Faptul cã sunt capitole concepute ca un singur paragraf este cel mai uşor aspect al cãrţii. Stilul, chiar dacã puternic modernist, este cea mai micã problemã a cititorului în digerarea romanului. Este o carte extraordinar de aglomeratã de idei, imagini întunecate, disperare, un aşteptându-l pe Godot la puterea aşteptându-l pe Godot. E genul de carte care te loveşte de îţi trebuie vreo sãptãmânã sã-ţi revii din senzaţia de greaţã. Si când vezi cã reuşeşte sã fie şi amuzantã în grozãvia ei, apoi chiar te apucã disperarea.
"Dragi prieteni, încã înainte de sosirea mea vouã vã era clar, numai cã n-aţi avut curajul sã rostiţi unii în faţa altora, faptul cã peste colonie –cu mai mult de un an jumãtate în urmã, credeţi-mã –a început sã domneascã... o anumite fatalitate, având astfel toate motivele sã simţiţi cã se împlineşte, încetul cu-ncetul, o sentinţã irevocabilã... Iar voi, dragi pieteni, vã târşiţi picioarele în pustiirea asta, departe de tot ce înseamnã Viaţã... planurile voastre se poticnesc, rând pe rând, eşueazã, toate visurile voastre se destramã în întunecime, credeţi într-o minune, care niciodatã nu se va înfãptui, speraţi în venirea unui mântuitor, care ar trebui sã vã scoatã de aici... deşi ştiţi cã nu mai aveţi în ce sã credeţi, nu mai aveţi în ce sã speraţi, deoarece anii care au trecut, nu-i aşa?, vã apasã cu atâta greutate, doamnelor şi domnilor, încât se pare c-a dispãrut definitiv posibilitatea sã dominaţi aceastã inerţie, iar starea asta vã sufocã pe zi ce trece tot mai tare, în curând n-o sã mai puteţi respira... Ei, dar victimele... cãrei fatalitãţi aţi cãzut voi pradã, dragii mei prieteni nefericiţi? Oare sã fie vorba de ceea ce prietenul nostru Futaki repetã mereu, deja pânã la plictisealã... de tencuielile nãruite... de acoperişurile devastate... de pereţii surpaţi... de cãrãmizile pline de salpetru... de gusturile acre? N-ar trebui, oare, sã vorbim mai degrabã despre imaginaţia nãruitã, perspectivele devastate, genunchi distruşi, despre o totalã... incapacitate de acţiune?"
E povestea unei comunitãti abandonate şi mizere care îşi aşteaptã un Mesia. Care e sau nu e un Mesia. Cumva într-un stil shakespearean al îndoielii. Oricum, lumea din carte este în agonie, speranţa e un lux, totul este într-un grad foarte avansat de degradare (şi oraşul, şi oamenii). Nu existã personaj care sã dea semne de sãnãtate fizicã şi mentalã. Principalele distracţii sunt spionatul reciproc, consumul accentuat de alcool şi adulterul sau prostituţia.
"Tãuni autumnali bâzâiau în jurul abajurului crãpat descriind opturi confuze în lumina slabã, se loveau, iar şi iar, e porţelanul murdar, pentru ca dupã un pocnet surd sã recadã în plasa magneticã a propriului traseu, continuând aceastã mişcare de înaintare fãrã sfârşit, dar pe o traiectorie închisã, pânã când nu se stinge lumina; dar mâna, în care dormita aceastã mişcare milostivã, încã mai sprijinea faţa nebãrbieritã a cârciumarului, care acum, cu sunetele ploii necontenite în urechi, privea somnoros tãunii, în timp ce bolborosea: "Dracu’ sã vã ia!" Halics stãtea în colţul de lângã uşã, pe un scaun şubred, din metal, având pe el mantaua de ploaie încheiatã doar la câţiva nasturi, pe care –dacã voia sã se aşeze, pur şi simplu- trebuia sã o îndoaie la şold, pentru cã, trebuie spus, ploaia şi vântul nu i-au cruţat, pe el l-au desfigurat şi înmuiat, ca în final sã-i şteargã de tot conturul, iar din manta a distrus toatã forţa elasticitãţii, astfel cã asta nu-l mai proteja de limbuţia apelor de pominã, ci, mai degrabã, cum adesea spunea, de "ploile interioare care se prea poate sã devinã fatale...", care, şiroind din inima-i uscatã, îi spãlau necontenit, zi şi noapte, mãruntaiele lipsite de apãrare."
Dacã la primele pagini cartea vi se pare prea complicatã, confuzã, deprimantã, mai bine vã opriţi pentru cã devine insuportabilã mai încolo. Vã prindeţi voi cã este suprinsã perioada comunistã din Ungaria, dar e atât de abstractizatã şi accentuatã cu tuşe întunecate încât mesajul cãrţii trece dincolo de critica unui sistem politic anume şi apare ca o distopie pentru orice tip de societate care şi-a pierdut substanţa, care nu mai gãseşte în ea însãşi sensuri pentru o existenţã umanã.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu