Jeet Thayil -"Narcopolis"

Incerc să-mi diversific cât mai mult lecturile, dar, deşi consider că am citit suficient de mulţi autori indieni, mă dau bătută de fiecare dată în faţa promisiunilor lor literare. Aşa am ajuns la Jeet Thayil (recomandat, de altfel, şi de nominalizările la Man Booker/Asian Prize). Dacă v-a pasionat tema narcoticelor în literatură cu de Quincey sau Nerval, e bine de încercat şi Jeet Thayil pentru a vă extinde geografic, cultural şi temporal interesul.

Structura romanului este suficient de clară, cu puţină răbdare, iar enigma naratorului se rezolvă după ce acceptaţi că mintea nu vă joacă feste şi că la un moment dat povestitorul chiar este o pipă de opium (nu vă stric plăcerea lecturii prin această desconspirare, ba chiar vă scutesc de unele momente frustrante).
Sunt 4 părţi: "The Story of O" –cu naratorul Dom care ajunge la Bombay prin anii '70 şi devine dependent de opium, fiind un client fidel al "vizuinilor" de fumat unde îi întâlneşte pe Rashid, proprietarul unui asemenea stabiliment, şi pe Dimple, o frumoasă "hijra" (băiat vândut de o mamă săracă unui bordel unde a fost castrat pentru a avea un avantaj competitiv pe piaţa prostituţiei) care lucrează acolo part-time (îşi păstrează, desigur, şi locul la bordel). Intr-o societate puternic divizată social şi etnic, opiumul uneşte oameni dintre cei mai diferiţi.
La un moment dat, se schimbă naratorii din Dom la vechea pipă de opium (care foloseşte persoana întâi) şi care ne spune povestea lui Dimple care devine dependentă de droguri după ce un chinez, Mr. Lee, i le oferă pentru a-i diminua durerile.
Este o Indie căreia i se potriveşte imaginea lui Ghandi, unde hipioţii găsesc simplitatea, liniştea, naturaleţea pierdute în lumea vestică.
In partea a doua, construită într-un mod aşezat şi fără majore artificii temporale sau stilistice, "The Story of the Pipe" aflăm cum a ajuns Mr. Lee să-şi părăsească China natală pentru a se refugia în India şi a-i lăsa moştenire lui Dimple pipa faimoasă cu care să-şi câştige existenţa în "vizuina" lui Rashid.
In partea a treia, "The Intoxicated", lumea dependenţilor de opium începe să se prăbuşească, alături de întreaga Indie. Suntem deja în anii '90 când pe piaţă pătrunde heroina produsă chimic numită "garad" nemilos de accesibilă (inclusiv financiar) pentru mai multe categorii de indieni, iar Bombay-ul, acum numit Mumbai, este devastat de repetate acte de violenţă etnică care răspândesc o panică generală. Dom revine şi adoptă noua modă narcotică, iar înainte să părăsească Bombay-ul (din nou) o lasă pe Dimple la un fel de clinică de dezintoxicare.
In a patra parte, "Some Uses of Reincarnation", Dom revine în Bombay pentru a descoperi un oraş complet schimbat, polişat, sclipicios, dar la fel de corupt în esenţă, doar că de data aceasta cu ecstasy şi cocaină.
Romanul se încheie frumos, ciclic, rotund, atunci când Dom găseşte printre lucrurile lăsate de Dimple vechea pipă a lui Mr. Lee. Astfel se completează o lume închisă din care nimeni nu poate scăpa decât, poate, în amăgirile drogurilor.

"The sea was swollen with waves and rain. There were no birds in the sky, or there were fluorescent birds that piped harsh melodies, birds that revealed themselves to be kites, and moments later revealed themselves to be not fluorescent at all but transparent, and not kites but crows, transparent albino crows barking dissonance, not melody, and Dimple crouched under the terrible sky wheeling with luminous birds and asked me if I could see the lights of a ship where the horizon was. I followed where her finger pointed but saw nothing, because the sea was full of chop and rain. I don’t remember what I said in reply, or whether I replied at all, but just then I experienced a moment of clairsentience, a feeling of longing and anxiety, Dimple’s, and for a moment I saw what she saw, a lost junk with tattered sails that seemed to have travelled a great distance of time, from the past into the future, with too few stops for refuelling and repairs. And I knew that she wanted the ship to send a boat to collect her and take her away, take her somewhere calm and clean, where she could rest and repair her own wounds, and just then, just as I felt her sadness settle in my chest, she got up and went back to the taxi."

Pe această structură, devenită clară mai ales după ce termini cartea, Thayil îmbină ca într-o stare halucinogenă poveştile, sentimentele şi identităţile personajelor, amestecuri care se infiltrează natural într-o realitate suficient de ciudată şi haotică pentru a le estompa bizareriile fumului de opium.

"Dreams leak from head to head; they travel between those who face in the same direction, that is to say lovers, and those who share the bonds of intoxication and death. That’s why the old Chini’s head is in mine. I’m dreaming Dimple’s dream and I want to stop but I don’t know how. The beggar woman is dead and Dimple too is dead and I deserve to die for fucking the dead. He smelled the smoke from the burning warehouse as the sweat broke on his face and the room turned red. I deserve to be here in hell, he thought, as he reached down and squeezed his dick with his hand, squeezed as hard as he could, squeezed until he was shouting and he saw a vision of himself in the future, sitting in a room while the evening gathered, still dreaming her dream, except the dream was not of Mr Lee but of himself, years after Dimple’s death, when he was old and pious and waiting for her ghost, and he heard her future words, the lovely words with which she would greet him: dreams leak and the dead return, but only if you love us. Of the dozen words she would speak in the future, he’d be struck by the word love, because it had never before been uttered between them, not in all their time together. By then, Rashid would know the truth of the words, though he’d be glad to hear them from her; and by then he’d be grateful, bewildered but grateful that she’d come back to pay him this compliment."

Personajul care dă esenţă cărţii nu este naratorul Dom, ci Dimple, cea/cel care îşi adaptează masculinitatea sau feminitatea la propriile interese sau senzaţii (nu invers cum suntem cu toţii educaţi), nefiind niciodată cu adevărat nici una dintre cele două, pentru care drogul cuvintelor este mai puternic decât cel chimic, care devine un junkie al lecturilor (mai ales după ce învaţă engelza care îi dă o libertate literară mult mai mare), pentru care identitatea e ceva fluid, ceva aflat în continuă construcţie şi adaptare.

"I thought: For every happiness there is an equal and opposite unhappiness. Then I took a drag of charas and the room filled with light. Everything was transparent. The skin on my arms was as thin as paper. I looked into my flesh and saw the moving bones wrapped in pink translucent sheets; and all the while the rain fell in great washes against the roof, sheets of water that streamed from the windows and gathered in the corners of the room. We smoked that dirty hash, Bombay black charas with the colour and texture of goat shit, and we chased heroin on strips of foil. We spoke those words, the beautiful ones without meaning or consequence. We laughed for no reason and interrupted our laughter with silence. Pepsi spread a prayer mat and prayed and we waited in the room where the television flickered like firelight and the rain gurgled and crashed. We smoked. People came and went. We spoke the beautiful words and we called heroin by its joyful name. I didn’t sleep but I was full of dreams and when I made my way outside it was dawn. The rain had thinned. Everything was lit with meaning. Water lapped against the city’s ruined buildings, dirty water strewn with petals and garbage and smelling of attar. People waded on the street, soaked to the skin, their faces ecstatic in the charcoal light. I knew them as my brothers as I stood in the rain. I spread my pitiful, deluded arms wide. I wanted to hold the city, each woman and child and animal and man. I wanted to save them. And then I saw Dimple on the balcony reading a book, squinting as if her life depended on the words. When she saw me she stood up. There was a piece of sticking plaster on her chin and she said something I didn’t understand, or maybe I did understand but I don’t remember. I went to say goodbye and she whispered something in my ear, repeated what she’d said earlier or said something else, though I still didn’t understand until I saw the Air India carry case in her hands. She had packed her belongings and she’d been waiting for me on the balcony. It was still raining and below us the floodwater suddenly seemed very deep, though I knew it wasn’t. Dimple watched a puddle form on the balcony. She said, Take me with you. I’ll die if I stay here."

O predispoziţie la schimbare identitară pe care o are însuşi oraşul aflat în centrul cărţii, construit paradoxal pe o bază absurdă şi nedreaptă de inegalitate imuabilă, stabilită prin naştere.

Meeting the brilliant David Sedaris

Profit de zilele libere de Crăciun ca să mai recuperez din postările cu care am rămas mult în urmă. Pe 12 decembrie David Sedaris a fost invitat la Librăria Bastilia. Mi-am făcut neapărat timp să îl văd pentru că "Dress Your Family in Corduroy and Denim" este de o ironie absolut fabuloasă şi trece cu fineţe amară peste unele experienţe dramatice din viaţa personală (bineînţeles că îi voi dedica o postare specială, dar va mai dura niţel până îi vine rândul).

Să revenim la David. E la fel de spumos de amuzant în realitate pe cât e în cărţile lui. A fost mai bine decât orice stand-up comedy show posibil.
A fost drăguţ că s-a jucat niţel cu limba română. Mi s-a părut un semn de respect şi de deschidere din partea lui. Pe lângă faptul că învăţase unele proproziţii mai neobinşnuite (cum ar fi "Aş dori să beau nişte apă.") pe care le strecura pe neaşteptate în discuţie, a făcut un întreg tărăboi de râsete pe tema înjurăturilor româneşti (care sunt, trebuie să recunoaştem, destul de inventive –„f... your mother’s Easters”?!).
Pe lângă aventura nefericită cu taximetristul care l-a adus de la aeroport (nici nu mai ştiu când vom scăpa de aceste specimene nefericite care abuzează de turişti din acea revoltătoare tendinţă românească de a te crede superior pentru că "fraiereşti" pe un străin –o speculare a situaţiei care îţi provoacă vomă, dar să trecem peste revolta mea...), observaţiile lui David Sedaris privind România au fost simpatice –mereu este folositor ca şi "reality check" să ai perspectiva cuiva din exterior. După ce a povestit cu mare haz cum româncele sunt exagerat de machiate, şi asta ca şi cum tocmai urmează să joace în rolul Cruella Deville, o săptămână întreagă m-am holbat la tipe în metrou ca să ajung să-i dau dreptate.

Mi-a plăcut modestia cu care a vorbit despre debutul lui ca scriitor. A scris zilnic timp de 15 ani înainte de a-şi publica prima carte. "Nothing big happens to me, but I write every day." Iar când a avut prima lectură publică, publicului i-a plăcut ce a auzit. Aşa a mai fost invitat la alte evenimente şi a avut confirmarea că este suficient de bun pentru a fi publicat. De aceea i-am şi înţeles consternarea faţă de manuscrisele primite de la persoane care scriu doar de câteva săptămâni. Si răspunsul lui savuros că recomandă ca scriitorii aspiranţi să ceară sfatul unor persoane care nu le sunt prieteni.
Cititorii recunosc valoarea, ştiu când o carte le place cu adevărat şi te răsplătesc cu aprecierea lor. In plus, un scriitor are nevoie să-şi acorde suficient timp pentru a se dezvolta, pentru a evolua, pentru a-şi maturiza stilul. Iar evaluările celorlalţi sunt foarte importante: "It is stupid not to listen to smart people and put your ego first."

Orice poate deveni subiect de scris, cu acelaşi umor inconfundabil marca David Sedaris. Cum ar fi povestea unei tumori (benigne, din fericire) pe care să o dai de mâncare broaştelor ţestoase. Asta dacă nu ai nimerit pe plajă în perioada când ele hibernează, fiind nevoit să o păstrezi până la sezonul următor în congelator.
Chiar şi cele mai jenante întâmplări pot deveni amuzante dacă le vezi din unghiul potrivit. Până la urmă, nu suntem foarte diferiţi unii de ceilalţi, aşa că sentimentul de jenă este relativ nejustificat.
Oricum, David Sedaris consideră că are mai mult farmec să scrii despre lucruri care nu îţi ies foarte bine. "You do not write about things you do well. I make myself more inapt in a story than I am in real life."
Iar despre francezi a spus un lucru simpatic, care mi-a mers la inimă: "Making friends in France is like getting married. It is hard to break up."

Sadegh Hedayat –„Bufniţa oarbă”

„In viaţă sunt răni care, precum lepra, rod încet în singurătate sufletul şi-l distrug.” Si distrugerea asta ţine 150 de pagini.
„Bufniţa oarbă” este bântuită din scoarţă în scoarţă de viziunile de coşmar ale naratorului, într-o lume halucinantă şi absurdă, deşi poate coerentă la nivel psihologic pentru personajul care se afundă în nebunie.

Pe lângă elementele cu iz autobiografic (refugiul în opium pentru a regăsi liniştea în faţa realităţii haotice, incomprehensibile; referinţele la cultura indiană de care Hedayat era fascinat), povestea izolării, a imposibilităţii de comunicare, se construieşte labirintic, printr-o reţea de simboluri, imagini recurente, reflecţii asupra vieţii, societăţii, religiei, artei, literaturii şi a orice altceva mai bântuie prin fumul opiumului.
Personajul este abulic, nu poate iniţia nici o acţiune, deşi resimte în mod dureros această incapacitate de a atinge acea frumuseţe la care visează.

Romanul e structurat în două părţi, deşi lipsa de coerenţă face relativă orice încercare de a-i impune o structură. Chiar dacă totul este povestit la persoana întâi, naratorul apare la fel de de-structurat, de alienat de logică şi realitate ca şi cartea.
In prima parte, personajul-narator este un artist, iar în cea de-a doua, scriitorul care îşi spune povestea. Este o ciudată reflexie a celor două părţi: la început, naratorul desenează învelitori pentru truse de scris, iar mai apoi, scriitorul pare să îşi amintească ca în vis de prima parte. Dacă la început povestitorul are o fascinaţie bizară faţă de apariţia feminină care nu se va materializa nicidoată într-o relaţie carnală (ba chiar se va termina în moarte), în partea a doua personajul nostru este devastat de atracţia senzuală faţă de soţia lui pe care o bănuieşte de infidelitate, paranoia care pare să îi macine complet sănătatea psihică.

Intreaga carte este o pendulare şi o reflecţie asupra dublului: scriitor-narator, realitate-halucinaţie, spiritualitate-senzualitate.
Cu siguranţă mi-au scăpat multe nuanţe ale cărţii (pe care va trebui neapărat să o recitesc cândva), aşa că voi rămâne la pasiunea mea veche (din facultate) pentru Gérard de Nerval. „Aurélia” e scrisă în acelaşi stil ca şi „Bufniţa oarbă”, numai că Nerval a fost mai pe înţelesul/sentimentul meu. Poate e şi o preferinţă dată de limitele mele culturale. C’est à voir. Oricum, mi-ar plăcea să citesc un studiu comparativ între cele două cărţi. Dacă nu găsesc, mă voi apuca să-l scriu eu la pensie. In 30 de ani, blogul meu va deveni cel mai consistent material literar de pe internet, cu siguranţă.

Cum a fost la FILIT 2014

Am fost şi eu la FILIT, doar că la mine e mai greu cu scrisul impresiilor la timp. Sunt foarte încântată că Dan Lungu a depus eforturile şi şi-a sacrificat timpul de scris pentru a organiza un asemenea festival impresionant ca să mai scoată Iaşiul din anonimat. Pentru că este oraşul meu, eu am simţit mereu agitaţia intelectuală, nu neapărat literară, dar e greu să o transmiţi altora, să-i convingi să vină ei înşişi să guste o săptămână de Iaşi. De aceea mă bucur că acum s-a reuşit aşa ceva, chiar şi dincolo de limitele României.

Ca impresie generală de la FILIT-ul de anul acesta, am rămas în principal cu dezamăgirea că scriitorii români încă nu au înţeles că o carte este un produs. In contextul actual, trebuie să-ţi promovezi cartea, trebuie să fii conştient că tu îţi formezi o imagine care să-ţi promoveze scrisul. Si asta mai ales dacă nu ai talentul unei Herta Müller sau al unui Cărtărescu sau al unui Vişniec.

Nici scriitorii străini invitaţi nu erau neapărat o savoare spontană, se cunoştea pe alocuri că au un discurs învăţat, repetat, că aveau pregătite replici, povestiri etc. Dar aceasta arăta că cel puţin îşi respectă cititorii, înţeleg că trebuie să vină cu ceva atractiv, că acesta este un moment pentru a umaniza puţin cărţile de pe tejghea şi pentru a îmbogăţi actul cumpărării unei cărţi cu amintiri personalizate. Din păcate, unii dintre scriitorii români mai au până să scape de complexul superiorităţii, de ideea că noi, mizerii de cititori, ar trebui să fim pur şi simplu orbiţi de genialitatea lor şi să îi lăsăm să ne facă favorul de a le cumpăra cărţile. Din fericire, perioada în care cărţile erau un bun de mare preţ (şi nu din punct de vedere financiar) s-a cam terminat de ani buni. Acum, avem de unde alege. Noi, cititorii, alegem, nu ne milogim către scriitori să ne binecuvânteze cu creaţiile lor divine. Atât timp cât scriitorii români nu înţeleg că nu trăiesc în sfere înalte, inaccesibile nouă, ci că suntem aici cu toţii ca să ne bucurăm de experienţa lecturii, iar din această bucurie să se nască şi bucuria scrisului, vor rămâne în încrâncenarea lor că nu se simt suficient de valorizaţi într-o societate care îşi ignoră talentele.

Atât despre dezamăgirea mea cu unii scriitori români şi modul în care se prezintă în faţa cititorilor. Voi continua cu momentele care mi-au plăcut mie din serile FILIT.

Fabio Stassi, autorul cărţii „Ultimul dans al lui Charlot”. A povestit cum bunicii lui puneau la masa de Crăciun un scaun pentru Charlie Chaplin. Intrucât bunica lui venise în Italia din Argentina, iar bunicul, din Tunisia (nu mai ţin minte exact ţările, dar continentele sunt bune), se regăseau şi se alinau în filmele lui Chaplin care vorbeau despre migrare, dezrădăcinare, singurătate.

Matei Vişniec. Glumele lui despre Rădăuţi sunt molipsitoare. A încheiat subiectul motivând că nu vrea ca acest mic oraş moldovenesc să ajungă atât de faimos încât hoardele de turiştisi asiatici să dea năvală şi să-i strice tot farmecul. A vorbit despre lipsa de atractivitate televizionistică a unei suferinţe normale (doar tragediile fac audienţă), despre şocul formator al primului poem apărut în revista şcolii, despre mondializarea prin imagine şi multe altele. Inainte de a pleca, a insistat să rămânem cu o idee – cuvântul este forma de rezistenţă culturală eficientă în faţa manipulării actuale preponderent vizuale.

Patrick McGuinness, autorul cărţii „Ultimele o sută de zile”. Umorul britanic a dat toată savoarea discursului său. Despre paradoxul de a fi scris o carte despre comunism şi România, a spus hâtru: am făcut ceea ce fac toţi scriitorii cu ceva ce nu ştiu – am scris despre el. Despre cum a fost primită cartea în Anglia: „your reality was someone else’s exoticism”. Si o replică pe care mi-o păstrez printre motto-urile mele preferate: „It is better to be criticized for the good reasons than to be praised for the wrong ones”.

Adrian Schiop, autorul cărţii „Soldaţii. Poveste din Ferentari”. Este o apariţie non-conformistă şi a fost delicios să-l vezi pe moderator prins pe picior greşit. Mi-a plăcut sinceritatea lui când a afirmat că „gayciunea” l-a ajutat să parvină literar. Sper să rescrie la un nivel mai comercial şi să-şi publice teza de doctorat despre fenomenul manelelor.

Herta şi Cărtărescu au fost, bineînţeles, punctele forte ale festivalului (mă rog, preferaţii mei, să spunem).

Herta „pe viu” este o personalitate fabuloasă, de o spontaneitate şi un umor care te cuceresc dincolo de toată deprimarea din romanele ei.
Ce m-a impresionat pe mine: povestea poeziilor foarte dificile şi profunde pe care le recitau muncitoarele întrucât doar un asemenea text dens le ajuta să facă faţă situaţiei îngrozitoare de zi cu zi. Modestia amară a Hertei care spune că descoperirea literaturii a fost un hazard. Dacă nu ar fi început să scrie şi să o facă bine, probabil că s-ar fi refugiat într-o muncă grea, care să o epuizeze până la a uita de tot ce este în jurul ei. „Tot ce am băgat eu într-un text, aş fi băgat într-un ciorap. Doar că nu s-ar fi văzut.” Si tehnica obsesiv-compulsivă de a număra aluniţele oamenilor de pe stradă vara pentru a evita gândurile negre şi a nu cădea pradă panicii este o altă lecţie pentru cei care au nostalgii comuniste.
Cât despre criteriile ei de a fi mulţumită de ce scrie: „O carte trebuie să mă bucure pe atât de mult pe cât mă doare. Dacă nu se păstrează această ecuaţie, nu-mi place cartea”.

Si supranaturalul Cărtărescul. „Literatura face parte din mine, la fel cum termitiera este o prelungire în exterior a corpului termitei, deşi aceasta nu este vreun arhitect. Este ceva genetic.” Iar criteriile lui pentru a aprecia o carte – îi plac cărţile unde se simte bucuria minţii.
Mi-a potolit de tot supărarea din timpul „Orbitorului” când a publicat diverse cărţulii meschine între volume. A recunoscut că acele scriituri care m-au iritat atât sunt într-un registru minor, ceea ce nu înseamnă mediocru, ci doar într-o altă tonalitate. L-am declarat iertat.
A povestit despre noua carte la care lucrează şi care pare să fi atins nişte dimensiuni apreciabile, deşi e departe de a fi terminată, „o carte în care mi-am privit viaţa onirică cu o luciditate care pe mine mă înspăimântă”. A făcut o paralelă între această nouă carte şi ce a însemnat „Finnegans Wake” pentru Joyce. Sper totuşi să nu ajungă la ceva atât de abscons şi dificil încât să bată în toate topurile de cărţi imposibil de citit. Oricum, a spus şi el că a ieşit altceva, nu chiar Finnegans. Slavă Domnului! Si concluzionează: „această întrunire cu tine însuţi este lucrul cel mai teribil care ţi se poate întâmpla”.
Si replica de mi-a mers mie la inimă: „nu folosesc niciodată adjectivul mare în legătură cu mine decât în această sintagmă: sunt un mare visător”.

Panos Karnezis -"Infamii marunte"

„Infamii mărunte” este o colecţie de povestiri (unele dintre ele foarte scurte, ca nişte schiţe) despre locuitorii unui mic sat, fără nume şi uitat de lume, din Grecia, plasat cumva în afara timpului (deşi perioada este una modernă, după cel de-al doilea război mondial). Incă de la început (în prima povestire satul este afectat de un cutremur puternic care scoate din pământ până şi sicriele din cimitir) ne este clară lipsa oricărui viitor pentru această comunitate condamnată la dispariţie prin uitare. Deşi unii săteni se mai duc pe la oraş cu diverse treburi, în principal lumea este cea care vine în satul care stă pe loc (şi la propriu, şi la figurat) –aşa ajung aici circul, o fotografă, vânzători ambulanţi etc.
Vieţile sătenilor (printre care preotul,şeful de gară, frizerul, primarul, băiatul de la bodegă, doctorul, croitoreasa, curva satului) se interesectează (cum ar putea fi altfel într-un spaţiu atât de strâmt şi izolat!) şi dezvăluie (mai ales pentru noi, cititorii) secretele care le bântuie existenţele, acele infamii mărunte din titlu, multe dintre ele nelipsite chiar de umor.

Deşi bucata de Grecie descrisă de Karnezis este destul de actuală, elementele fantastice aduc trecutul mitologic în prezent într-un mod firesc, neatrăgând în mod special atenţia nimănui ca fiind ceva ieşit din comun (apare un centaur de la circ care e cam nemulţumit de banii primiţi pentru numărul lui; un papagal este învăţat să recite din Homer). Umorul cărţii merge de la glumele hâtre (cum este remarca şefului de staţie care spune că oamenii din sat nu prea se îmbolnăvesc, poate pentru că mor tineri şi în putere, astfel că nu mai au timp să ajungă bătrâni şi să zacă de boală) până la unele destul de violente (când preotul insistă pe lângă moşier să-l dezlege pe un ţăran lăsat în soare ca pedeapsă, proprietarul de pământuri îl îndeamnă să-şi vadă de treaba lui că acum nu ar mai avea nici un dumnezeu care să-i dea un loc de muncă dacă oamenii ar fi intervenit să-l salveze pe Iisus pe cruce).

Povestirile îţi lasă impresia că Panos Karnezis a scris mai mult ca să păstreze amintirea acestei lumi faţă de care îi poţi simţi afecţiunea, deşi tonul (şi structura totală a cărţii, de altfel) este de multe ori critic şi acuzator pentru pasivitatea ei în faţa auto-distrugerii prin neimplicare, resemnare, refuz de schimbare, decât dintr-o plăcere de a scrie, de a experimenta cu frazele, de a construi un text literar sofisticat.

„Cum arată un înger păzitor, Cassandra?
-Plictisit –ca o persoană care aşteaptă autobuzul.
-Nu mă mai necăji, Cassandra.
-Mă jur că aşa e.
-Părintele Yerasimos spune că „să nu iei numele Domnului în deşert”, Cassandra.
-Părintele Yerasimos ar trebui să ştie asta. El bea sângele Domnului la micul dejun.” 
*Cassandra este femeia-sirenă de la circ, bineînţeles.

Gary Shteyngart -"Absurdistan"

Mişa locuieşte în Sankt Petersburg, este fiul celui de-al 1238-lea cel mai bogat om din Rusia (poziţie care îi permite moştenitorului să învârtă banii cu lopata), trăieşte cu nostalgia paradisului american pierdut (studiase la Accidental College, s-a mutat în Manhattan, se îndrăgostise de o stripteuză pe jumătate puertoricană, pe jumătate negresă, Rouenna, femeia vieţii lui, desigur, şi a devenit dependent de psihoterapia doctorului Levine cu care îşi continuă din Rusia şedinţele la telefon pentru 350 de dolari pe oră) din cauza tăticului care i-a făcut, în plăcutul stil mafiot rusesc, de petrecanie unui magnat de prin Oklahoma.
Prin urmare, Mişa s-a ras pe bot de viza americană, singurul lucru care îl zdruncină din inerţia oblomoviană a celor jdemii de kilograme (este foarte gras) şi care-l face să lase confortul casei pentru a călători în micul, dar plinul de petrol Absurdistan unde are promisiunea unui paşaport fals belgian.

Mişa are toate şansele de a ne fi antipatic dacă nu ar fi ingenuitatea amuzantă cu care priveşte lumea şi cu care se trezeşte mereu în diverse situaţii hilare (episodul circumciziei pe la vreo 20 de ani fiind unul dintre cele mai reuşite).
Nici nu apucă Mişa bine să pună mâna pe mult râvnitul paşaport, că lucrurile o iau razna cu izbucnirea unui război civil între Svani şi Sevi pe motivul swiftian a direcţiei în care îşi ţinea Iisus picioarele când era răstignit pe cruce. Bineînţeles, ca orice război, şi acesta este doar un pretext pentru a facilita accesul multinaţionalelor la resurse naturale valoroase şi la infiltrări financiare extrem de profitabile în economia Absurdistanului.
Dar chiar dacă motivele acestui război sunt neserioase, victimele sunt cât se poate de reale. Iar această combinaţie de tragic şi satiră este punctul forte al cărţii, deşi se diluează de multe ori în tot felul de digresiuni sau repetiţii plictisitoare. Cum să nu-ţi placă comentariul că o ţară atrage atenţia şi compasiunea americanilor doar dacă numele ei poate fi folosit pentru a boteza un copil (sună bine Rwanda Jones, Timor Jackson etc., dar Absurdistan Meyer, doamne fereşte!)?!

Shteyngart se pricepe să creeze o imagine de ansamblu care să atragă atenţia, ştie cum să îmbine elementele şi cum să introducă acel moment în care perspectiva noastră suferă o ruptură prin care are acces la o realitate brutală ascunsă sub masca umorului. De asemenea, satira lui devine interesantă pentru că nu implică doar intelectul, nu se bazeză doar pe idei, pe opinii, ci include şi lucruri carnale, să-i spunem, de la mâncare la sex. Este o oarecare senzualitate în genul Gargantua şi Pantagruel în peripeţiile lui Mişa.

„Am luat-o de nebun, coborând de-a lungul digului, mişcând mâinile-n aer şi ondulându-mi şoldurile ca o mimoză travestită. Am trecut pe lângă călăreţul din bronz, statuia cretinului de Petru cel Mare, care, cu peruca-n vânt, încerca să escaladeze o stâncă abruptă şi-şi mâna calul spre nord, preferând zările zâmbitoarei Finlande în locul ruinelor acestui oraş întemeiat de mâna lui şi îndemnându-i pe toţi cei rămaşi fără viză UE să-l pupe sub coada iepei sale grase.”

„Absurdistan” îşi prinde cititorul prin aceste paragrafe satirice care îmbină de cele mai multe ori în mod reuşit umorul cu o privire critică asupra unei societăţi corupte, dominate în exclusivitate de bani, singurii care îţi permit să supravieţuieşti în naivitate, aşa cum i se întâmplă fericitului Mişa.

„Adevărul e că tătuca n-avea nici cea mai vagă idee ce dracu’ să facă cu mine. Trăia mai departe în lumea lui ideală, unde cea mai înaltă formă a binelui nu era creşterea plozilor, ci plecarea în Israel. Să te muţi acolo, să creşti portocali, să încropeşti băi rituale pentru femei la menstruaţie şi să-i împuşti pe arabi –ei bine, ăsta era singurul scop demn de urmat. Desigur că, după ce-a picat socialismul, a avut şi el în sfârşit ocazia de-a se îmbăta şi de-a risipi nişte bani pe-o plajă din Tel-Aviv, dar curând a descoperit că Israelul e-o ţărişoară de blegi nesentimentali, cu un ideal la fel de banal şi erodat ca al nostru. Cred că lecţia cea mai veritabilă a fost că libertatea devine adevăratul blestem al visurilor nutrite în captivitate.”

Iris Murdoch -"The Bell"

Ca să scap de nostalgia de a citi un clasic care mi-a scăpat (mi se mai întâmplă), am luat-o pe Iris Murdoch. Când nu mai ai chef de literatură contemporană, de jocuri stilistice şi de structură narativă, când vrei să fii sigură că nu vei înjura cartea pe care ai ales-o, e aşa o binecuvântare să citeşti un roman frumos construit, armonios ca o piesă muzicală, în care este evident că autorul ştie ce pune în text, că a studiat bine personajele, că are o grijă preţioasă pentru coerenţă, că îşi stabileşte nişte leit-motive serioase pe care le dezvoltă voluptuous până la finalul care abundă în semnificaţii!

Romanul lui Iris Murdoch se concentrează pe lumea duală (de altfel, cam totul e dual –ca acea pendulare a clopotului) de la Imber Court, o comunitate restrânsă şi semi-izolată unde convieţuiesc o mănăstire de maici şi departamentul administrativ, să-i zicem, cu laici care trăiesc cumva în suspensie între acceptarea lumii şi refuzul ei şi care primesc, uneori, studenţi şi profesori în căutare de tihna necesară creaţiilor academice. Această combinaţie de resemnare şi revoltă formează cuplul de tensiuni din carte.

Perspectiva narativă este oferită de Dora (mai ales), Toby şi Michael. Dora, o tânără aiurită este prinsă într-o căsătorie înstărită cu seriosul, pedantul şi nobilul profesor Paul (căruia i-a fost şi studentă –una mediocră), de care încearcă să scape, fără sorţi de izbândă, prin mai multe aventuri amoroase.
„Paul stood with one hand on his hip and stared at Dora. He could scan her in this way for a long time, frowning slightly, and this always frightened her. Yet at the same moment she knew that this was a manifestation of love, of that untiring and relentless love that Paul went on feeling for her, and which held her resentful, fascinated, ultimately grateful. She looked back at him, uneasy, yet admiring the solidity of him, full to the brim with his love and his work and all his certainty about life. She felt flimsy and ephemeral by comparison, as if she were merely a thought in his mind.”

Deşi ştearsă, haotică, emotivă şi prostuţă, Dora are o calitate imbatabilă: joacă perfectul rolul unui catalizator pentru dorinţele, tendinţele, sentimentele, visurile ascunse sau reprimate ale celor din jurul ei.
Astfel, pastorul Michael, leaderul comunităţii de laici de la Imber Court, ajunge să-şi dezvăluie şi să accepte pulsiunile (homo)sexuale, alături de pasiunea lui pentru religie. Mi-a plăcut modul natural, fără prea multe explicaţii inutile, fără un discurs persuasiv super-elaborat, în care Iris Murdoch introduce problematica homosexualităţii în roman. Mai apar cei doi gemeni ciudaţi, Nick, un fost student de-al lui Michael, depresiv şi cinic, şi Catherine care se pregăteşte să intre la mănăstire ca novice. James, pastorul secund (nu ştiu exact cum să-i numesc poziţia în comunitate), este un Michael mult mai carismatic, leaderul informal al grupului de laici cu care Michael se află într-o confruntare mocnită, de uzură. Il mai avem pe Toby, varianta masculină a Dorei, prea fraged ca să-şi dea seama de impactul şi farmecul pe care ingenuitatea sa le are asupra celor din jur.

„Dora could see the flagstones clearly revealed. The music was now very loud and it was plain that no one could have heard her approaching. Dora stood for a moment or two, well out of the beam of light, attending to the music. Yes, that was Bach all right. Dora disliked any music in which she could not participate herself by singing or dancing. Paul had given up taking her to concerts since she could not keep her feet still. She listened now with distaste to the hard patterns of sound which plucked at her emotions without satisfying them and which demanded in an arrogant way to be contemplated. Dora refused to contemplate them.”

După instalarea Dorei şi a lui Paul, o dată cu evenimentul aducerii unui nou clopot la mănăstire, vieţile celor de la Imber Court vor lua o întorsătură neaşteptată cu revelarea lucrurilor tăinute de membrii restrânsei comunităţi.