Susan Cain -"Quiet. The Power of Introverts in a World that Can't Stop Talking"

In ultimul timp sunt tot mai încântatã de promovarea ideii cã introvertiţii trebuie acceptaţi cu modul lor de a fi, fãrã a fi obligaţi la o socializare intensã și superficialã și fãrã a fi evaluaţi în funcţie de ușurinţa cu care își fac "relaţii" la locul de muncã.
Pe lângã faptul cã te unge la suflet sã afli cã sunt și alţii ca tine, introvertiţii care reușesc sã lucreze la dorinţa și modul lor de comunicare transmit și celor care nu au trãsãturi introvertite accentuate felul diferit în care un introvertit percepe lumea, cu ideea cã aceastã diferenţã este normalã, chiar dacã poate de neînţeles pentru persoanele care se simt bine sã interacţioneze cu mulţi oameni, chiar si necunoscuţi.

"We are […] inclined to empower dynamic speakers. One highly successful venture capitalist who is regularly pitched by young entrepreneurs told me how frustrated he is by his colleagues’ failure to distinguish between good presentation skills and true leadership ability. "I worry that there are people who are put in positions of authority because they’re good talkers, but they don’t have good ideas," he said. "It’s so easy to confuse schmoozing ability with talent. Someone seems like a good presenter, easy to get along with, and those traits are rewarded. Well, why is that? They’re valuable traits, but we put too much of a premium on presenting and not enough on substance and critical thinking."

Susan Cain nu vine sã-i preamãreascã pe introvertiţi și calitãţile lor excepţionale. Dar într-o lume care favorizeazã în mod clar socializarea și lucrul în echipã, este bine sã existe nuanţe care sã arate cã avem nevoie și de oameni cu un stil de muncã unde se cere detașare, liniște, reflecţie, tihnã. Diferenţa dintre introvertiţi și extrovertiţi nu este una de calitate (nici unii nu sunt mai inteligenţi, mai creativi, mai productivi, mai eficienţi decat ceilalţi), ci una de stil.

"[…] if solitude is an important key to creativity – then we might all want to develop a taste for it. We’d want to teach our kids to work independently. We’d want to give employees plenty of privacy and autonomy. Yet increasingly we do just the opposite.
We like to believe that we live in a grand age of creative individualism. […] Unlike the starched-shirted conformists of the 1950s, we hang posters of Einstein on our walls, his tongue stuck out iconoclastically. We consume indie music and films, and generate our own content. We "think different" […]
But the way we organize many of our most important institutions –our schools and our workplaces- tells a very different story. It’s the story of a contemporary phenomenon that I call the New Groupthink –a phenomenon that has the potential to stifle productivity at work and to deprive schoolchildren of the skills they’ll need to achieve excellence in an increasingly competitive world.
The New Groupthink elevates teamwork above all else. It insists that creativity and intellectual achievement come from a gregarious place."

"Introverts are not smarter than extroverts. According to IQ scores, the two types are equally intelligent. And on many kinds of tasks, particularly those performed under time or social pressure or involving multitasking, extroverts do better. […] Extroverts appear to allocate most of their cognitive capacity to the goal at hand, while introverts use up capacity by monitoring how the task is going.
But introverts seem to think more carefully than extroverts […] Extroverts are more likely to take a quick-and-dirty approach to problem-solving, trading accuracy for speed, making increasing numbers of mistakes as they go, and abandoning ship altogether when the problem seems too difficult or frustrating. Introverts think before they act, digest information thoroughly, stay on task longer, give up less easily, and work more accurately. Introverts and extroverts also direct their attention differently: if you leave them on their own devices, the introverts tend to sit around wondering about things, imagining things, recalling events from their past, and making plans for the future. The extroverts are more likely to focus on what’s happening around them. It’s as if extroverts are seeing "what is" while their introverted peers are asking "what if"."

Pentru a-și susţine ideile, Susan Cain alege și exemplele din viaţa realã, interesante și amuzante.

"Before he created the Apple PC, Woz designed calculators at Hewlett-Packard, a job he loved in part because HP made it so easy to chat with others. Every day at 10:00 am and 2:00 pm management wheeled in donuts and coffee, and people would socialize and swap ideas. What set these interactions apart was how low-key and relaxed they were. In iWoz, he recalls HP as a meritocracy where it didn’t matter what you looked like, where there was no premium on playing social games, and where no one pushed him from his beloved engineering work into management. That was what collaboration meant for Woz: the ability to share a donut and a brainwave with his laid-back, nonjudgmental, poorly dressed colleagues –who minded not a whit when he disappeared into his cubicle to get the real work done."

Soluţia propusã de Susan Cain este o înţelegere a specificului fiecãrui stil de muncã și de a forma echipe în care individul nu este obligat sã se conformeze la niște standarde și așteptãri gata stabilite, ci unde sunt puse în valoare calitãţile fiecãruia pentru a lucra împreunã în atingerea unui scop comun, pentru a obţine rezultatele necesare. Eu sunt o adeptã înfocatã a principiului cã, în loc sã ne chinuim cu toţii sã fim mediocri într-un domeniu (de ex. sã învãţãm sã fim lideri, deși nu avem nici o înclinaţie înspre a coordona și influenţa oamenii, doar pentru cã leadership-ul a devenit o valoare obligatorie în ziua de azi), mai bine investim în aptitudinile pe care le avem pentru a deveni excelenţi. O bunã repartizare a responsabilitãţilor în comunitate, societate, organizaţie, instituţie face ca aceste aptitudini sã vinã sã se completeze și sã formeze un tot armonios unde fiecare își aduce propria contribuţie, în deplin respect pentru individualitatea membrilor.

"We tend to forget that there’s nothing sacrosanct about learning in large group classrooms, and that we organize students this way not because it’s the best way to learn but because it’s cost-efficient, and what else would we do with our children while the grown-ups are at work? If your child prefers to work autonomously and socialize one-on-one, there’s nothing wrong with her; she just happens not to fit the prevailing model. The purpose of school should be to prepare kids for the rest of their lives, but too often what kids need to be prepared for is surviving the school day itself."

"The way forward, I’m suggesting, is not to stop collaborating face-to-face, but to refine the way we do it. For one thing, we should actively seek out symbiotic introvert-extrovert relationships, in which leadership and other tasks are divided according to people’s natural strengths and temperaments. The most effective teams are composed of a healthy mix of introverts and extroverts, studies show, and so are many leadership structures."

Sunt și unele gãselniţe generale interesante în carte, cum ar fi preferata mea. Management guru Peter Drucker observã: "The one and only personality trait the effective ones I have encountered did have in common was something they did not have: they had little or no ‘charisma’ and little use either for the term or what it signifies."

Iar pentru cei care se ceartã mereu cu colegii pe aerul condiţionat când lucreazã într-un birou de tip "open space" ceva care sã le meargã la suflet:
"Open-plan offices have been found to reduce productivity and impair memory. They’re associated with high staff turnover. They make people sick, hostile, unmotivated, and insecure. Open-plan workers are more likely to suffer from high blood pressure and elevated stress levels and to get the flu; they argue more with their colleagues; they worry about coworkers eavesdropping on their phone calls and spying on their computer screens. They have fewer personal and confidential conversations with colleagues. They’re often subject to loud and uncontrollable noise, which raises heart rates; releases cortisol, the body’s fight-or-flight "stress" hormone; and makes people socially distant, quick to anger, aggressive, and slow to help others."

Pentru introvertiţi, principala idee cu care ar trebui sã rãmânã dupã aceastã carte este:

"If you’re an introvert, find your flow by using your gifts. You have the power of persistence, the tenacity to solve complex problems, and the clear-sightedness to avoid pitfalls that trip others up. You enjoy relative freedom from the temptations of superficial prizes like money and status. […] So stay true to your own nature. If you like to do things in a slow and steady way, don’t let others make you feel as if you have to race. If you enjoy depth, don’t force yourself to seek breadth. If you prefer single-tasking to multitasking, stick to your guns. Being relatively unmoved by rewards gives you the incalculable power to go your own way. It’s up to you to use that independence to good effect."

Pentru cei care nu-i înţeleg pe introvertiţi, un apel la a trece dincolo de aparenţe și de a accepta faptul cã alţii pot fi foarte diferiţi.

"Whoever you are, bear in mind that appearance is not reality. Some people act like extroverts, but the effort costs them in energy, authenticity, and even physical health. Others seem aloof or self-contained, but their inner landscapes are rich and full of drama. So the next time you see a person with a composed face and a soft voice, remember that inside her mind she might be solving an equation, composing a sonnet, designing a hat. She might, that is, be deploying the powers of quiet."

Steven Pinker –"The Better Angels of Our Nature"

O carte foarte convingãtoare (și bine documentatã) care demonteazã opiniile cã trãim în una din cele mai violente perioade din istorie. Pe lângã faptul cã se uitã la statisticile care aratã clar cã avem o scãdere apreciabilã a evenimentelor violente, Steven Pinker încearcã sã identifice factorii care justificã aceastã diminuare a manifestãrilor violente pentru a evita o posibilã inversare a acestei tendinţe.
Pornind de la studii și experimente recente din psihologie, economie, sociologie, Pinker ne trece prin toatã istoria omenirii evidenţiind punctele de cotiturã care au marcat schimbãri în modul nostru de a gândi și de a ne raporta la lume, din perioada preistoricã, când apariţia formaţiunilor statale s-a asociat cu o primã scãdere importantã a manifestãrilor violente, pânã la conflictele anilor 2000. Principala idee a cãrţii constã în a arãta cã noi trãim acum într-o lume unde avem cel mai mic risc de a muri într-un incident violent, fie o agresiune personalã, fie prin implicarea într-un conflict armat naţional sau internaţional. Pentru cei pasionaţi de subiect, aceastã carte cuprinde mai toate aspectele care ar putea fi discutate în domeniu.

"After half a millennium of wars of dynasties, wars of religion, wars of sovereignty, wars of nationalism, and wars of ideology, of the many small wars in the spine of the distribution and a few horrendous ones in the tail, the data suggest that perhaps, at last, we’re learning."

Deși studiile statistice sunt prezentate (de obicei prea) detaliat, concluziile selectate aduc elemente interesante ideii centrale. De exemplu, aflãm cum actele de violenţã fãcute de bãrbaţi asupra altor bãrbaţi au fluctuaţii mai mari de-a lungul istoriei decât cele care îi implicã pe copii, neveste, pãrinţi. Sau preia un tabel cu o clasificare a celor mai sângeroase episoade istorice (iar primele locuri sunt destul de neașteptate).

Prezentându-și propria perspectivã asupra evoluţiei violenţei în istoria și gândirea omenirii, Pinker ţine sã critice o serie de mituri în care credem fãrã a avea date concrete pentru a le susţine. Cum ar fi legãtura dintre violenţã și patologie sau lipsa de moralitate.

"These observations overturn many dogmas about violence. One is that violence is caused by a deficit of morality and justice. On the contrary, violence is often caused by a surfeit of morality and justice, at least as they are conceived in the minds of the perpetrators. Another dogma, cherished among psychologists and public health researchers, is that violence is a kind of disease. But this public health theory of violence flouts the basic definition of a disease, namely a malfunction that causes suffering to the individual. Most violent people insist there is nothing wrong with them; it’s the victim and bystanders who think there’s a problem."

Oricum, eforturile de dezarmare sau de interzicere a armelor nu se asociazã în mod dramatic cu o scãdere a violenţei pe scalã largã. "Human behavior is goal-directed, not stimulus-driven, and what matters most to the incidence of violence is whether one person wants another one dead."

Pentru mulţi la baza conflictelor stã competiţia pentru resurse limitate sau valoroase. Pinker susţine cã alţi factori care ţin de natura umanã joacã un rol mult mai important în declanșarea acestor acte violente.
"While contests over resources are a vital dynamic in history, they offer little insight into grand trends in violence. The most destructive eruptions of the past half millennium were fueled not by resources but by ideologies, such as religion, revolution, nationalism, fascism, and communism."

Pe lângã punctele evidente din istorie (cum ar fi perioada Iluminismului cãreia îi acordã o importanţã aparte), Pinker se oprește și asupra unor aspecte mai puţin discutate. De exemplu, influenţa regulatorie a statului asupra pornirilor violente ale membrilor sãi este limitatã în SUA întrucât aici renunţarea la conflictele armate nu a precedat formarea ideii de naţiune, de ţarã, cetãţenii pãstrându-și dreptul de a deţine arme pentru a aplica justiţia la nivel personal.
"In America, the people took over the state before it had forced them to lay down their arms –which, as the Second Amendment famously affirms, they reserve the right to keep and bear. In other words Americans, and especially Americans in the South and West, never fully signed on to a social contract that would vest the government with a monopoly on the legitimate use of force."

Deși mulţi dintre noi nu mai regãsesc în marile scrieri filosofice o relevanţã pentru fenomenele actuale, Pinker recurge în mod repetat la filosofii secolelor 18-19 pentru substratul explicativ la evoluţia evidenţiatã în manifestãrile violente.
"The researchers concluded that Kant got it right three out of three times: democracy favors peace, trade favors peace, and membership in intergovernmental organizations favors peace. A pair of countries there are in the top tenth of the scale on all three variables are 83 percent less likely than an average pair of countries to have a militarized dispute in a given year, which means the likelihood is very close to zero."

Mi-a plãcut cum a ales sã descrie societatea actualã unde comuniunea și comunicarea dintre oameni nu mai cunosc limite culturale sau geografice.
"The communications guru Marshall McLuhan called the postwar world ‘a global village.’ In a village, the natural fortunes of other people are immediately felt. If the village is the natural size of our circle of sympathy, then perhaps when the village goes global, the villagers will experience greater concern for their fellow humans than when it embraced just the clan or tribe. A world in which a person can open the morning paper and meet the eyes of a naked, terrified little girl running toward him from a napalm attack nine thousand miles away is not a world in which a writer can opine that war is ‘the foundation of all the high virtues and faculties of man’ or that ‘it enlarges the mind of a people and raises their character.’ "

M-am regãsit în câteva dintre fixaţiile care îl deranjeazã și pe Pinker: nostalgia pentru un trecut mult mai bun decât prezentul și obsesia actualã cu empatia.

"[…] nostalgia for a peaceable past is the biggest delusion of all. We now know that native peoples, whose lives are so romanticized in today’s children’s books, had rates of death from warfare that were greater than those of our world wars. The romantic visions of medieval Europe omit the exquisitely crafted instruments of torture and are innocent of the thirtyfold greater risk of murder in those times. The centuries for which people are nostalgic were times in which the wife of an adulterer could have her nose cute off, children as young as eight could be hanged for property crimes, a prisoner’s family could be charged for easement of irons, a witch could be sawn in half, and a sailor could be flogger to a pulp."

"Now, I have nothing against empathy. I think empathy is –in general though not always- a good thing, and I have appealed to it a number of times in this book. An expansion of empathy may help explain why people today abjure cruel punishments and think more about the human costs of war. But empathy today is becoming what love was in the 1960s –a sentimental ideal, extolled in catchphrases […] but overrated as a reducer of violence. […] The decline of violence may owe something to an expansion of empathy, but it also owes much to harder-boiled faculties like prudence, reason, fairness, self-control, norms and taboos, and conceptions of human rights."

Paralel cu analiza (și nuanţarea, punerea în context a) motivelor pentru care pesimiștii evalueazã timpurile contemporane ca fiind de o violenţã ieșitã din comun, Pinker subliniazã toate lucrurile care au dus la diminuarea evidentã, probatã statistic, a violenţei la nivel personal, comunitar și internaţional: formarea statelor, tiparul care a facilitat rãspândirea cãrţilor, comerţul, democraţiile, implicarea crescutã a femeilor pe scena publicã, apelul la raţiune, auto-controlul etc.

"I am sometimes asked, ‘How do you know there won’t be a war tomorrow (or a genocide, or an act of terrorism) that will refute your whole thesis?’ The question misses the point of this book. The point is not that we have entered an Age of Aquarius in which every last earthling has been pacified forever. It is that substantial reductions in violence have taken place, and it is important to understand them. Declines in violence are caused by political, economic, and ideological conditions that take hold in particular cultures at particular times. If the conditions reverse, violence could go right back up."

Esther Perel –"Mating in captivity. Sex, lies and domestic bliss."

O carte care pune câteva puncte pe i despre viaţa în cuplu, cum ar fi nevoia fiecãruia de a rãmâne o identitate și de a nu-l sufoca pe celãlalt și a se anula pe sine printr-o simbiozã de cuplu exclusivã, potolirea activitãţii sexuale o datã cu trecerea timpului și apariţia copiilor, ideile greșite pe care le avem despre perversiunile sexuale ca fiind nepotrivite, denigratoare, umilitoare.
Esther Perel vine și cu exemple din experienţa ei de terapeut de cuplu care îi ilustreazã concluziile (mã rog, partea asta e mai puţin interesantã decât te-ai aștepta de la niște povești intime). E o carte binevenitã pentru cei care-și pun probleme despre diverse aspecte ale vieţii de cuplu și care ar prefera sã nu discute subiectul cu alţii. Te lasã cu o senzaţie de normalitate despre propriile plãceri, fantezii, frustrãri din viaţa personalã pe care te ferești sã le împãrtãșești cu prietenii de frica de a nu pãrea deviant. Sunt subiecte considerate de mulţi tabu, dar care reprezintã firescul pentru mulţi, și pe bunã dreptate.

"While love promises us relief from aloneness, it also heightens our dependence on one person. It is inherently vulnerable. We tend to assuage our anxieties through control. We feel safer if we can contract the distance between us, maximize the certainty, minimize the threats, and contain the unknown. Yet some of us defend against the uncertainties of love with such zeal that we cut ourselves off from its richness.
There’s a powerful tendency in long-term relationships to favor the predictable over the unpredictable. Yet eroticism thrives on the unpredictable. Desire butts heads with habit and repetition. It is unruly, and it defies our attempts at control. So where does that leave us?"

"Many of the men and women I see in my practice find it particularly difficult to introduce this kind of emotional space into their loving relationships. You would think that the safety of an established base would make it easier to take these kinds of risks, but no. A secure relationship does indeed give us the courage to act on our professional ambitions, to confront family secrets, and to take the skydiving course we never dared consider before. Yet we balk at the idea of establishing distance within the relationship itself –the very place that grants us the delicious togetherness in the first place. We can tolerate space anywhere but there.
Sexual desire does not obey the laws that maintain peace and contentment between partners. Reason, understanding, compassion and camaraderie are the handmaidens of a close, harmonious relationship. But sex often evokes unreasoning obsession rather that thoughtful judgement, and selfish desire rather that altruistic consideration. Aggression, objectification, and power all exist in the shadow of desire, components of passion that do not necessarily nurture intimacy. Desire operates along its own trajectory."

"The caring, protective elements that nurture home life can go against the rebellious spirit of carnal love. We often choose a partner who makes us feel cherished; but after the initial romance we find […] that we can’t sexualize him or her. We long to create closeness in our relationships, to bridge the space between our partner and ourselves, but, ironically, it is this very space between self and others that is the erotic synapse. In order to bring lust home, we need to re-create the distance that we worked so hard to bridge. Erotic intelligence is about creating distance, then bringing that space to life."  

"Instead of always striving for closeness, I argue that couples may be better off cultivating their separate selves. If cultivating separateness sounds harsh, let’s think of it instead as nurturing a sense of selfhood. […] Personal intimacy demarcates a private zone, one that requires tolerance and respect. It is a space –physical, emotional, and intellectual- that belongs only to me. Not everything needs to be revealed. Everyone should cultivate a secret garden."  

"In our era of communication, intimacy has been redefined. No longer is it the deep knowledge and familiarity that develop over time and can be cultivated in silence. Instead, we think of intimacy primarily as a discursive process, one that involves self-disclosure, the trustful sharing of our most personal and private material –our feelings."  

"The poetics of sex, however, are often politically incorrect, thriving on power plays, role reversals, unfair advantages, imperious demands, seductive manipulations, and subtle cruelties. American men and women, shaped by the feminist movement and its egalitarian ideals, often find themselves challenged by these contradictions. We fear that playing with power imbalances in the sexual arena, even in a consensual relationship between mature adults, risks overthrowing the respect that is essential to human relationships."
By no means am I calling for a reversal of history or an antifeminist agenda. Any discussion of modern-day couples and sexuality would be perversely wrongheaded if it did not recognize the enormous and vastly salutary influence of feminism on the shape of American family life. […] Without denigrating those historically significant achievements, I do believe that the emphasis on egalitarian and respectful sex –purged of any expressions of power, aggression, and transgression- is antithetical to erotic desire for men and women alike."

Marlon James -"A Brief History of Seven Killings"

Am mers din nou pe mâna Man Booker Prize-ului și nu mi-a pãrut rãu.
"A Brief History of Seven Killings" este de fapt o scurtã istorie a însoritei, dar sumbrei insule Jamaica, cu mașinaţiunile politice complicate susţinute de serviciile secrete americane și de reţelele mafiote interne (cu puţin ajutor internaţional și aici –mai ales pentru rafinarea înzestrãrii cu arme și a tipurilor de violenţe) care profitã de situaţia jalnicã din ghetouri (printre care faimosul Kingstone) unde oamenii nu au altã opţiune decât de a susţine clanurile asasine care conduc fiecare mahala.

"Is not like we never have good times and now have something to look forward to. We did have things going good and then it go to shit. Now is shit for so long that people grow up in shit thinking shit is all they is. But people need to know that. Maybe that too big for you. Maybe that too big for one book, and you should keep things close and narrow. Focused."

Nucleul cãrţii este încercarea de asasinare a lui Bob Marley (numit în carte "the singer", mai mult o prezenţã catalizatoare, de raportare a celorlalte personaje, decât un personaj de sine stãtãtor –nu vorbește niciodatã în carte, nu avem perspectiva lui, este conturat de modul în care le impacteazã pe restul personajelor și de felul în care acesta îl percep) care iniţiase o pace între clanurile mafiote, o pace beneficã și doritã de locuitorii ghetourilor, dar inconfortabilã pentru interesele politice și cele ale unui gangster minor aflat în plinã ascensiune.
Firul unitar al cãrţii este dat de fapt de vocea naratorului, de povestirea în sine (cumva în stil faulknerian, dupã cum afirmã chiar Marlon James în postfaţã). Fiecare capitol alterneazã vocile personajelor prinse în tot acest ghem de intrigi mafiote, politice, amoroase, din Jamaica anilor '60-'70 pânã la infiltrarea reţelelor jamaicane de distribuitori de droguri în New York-ul anilor '90.

Marlon James se pricepe foarte bine sã construiascã personaje. Este o diversitate de caractere uimitoare la el în carte: morţi (asasinaţi, evident) care își urmãresc ucigașii în așteptarea momentului când vor fi rãzbunaţi, femei care se agaţã de orice relaţie amoroasã ca de un posibil bilet de ieșire din Jamaica, spioni cu rivalitãţile lor și cu familii nefericite cã sunt nevoite sã trãiascã în mediul neprimitor jamaican, cele mai variate tipologii de mafioţi, de asasini plãtiţi, jurnaliști în cãutare de senzaţional, familiile din ghetou care trãiesc sub ameninţarea permanentã a celor mai îngrozitoare violenţe, familiile mai înstãrite, din afara ghetourilor, dar care nu sunt mai puţin scutite de violenţa care se scurge dinspre ghetouri etc.
Rareori mi s-a întâmplat sã gãsesc un scriitor bãrbat care sã creeze personaje feminine atât de realiste ca Marlon James. Sunt niște femei pragmatice, ancorate în realitate, sarcastice, lipsite de sentimentalisme inutile, sensibile, dar conștiente de violenţa din jurul lor de care își doresc sã scape prin orice mijloace le sunt accesibile.

O mostrã de gândire femininã a unui personaj enervat cã mereu este întrebatã: miss or missis ...? "You know, most of this feminism business was nothing more than white American women telling non-white women what to do and how to do it, with this patronizing if-you-become-just-like-me-you’ll-be-free bullshit, but if there’s one thing I agree with is damn, I hate when a man feels I’m obligated to disclose my marital status to somebody I don’t even know. Even this bullshit about status itself as if married and spinster are the only two choices for defining myself. Or because I’m a woman I’m supposed to have a status at all. Hey big boy, here’s my status. Hi, before I tell you my name here’s my status."

Marlon James nu este un scriitor care sã-și menajeze cititorul. Iţi ia câteva zeci de pagini pentru a te familiariza cu jargonul englez jamaican (dar ce rãsplatã când ajungi sã-i înţelegi umorul!), violenţele sunt descrise într-un mod naturalist care ar putea leza unele inimi mai slabe (o chestie ipocritã într-o societate ca a noastrã bombardatã în mod continuu de agresivitate), trebuie sã depui puţin efort pentru a lega între ele personajele (ceea ce, de altfel, merge în paralel și cu eforturile personajelor de a face fix același lucru), iar stilul, efervescent prin detaliile adunate și ineditul imaginilor create, cere o concentrare mare pentru a-i prinde farmecul.

Cam cum este descris haosul de la urgenţã unde este adus fiul unui gangster temut pe care medicii nu vor sã-l declare mort în faţa mulţimii de mafioţi adunaţi în spital: "By the time Benjy Wales got to the hospital the boy was pretty much a goner, all that was left was to call it. But Benjy’s body came with around three thousand party crashers, all spilling in and out of the ER. All that was left was for the doctor to call time of death, but because three thousand people are outside, expecting you to pull a Jesus because that’s what doctors do for a don, you go through the most ridiculous theater not named kabuki. Doctor Lopez was telling me all this."

Am vãzut cã romanul a fost recent tradus și la noi (încã nu am citit traducerea, dar sunt foarte curioasã sã vãd pasajele de jargon –mi se pare o muncã de traducere foarte complicatã). Acum sunt curioasã sã-i citesc și cealaltã carte, "The Book of Night Women", declarat unul dintre cele mai bune romane jamaicane a tuturor timpurilor.

Anthony Bourdain -"Kitchen Confidential"

Anthony Bourdain este singurul bãrbat celebru în viaţã și sub 60 de ani (mã rog, la limitã) care-mi place. Pe lângã noua frenezie cu gãtitul, când fiecare dintre noi se viseazã un master chef, gagiul ãsta chiar are o personalitate mișto, arogant, beţiv, fãrã fiţe de mâncare sãnãtoasã și deschis la tot felul de experienţe noi.

"[...] corpul vostru nu este un templu, e un parc de distracţii. Savuraţi caruselul. Bineînţeles cã e o aventurã de felul "te joci și plãtești", dar pe asta o știaţi deja înainte de a comanda un taco sau un hot dog din apã clocitã. Dacã sunteţi dispuși sã vã asumaţi riscul unei ușoare indigestii de dragul unui cârnat italian dulce, cumpãrat pe stradã la o sãrbãtoare popularã, sau al unei felii de pizza despre care știţi cã a stat o orã sau douã pe tejghea, de ce sã nu vã încumetaţi și la chestii bune? Toţi marii descoperitori din domeniul culinar, primii tipi care au mâncat sweetbreads și brânzã nepasteurizatã Stilton, care au descoperit cã melcii sunt gustoși când au suficient unt cu usturoi, au fost niște temerari, inovatori și desperados."

Cartea este o autobiografie, de la descoperirea mâncãrurilor speciale, cum ar fi stridiile crude mâncate direct de pe fundul oceanului ca sã-și epateze pãrinţii care-și lãsaserã progeniturile exclusiv mâncãtoare de hamburgeri 2 ore în mașinã în Viena ca ei sã se poatã bucura în liniște de un restaurant rafinat, la deschiderea primului restaurant unde preţul mâncãrii era stabilit în funcţie de preţul cocainei și pânã la munca epuizantã de chef de restaurant celebru, unde munca devine o obsesie continuã.

"Ce nu înţeleg cei mai mulţi oameni este cã gãtitul profesionist nu înseamnã cea mai bunã reţetã, cea mai inovatoare prezentare, cel mai creativ amestec de ingrediente, arome și texturi; toate acestea au fost probabil rezolvate cu mult înainte sã vã așezaţi voi la masã. Gãtitul, în linia de bucãtãrie a unui local – adicã prepararea realã a felurilor pe care le mâncaţi voi – înseamnã consecvenţã și repetarea la nesfârșit a mereu acelorași sarcini, fãrã sã-ţi pui vreo întrebare sau sã aduci vreo modificare."

Bourdain este sincer și recunoaște avantajul pe care l-a avut pentru cã a provenit dintr-o familie înstãritã, ceea ce i-a permis sã-și asume mai multe riscuri. Este ca într-un articol pe care l-am citit eu mai demult unde se arãta cã antreprenorii de succes vin din familii cu bani, aceastã situaţie financiarã bunã scutindu-i de griji când luau decizii de afaceri riscante.
Atunci când povestește despre întâlnirea lui cu Scott Bryan, un bucãtar aflat la extrema lui, care nu a trebuit sã accepte posturi de chef în restaurante eșuate doar pentru a avea un salariu care sã-i permitã menţinerea unui nivel de trai cu care era obișnuit de mic, Bourdain recunoaște cã acesta are succes și este un bucãtar excepţional, deși încalcã mai toate regulile organizãrii unei bune bucãtãrii pe care el le promoveazã.

Pe lângã aventurile ţicnite prin care trece Bourdain în viaţa lui de bucãtar (cum ar fi începerea serii de gãtit în bucãtãrie pe soundtrack-ul de la "Apocalypse Now"), el dezvãluie și unele ponturi personale despre mâncatul în restaurante. De exemplu, mãnâncã în oraș miercurea și joia când e mai liber și bucãtarul poate acorda preparatelor toatã atenţia; se uitã cât de curat e la baie pentru cã o bucãtãrie e mult mai greu de curãţat ca o toaletã.
Si mai împãrtãșește tot feluri de detalii amuzante, cum ar fi sã nu te angajezi niciodatã ca bucãtar la un restaurant care conţine numele patronului.

Kurt Vonnegut -"Cat's Cradle"

O altã carte scrisã de Vonnegut despre cât de nemernici suntem noi ca specie. Dar într-un mod foarte amuzant, desigur. "Cat’s Craddle" atacã multe dintre credinţele noastre religioase, politice, știinţifice și ne aratã cât de [amuzant de] absurde sunt.

Ceea ce la început pare încercarea naratorului, John, de a aduna amintirilor copiilor lui Felix Hoenikker, inventatorul bombei atomice, într-o carte intitulatã "The Day the World Ended", se dovedește a fi mai apoi o incursine într-o nouã religie, Bokononism, fondatã în mod deschis pe minciuni, și descoperirea compusului chimic ice-9, cu urmãri apocaliptice în haotica insulã San Lorenzo.
Deși prostia umanã dã naștere la multe episoade hilare în roman, substratul rãmâne unul destul de serios, Vonnegut sugerându-ne cã ar fi bine sã pãstrãm o atitudine criticã faţã de unele aspecte religioase, sociale, politice propuse ca valori de necontestat.
Dacã cineva este nevinovat și ingenuu la nivel personal, aceasta nu îl absolvã de vina neimplicãrii pentru a împiedica dezastre politice sau știinţifice sã se producã în jurul lui. Trãim într-o perioadã istoricã în care suntem nevoiţi sã cãutãm sã înţelegem consecinţele actelor la care suntem spectatori și sã intervenim atunci când ele devin nocive.

Metafora leagãnului pisicii (acel joc în care o aţã este încurcatã sub diverse forme între degetele de la cele douã mâini) sumarizeazã lipsa de sens a multor idei preluate de-a gata din moralã, religie, politicã:

"No wonder kids grow up crazy. A cat's cradle is nothing but a bunch of X's between somebody's hands, and little kids look and look and look at all those X's . . .
No damn cat, no damn cradle."

Aceste iluzii și minciuni conteazã atât timp cât nu ne dezumanizeazã, cât nu ne duc la comiterea de atrocitãţi, cât ne fac mai buni, mai cooperanţi, mai toleranţi. Altfel, ar fi bine sã le ocolim și sã le relevãm ca dãunãtoare atunci când le observãm la alţii.

Alexandru Maruseac -"285 de zile in cautarea verii"

O carte de cãlãtorie scrisã de oameni obișnuiţi care au decis sã-și facã un cadou din cãlãtoria din Alaska pânã în Argentina cu motocicleta. Cu preocupãri normale (cum ar fi chibzuirea banilor, gãsirea unui loc de dormit ieftin, sigur și confortabil) și cu uimirea fireascã în faţa minunilor umane și geografice întâlnite pe drum. Cartea este plinã (așa cum se și cuvine) de poze, iar cei doi pe o motocicletã au un entuziasm și o curiozitate molipsitoare, ei gustând din plin cãlãtoria, fãrã a viza doar bifarea traversãrii continentului american de la nord la sud.

Câteva detalii din carte ca sã vã deschid apetitul de a împãrtãși experienţele lor:
-Alaska Highway a fost fãcutã de americani în cel de-al doilea rãzboi mondial [2.500 km] în doar 8 luni și a fost intenţionat proiectatã cu multe curbe pentru a fi greu de bombardat;
-tot pe Alaska Highway au întâlnit un accident mai ciudat: un motociclist a lovit un urs;
-și, cum Alaska este o regiune care-mi place mie foarte mult, vã mai spun cã, dacã sunteţi încolţiţi de unul din incendiile de pãdure care se deplaseazã cu 70-80 km/h, singura voastrã salvare este sã vã bãgaţi într-un lac unde va trebui sã suportaţi vecinãtatea celorlalte animale din pãdure care știu sã înoate –elani, urși etc.
-veţi descoperi cum s-au dat cu placa pe cenușa unui vulcan din Nicaragua;
-cei doi au vãzut ecluzele Canalului Panama;
-și-au petrecut Crãciunul la un restaurant românesc, cu colinde, sarmale și tot tacâmul în Ecuador;
-aflaţi cã numele Quechua este, de fapt, adecvat pentru incași; Inca este numele dat doar familiei regale.

Optimismul și încrederea în oameni care te ajutã chiar dacã ai apãrut la ei în ţarã de la zeci de mii de kilometri distanţã și nu le vorbești limba foarte bine respirã din întreaga carte. Necunoscuţi care te iau la ei în mansardã pentru cã nu gãsești un hotel ca lumea, strãini care se abat din drumul lor pentru a te însoţi în excursii mai dificile, acest ajutor pe care oamenii sunt dispuși sã ţi-l dea, necondiţionat și gratuit, este una din lecţiile cele mai frumoase pe care ţi le poate arãta o astfel de cãlãtorie de 17.000 + km.