceste remarci sunt cele care dau farmecul deosebit al cãrţii. Nu este o simplã poveste a lumii care cade în absurdul comunismului vãzute de un copil. Este şi privirea adultului care îmbogãţeşte conţinutul cu reflecţii asupra modului în care viaţa ne creşte şi ne face mai buni sau mai rãi, în funcţie de cum învãţãm sã acceptãm, înfrumuseţãm, apreciem şi valorificãm acest trecut, aceastã lume minunatã a copilãriei dupã criza pierderii inocenţei şi fanteziei.
"Apoi a adãugat nişte cuvinte care mi s-au pãrut fãrã sens şi pe care mi le-am amintit mult mai târziu. Câtã rãbdare şi cât noroc îţi trebuie la recitire, pânã sã dai de capãt şaradelor trecutului! Cât de greu înţelegi unele lucruri pe care nu le-ai trãit direct şi cât de diferit le înţelegi în timp, chiar şi pe cele la care ai asistat sau ai contribuit. Atunci când a vrut sã moarã, a murit... Intr-o bunã zi, mi-am închipuit cã s-a întins în pat şi, obosit dupã ce trãise într-o singurã viaţã cât alţii în şapte, obosit de trãit ca dupã o zi grea de lucru, închisese ochii şi murise –aşa am crezut cã s-a întâmplat şi m-am bucurat pentru "norocul" lui , cum spusese Tanti."
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu