Column McCann -"Apeirogon"

 

"Rami avea adeseori impresia cã în interiorul lui sãlãsluiau vreo nouã sau zece israelieni aflati în conflict. Cel nehotãrât. Cel rusinat. Cel înamorat. Cel îndoliat. Cel care se minuna de nãscocirea dirijabilului. Cel care stia ce urmãreste dirijabilul. Cel care urmãrea la rândul sãu. Cel care se voia urmãrit. Anarhistul. Protestatarul. Cel care se sãturase pânã în gât de toatã zgâiala.

Îl lua cu ameteli povara unei asemenea complicatii, faptul de a fi atâtia oameni deodatã. Ce sã le spunã bãietilor lui când îsi începeau stagiul militar? Ce sã-i spunã lui Nurit când îi arãta manualele? Ce sã-i spunã lui Bassam când era oprit la puncte de control? Ce sã simtã ori de câte ori deschidea un ziar? Ce sã creadã când vuiau sirenele de Ziua Amintirii Holocaustului? Ce întrebãri sã-si punã de câte ori trecea pe lângã câte un bãrbat purtând pe cap keffiyeh-ul arãbesc? Ce sã simtã când bãietii lui trebuiau sã ia autobuzul? Ce sã creadã când un sofer de taxi vorbea cu accent strãin? Ce sã-l îngrijoreze când se uita la stiri? Ce atrocitate proaspãtã pândea la orizont? Ce fel de pedeapsã îi astepta? Ce sã-i spunã lui Smadar? "Cum e sã fii moartã, printesã? Poti sã-mi spui? Mie mi-ar plãcea?" "

"Poate pãrea ciudat, dar în Israel nu prea stim ce înseamnã cu adevãrat Ocupatia. Stãm frumusel în cafenelele noastre, ne simtim bine si nu trebuie sã avem de-a face cu asta. Nu avem habar ce înseamnã sã treci zi de zi printr-un punct de control. Sau ca pãmântul familiei noastre sã fie confiscate. Ori sã ne trezim cu teava pustii în obraz. Avem douã seturi de legi, douã seturi de sosele, douã seturi de valori. […] Nu avem access la realitãtile vietii din Cisiordania sau Gaza. Nimeni nu vorbeste despre asta. […]

Adevãrul e cã nu poti avea o ocupatie umanitarã. Nu existã asa ceva. Nu are cum. E vorba despre control. Poate va trebui sã asteptãm pânã ce pretul pãcii devine atât de ridicat, încât lumea va fi nevoitã sã înteleagã. Poate n-o sã se termine decât când pretul plãtit va fi mai greu decât avantajele. Pretul economic. Lipsa de locuri de muncã. Lipsa de somn, noptile. Rusinea. Poate chiar moartea. Pretul pe care l-am plãtit eu." 

"A fost odatã, nu cu atât de mult timp în urmã, si nu foarte departe de aici, un anume Rami Elhanan, israelian, everu, illustrator […] tata si al rãposatei Smadar, care a strãbãtut pe motocicletã drumul din suburbiile Ierusalimului pânã la mãnãstirea Cremisan, din orasul majoritar crestin Beit Jala, lângã Betleem, în dealurile Iudeei, pentru a se întâlni cu Bassam Aramin, un palestinian, musulman, fost detinut, activist, nãscut lângã Hebron, […] tatã si al rãposatei Abir, în vârstã de zece ani, împuscatã de un soldat fãrã nume la granita Ierusalimului de Est, la aproape un deceniu dupã ce fiica lui Rami, Smadar, care mai avea douã sãptãmâni pânã sã împlineascã paisprezece ani, a fost omorâtã în partea vesticã a metropolei de trei antetatori sinucigasi palestinieni […] de lângã Nablus, Cisiordania, un loc de mirare pentru ascultãtorii adunati în mãnãstirea de cãrãmidã rosie cocotatã pe coama dealului, în Muntii celui Preaiubit, pe podgoria terasatã, în umbra Zidului, sositi fiind ei din locuri depãrtate precum Belfast si Kyushu, Paris si Carolina de Nord, Santiago si Brooklyn, Copenhaga si Terezin, într-o zi oarecare de sfârsit de octombrie, cetoasã, cu atingeri friguroase, ca sã asculte relatãrile lui Bassam si Rami si ca sã gãseascã în povestile lor o altã poveste, o cântare a cântãrilor, descoperindu-se pe ei însisi -tu si cu mine- în capela cu lespezi de piatrã unde stãm ore lungi, plini de râvnã, fãrã sperantã, îmbãrbãtati, nedumeriti, cinici, complice, tãcuti, cu tinerea de minte prãbusitã în ea însãsi, cu sinapsele derapând, în bezna tot mai deasã, amintindu-ne, în vreme ce ascultãm, toate povestile care n-au fost încã spuse."

Patricia Fride-Carrassat & Isabelle Marcadé -"Miscãri artistice în picturã"

 

Mark Z. Danielewski -"House of Leaves"

E o carte despre cum gãsim sensul atunci când nu avem nici un punct de referințã. Singurul "personaj" în care poți avea încredere este cititorul. Adicã tu, cel care citești. Danielewski a creat o carte ca un test Rorschach. Acolo gãsești ceea ce pui tu, cititorul. De aceea, cartea poate fi și o poveste de groazã, și o poveste de dragoste, și orice altceva din tine este acolo. Pentru mine a fost o poveste despre eșecul de a da sens realitãții. Aceastã lipsã de repere este foarte inconfortabilã în lecturã. De aceea, mulți cititori renunțã. Este neplãcut sã citești cartea asta. Doar cã pentru unii (ca mine, de exemplu) de la un moment dat încolo devine fascinantã, dã dependențã; odatã intrat în spirala\labirintul\culoarul întunecat al efortului de a gãsi sensul nu mai poți sã abandonezi pânã nu termini. Iar la capãtul ãsta ești tu, cititorul, cu interpretarea și realitatea ta. O carte care nu poate fi scrisã de o minte umanã. E o manifestare a lui Dumnezeu în literaturã. 

E vorba de o casă cu o arhitectură bizară, dar, mai ales, imposibilă, în interiorul unei case normale. Problema principală este cum interpretează fiecare personaj și (partea mișto) fiecare cititor ceea ce se întâmplă în casa ciudată și ce rol joacă acel spațiu în viața fiecăruia. Am citit moduri atât de diverse și de surprinzătoare de a înțelege această carte încât bănuiesc că (pe lângă alte merite literare, lingvistice, de construcție a textului) aceste resurse caleidoscopice de interpretare constituie partea genială a cărții. 

Pe lângã aceastã idee principalã pentru care trebuie sã hãmãlești serios ca sã o absorbi și sã o transformi în tine însuți la final, cel putin Danielewski a fost destul de drãguț ca sã presare tot felul de șmecherii tehnice în text care mai pipereazã puțin procesul prin care îți bubuie (la propriu, foarte dureros) mintea (de exemplu, textul reflectã "fizic" povestea -practic, efortul mental de a înțelege mesajul este dublat de efortul fizic de a urmãri textul).

"I'm sure most women know it's bull but hey, they're entertained. I also think it's somewhat of a relief not to hear the true story. I mean you look at the horror sweeping all the way up from my wrists to my elbows, and you have to take a deep breath and ask yourself, do I really want to know what happened there? In my experience, most people don't. They usually look away. My stories actually help them look away.

Maybe they even help me look away.

But I guess that's nothing new. We all create stories to protect ourselves."

Adriana Sãftoiu -"Cronicã de Cotroceni"

 

"Functia devine dominantã cu cât mai mare e surprinderea de a fi acolo, într-o ierarhie politicã ce pãrea inabordabilã pentru cel care se constatã cocotat în ea. Functia genereazã un confort financiar, dar existã o laturã si mai perversã: un confort social, o hrãnire a stimei de sine, o vitaminizare zilnicã a egoului. Sistemul te întâmpinã: personalul, masina, oportunitãtile de cãlãtorie care nu te costã nimic, tratamentul preferential care te înconjoarã oriunde circuli, accesul la informatii care îti deschid ferestrele si usile, cãtre secretele altora, atitudinea respectuos-servilã a celor care fac totul ca sã îti iasã în cale si sã îti intre în voie. Inceputul relatiei cu acest sistem dispus sã sprijine demnitarul e relativ camuflat. Trebuie sã ai o stãpânire de sine si un echilibru dobândit în procesul de formare intelectualã, deci cu mult înainte de a fi obtinut o functie, ca sã poti sã spui: "Multumesc, pot sã îmi curãt singur scamele de pe hainã." Trebuie sã te fi definit satisfãcãtor ca personalitate, în raport cu familia ta, cu mediul tãu, cu societatea, astfel încât functia sã fie doar un loc de muncã si sã poti respinge toate avantajele, care sunt de fapt capcane (eficiente altfel) si te transformã în sluga propriei functii. Nu putine sunt depresiile si depresivii, dupã ce sistemul îi lasã pe margine."

"Ca sã câstigi bãtãlii politice, cu atât mai mult când ai ca adversar PSD, e nevoie de determinare, de o capacitate de muncã remarcabilã, de o creativitate politicã debordantã, de inteligentã analiticã, practicã, emotionalã, de sânge rece si calcul matematic în strategie. Pe lângã aceste date, e nevoie de context, de oportunitãti. Iar contextul a fost în favoarea lui Traian Bãsescu.

Aspectul gregar, vestimentatia tip second-hand -purta hainele ca un umeras cu un brat rupt-, pantofii perforati, cu vârful amintind de imineii turcesti, suvita personalã, de care nu s-a atins nimeni pânã la penibilul moment din Downing Street 10, râsul dezinvolt provocând stupoare în rândul audientei, remarcile dizgratioase, vorba asprã, directã, fãrã fandoseli si politeturi, nepotrivitã adeseori în public, lipsa oricãrei culturi a protocolului diplomatic fãceau din Traian Bãsescu un intrus în lumea costumelor prezidentiale, un candidat nevandabil. Doar cã toate handicapurile de aspect si prestantã erau suplinite de o inteligentã politicã inepuizabilã din punct de vedere strategic si tactic. Domina spatiul comunicãrii mai bine decât oricine."

"Traian Bãsescu nu poate fi suspectat cã detine pe cale academicã subtilitãti de psihologie individualã. Actioneazã în relatiile umane instinctiv. Experienta de comandant de navã nu trebuie deloc subestimatã. Seful trebuie sã se pozitioneze de la bun început, iar managementul exercitãrii puterii îl stãpânea într-un mixt de intuitie si experientã. Nici un alt tip de studiu la bazã. Respectul nu era pentru el un obiectiv în sine, ci, eventual, un instrument, destul de costisitor. Supunerea însã era, iar pentru asta a recurs la cel mai eficient instrument: frica. Nu e concluzia mea, e convingerea lui exprimatã într-o discutie de final de colaborare. Respectul nu îi face pe oameni la fel de docili si ascultãtori, mi-a explicat. Frica, da. Iar respectul necesitã timp ca sã îl câstigi. De asemenea, efectele sunt prea târzii pentru cineva care vrea repede sã domine, sã controleze. Frica e mult mai usor de provocat, iar efectele sunt neîntârziate. Traian Bãsescu neglija un element important: nu era singurul care îsi construia imperiul pe aceste fundamente. Avea lângã el doritori de putere, care asteptau doar momentul prielnic sã se confrunte. Nu stiu dacã erau familiarizati cu studiile de analizã comportamentalã la nivel de public, dar confirmau concluziile. Gustave Le Bon spusese cã cea mai mare parte a sentimentelor -curajul, teama, caritatea, solidaritatea, devotamentul, instinctul rãului- sunt contagioase. Dintre diversele emotii, cea mai contagioasã este probabil teama."

"Din pãcate, comparatia dintre "un rãu mic" si "un rãu mare" are un singur efect: înrãutãtirea conditiei rãului mic pânã devine si el mare. In cel mai bun caz, se poate înregistra o stagnare în starea de "rãu mai acceptabil". E ca si cum un pãrinte si-ar scuza corigentele copilului prin comparatie cu repetentia copilului din vecini. Intr-adevãr, prin comparatie, a fi corigent, e mai bine decât a fi repetent. Dar tot despre mediocri vorbim."

"Din pãcate, statistica aratã cã folosirea unui jurnal coincide cu timpurile nefericite, proaste, deprimante. Scriem ca sã ne eliberãm. Apropiatii mã îndemnau sã notez, fiindcã voi uita. Stiam cã nu am sã uit stãri, atmosferã, chipuri, atitudini. Nici nu mã interesa sã retin amãnunte despre evenimente. Dupã ce am terminat facultatea, am intrat într-o panicã... livrescã. Aveam sentimentul cã uit cãrti pe care le citisem în facultate. Stiam sã spun dacã mi-au plãcut, îmi aminteam subiectul, scriitura, dar nu îmi aminteam nume de personaje sau locuri. M-a linistit un prieten, cititor avid. Atmosfera pe care o pãstrezi si pe care ti-o creeazã lectura, care te influenteazã si te formeazã, e mai importantã decât numele unui personaj, pe care îl poti recupera usor, redeschizând cartea. [...]

Am început mandatul la Cotroceni extrem de precautã, atentã, încordatã. Pe lângã noutatea functiei, se adãuga Bãsescu cel nou. Era "nou" prin faptul cã era permanent irascibil, nemultumit, neobosit conflictual. Reusea extrem de bine sã intimideze întreaga echipã. Dupã demisia Elenei Udrea, aerul în aceeasi încãpere cu el era greu de respirat. Si, cu toate acestea, la finele lui 2005 încã îmi pãstram convingerea cã Bãsescu va misca România în directia declaratã. Nu mã îndoiam de determinarea lui de a elimina coruptia, prin eliminarea influentei politicului din institutiile de fortã. De ce nu a reusit? Exercitiul autocontrolului si al autocenzurii îi era strãin. A stabilit limitele functiei dupã nevoile si gustul lui. Si nici nu au fost multi prin preajmã care sã îl tragã de mânecã. Ba din contrã, l-au ajutat sã creadã cã realitatea lui e adevãrul unei tãri."

Berdardine Evaristo -"Girl, Woman, Other"

 

"Yazz knows full well that Amma will always be anything but normal, and as she's in her fifties, she's not old yet, although try telling that to a nineteen-year-old; in any case, ageing is nothing to be ashamed of 
especially when the entire human race is in it together

although sometimes it seems that she alone among her friends wants to celebrate getting older

because it's such a privilege to not die prematurely, she tells them as the night draws in around her kitchen table in her cosy terraced house in Brixton

as they get stuck into the dishes each one has brought: chickpea stew, jerk chicken, Greek salad, lentil curry, roasted vegetables, Moroccan lamb, saffron rice, beetroot and kale salad, jollof quinoa and gluten-free pasta for the really irritating fusspots [...]"

Fernando Aramburu - "Patria"

"Bãuse apa. Se fãcuse sapte si un sfert, asa cã s-a hotãrât sã plece, dar... Dar ce? O voce interioarã i-a zis: nerea, nu fi proastã, sã nu cumva sã te închizi în casã cu mintea plinã de amintiri; desartã-ti memoria acum si aici; goleste-o, ca sã scapi de chinul amintirilor. Gândeste-te: noaptea e lungã si e noiembrie, un noiembrie umed, întunecat, o lunã naspa. [...]

Ea, maicã-sa, fratele ei, toti trei ajunseserã sã fie satelitii unui om asasinat. Le plãcea sau nu, de ani întregi vietile lor se roteau în jurul acelei crime, al acelui nucleu de... de ce?, la naiba, pãi de suferintã, de durere, si asa nu se mai poate si nu stiu cum sã scap."

"-Pânã la urmã, am fost si eu un adolescent basc, expus, ca atâtia alti tineri din vremea mea, propagandei în favoarea terorismului si doctrinei pe care se întemeiazã. M-am gândit de multe ori la asta si cred cã am gãsit rãspunsul. [...]

-Asadar, am scris împotriva suferintei pe care oamenii si-o provoacã unii altora, încercând sã arãt în ce constã, de fapt, aceastã suferintã, cine o genereazã si ce consecinte fizice si psihice trebuie sã suporte victimele care supravietuiesc. [...]

-În acelasi timp, am scris împotriva crimelor comise din motive politice, în numele unei patrii în care o mânã de oameni înarmati, beneficiind de rusinosul sprijin al unei pãrti din societate, decid cine apartine sus-numitei patrii, cine trebuie sã o abandoneze si cine trebuie sã disparã pentru totdeauna. Am scris fãrã urã împotriva limbajului urii, împotriva falsificãrii memoriei si împotriva uitãrii de care încearcã sã se foloseascã toti cei ce vor sã inventeze o istorie pusã în slujba proiectului lor si a convingerilor lor totalitare.[...]

-Si am mai scris, din dorinta de a le oferi semenilor mei ceva pozitiv, în favoarea literaturii si artelor, asadar în favoarea a tot ce e bun si nobil în sufletul oamenilor. Si în favoarea demnitãtii victimelor ETA, întelese ca indivizi, nu ca niste simple numere într-o statisticã în care nu conteazã numele fiecãreia dintre ele, nici chipurile lor concrete, nici trãsãturile care le individualizeazã. 

Exact ceea ce mama nu-si doreste: ca suferinta ei si a copiilor ei sã devinã un material din care scriitorul sã-si scrie cartea, regizorul sã turneze filmul, pentru ca mai apoi sã-i aplaude, sã câstige premii, în timp ce pe noi continuã sã ne apese tragedia. 

-Am încercat sã evit cele douã capcane pe care le consider cele mai periculoase de acest gen de literaturã: tonul patetic, sentimental, pe de o parte, iar pe de altã parte, tentatia de a întrerupe povestea pentru a lua, în mod explicit, o atitudine politicã. Dupã pãrerea mea, pentru asa ceva existã interviurile, articolele din ziare si întâlnirile de genul acesteia.[...]

Avea impresia cã, pânã în prezent, scriitorii basci dãduserã prea putinã atentie victimelor terorismului. Se scrie mai mult despre cei care fac victime, despre problemele lor de constiintã, despre sângele lor rece. În plus, terorismul ETA nu e bun pentru a ataca dreapta. Pentru asa ceva, rãzboiul civil e mult mai eficient.

-...încercând sã descriu o panoramã reprezentativã a unei societãti supusã terorii. Poate cã exagerez, dar cred cu fermitate cã a început si înfrângerea literarã a grupãrii ETA,"
 

Robert D. Kaplan -"Butoiul cu pulbere al Asiei"

 

"Nu existã chestiuni filosofice la care sã se poatã cugeta în acest peisaj nou si oarecum steril al secolului XXI. E vorba doar despre putere; despre echilibrul puterii, mai exact. In timp ce limbajul folosit la întâlnirile la nivel înalt din Asia rãmâne unul soft, desfãsurarea de nave de rãzboi în mãrile aflate în disputã rãmâne una hard. Angajãrile militare terestre presupun ocuparea unor zone cu populatie civilã, iar acest lucru conduce adeseori la violãri ale drepturilor omului, drept care politica externã devine o ramurã a studiilor despre Holocaust. Dar utilizarea fortei navale este o problemã strict militarã. Dacã nu se bombardeazã tãrmuri, atunci mortii sunt, de regulã, numai în uniforme militare, drept care nu existã victime per se. In prima parte a secolului XXI, Marea Chinei de Sud va continua sã se afle în miezul geopoliticii, reamintind de Europa Centralã din secolul XX. Dar, spre deosebire de Europa Centralã, ea nu va stârni pasiunile intelectualilor sau ale jurnalistilor. 

Separarea geopoliticii de chestiunile care tin de drepturile omului, îmbinate în Europa secolului XX, plus gradul de abstractizare care înconjoarã domeniul naval în orice situatie vor contribui la a face din Marea Chinei de Sud un tãrâm al analistilor politici si al celor din domeniul apãrãrii, mai degrabã decât al elitelor intelectuale si jurnalistice. Realismul va triumfa, prin urmare, fiindcã el este în mod constient amoral si concentrat pe interese, mai degrabã decât pe valori. Iatã cum va ajunge Marea Chinei de Sud sã simbolizeze o  dilemã umanistã."

"Un oficial de rang înalt al unui stat de coastã la Marea Chinei de Sud mi-a spus de-a dreptul, fãrã menajamente, într-o discutie neoficialã pe care am purtat-o cu el în 2011: "Chinezii nu oferã niciodatã justificãri pentru pretentiile cu care vin. Au o mentalitate ca de Regat de Mijloc si nici nu vor s-audã cã asemenea chestiuni ar putea fi rezolvate la tribunal. China [...] nu ne recunoaste dreptul de a avea propriul nostru platou continental. [...]" Acelasi oficial mai spunea despre China cã se poartã la fel de dur cu o tarã ca Filipinele cum se poartã cu Vietnamul, fiindcã acesta din urmã este angrenat, din punct de vedere istoric si geografic, într-o competitie acerbã cu China, pe când Filipinele nu sunt altceva decât un stat slab, care poate fi intimidat. "[...] China nu face altceva decât sã astepte sã devinã si mai puternicã. Din punct de vedere economic, toate aceste tãri vor ajunge sã fie dominate de China" -sublinia oficialul respectiv-, cu exceptia, bineînteles, a cazului în care însãsi economia chinezã ar da gres." 

"Exceptie fãcând Rãzboiul Rece, în Marea Chinei de Sud se prevede o formã de conflict cu totul diferitã fatã de cele cu care ne-am obisnuit, de la Primul Rãzboi Mondial pânã la rãzboaiele din Irak si Siria. De la începutul secolului XX, cu totii am fost traumatizati de angajãri terestre masive si conventionale, pe de-o parte, si de rãzboaie mai mici, neregulate, murdare, pe de altã parte. De vreme ce ambele situatii au produs pierderi de vieti omenesti civile colosale, rãzboiul [...] a devenit subiectul de discutie al umanistilor la fel de mult cum era si al generalilor. In viitor însã, este foarte posibil sã vedem o formã de conflict mai purã (în Asia de Est, cel putin), limitatã la domeniul naval, despre care gazetele intelectuale, formulatoare de opinie, vor avea prea putin de rumegat -cum ar fi lupta dintre Statele Unite si Uniunea Sovieticã, dar fãrã perspectiva unui rãzboi terestru. Acesta este un scenadiu pozitiv. Pentru cã starea de conflict nu poate fi eliminatã din conditia umanã. O tezã expusã de Machiavelli [...] este aceea cã strea de conflict, dacã este controlatã corespunzãtor, este mai susceptibilã sã genereze un progres uman, decât o stabilitate rigidã. O mare ticsitã de nave de rãzboi nu e de naturã sã împiedice o epocã de mare progres uman în Asia."

"Hanoiul [...] rãmâne un oras al calculelor politice nervoase; acestea sunt riscurile din ziua de astãzi ale unei puteri potentiale de nivel mediu [...], cu o linie lungã de coastã, la întretãierea cãilor maritime cele mai importante si în apropierea unor depozite energetice aflate în largul mãrii. Vietnamul este "principalul protagonist" al disputei în jurul Mãrii Chinei de Sud si-si afirmã asupra celor douã arhipelaguri, Paracel si Spratly, suveranitatea "bazatã pe o realitate istoricã datând cel putin din secolul XVII" [...] "Dacã reusesc sã înfrângã rezistenta Vietnamului, chinezii au câstigat Marea Chinei de Sud", mi-a spus un oficial american. "Malaezia stã cuminte, Bruneiul si-a rezolvat problema cu China, Indonezia nu are o politicã externã bine definitã în aceastã chestiune, Filipinele au prea putine cãrti de jucat, în ciuda unei turbulente ingenioase si a unor asertiuni incendiare, Singapore e capabil, dar nu-i destul de mare."

Altfel spus, numai de Vietnam depinde."

"David Lamb, care a fost corespondent de rãzboi în deceniul 1960 si a revenit în anii 1990, în calitate de corespondent al ziarului Los Angeles Times la Hanoi, scria: "Vietnamezii îi plãceau, pur si simplu, pe americani [...] Pierduserã trei milioane de cetãteni [unul din zece omorât sau rãnit], fuseserã potopiti cu 15 milioane de tone de munitie -de douã ori mai multã decât tot ce a fost lansat asupra Europei si Asiei în al Doilea Rãzboi Mondial -si avuseserã de suportat un rãzboi care a lãsat în urmã sapte milioane de refugiati în Vietnamul de Sud si a distrus industria si infrastructura Vietnamului de Nord. Si totusi -continua el- iatã cã trecuserã peste rãzboi într-un mod în care multi americani nu reusiserã de treacã. Spitalele lor nu erau pline de veterani cu traume post-combat si la ei nu se gãseau monumente nationale de comemorare [...] Scolarii învãtau despre rãzboi numai ca fiind o paginã scurtã în istoria de 2500 de ani a tãrii lor". 

Mai mult decât atât, cinismul si exasperarea  cu care multi europeni si reprezentanti ai stângii americane privesc dintotdeauna Statele Unite lipsesc în Vietnam cu desãvârsire. Punând în câteva cuvinte atitudinea generalã din tara sa, Nguyen Duc Hung, fost ambasador în Canada, mi-a spus: "La fel cum vietnamezii s-au rãspândit spre sud în decursul secolelor, pentru a se autodefini canatiune, si americanii s-au rãspândit spre vest -si asta nu pentru aurul din California, ci pentru libertate."

Cu toate acestea, în timp ce America s-a dovedit cel mult marginalã în trecutul Vietnamului, China s-a dovedit crucialã.  [...]  "Accentul coplesitor al istoriei oficiale vietnameze cade pe rezistentã, aproape fãrã exceptie împotriva Chinei", scrie Robert Templer [...] Teama lor de China este profundã, tocmai pentru cã Vietnamul nu are cum sã scape de îmbrãtisarea vecinului sãu gargantuesc de la nord, a cãrui populatie numãrã de cincisprezece ori mai multi locuitori. Vietnamezii stiu cã geografia dicteazã termenii relatiei dintre ei si China: pot sã câstige câte o bãtãlie, dar apoi trebuie sã dea mereu fuga la Beijing, sã-si plãteascã tributul. Este o situatie strãinã unei natiuni practic insulare, cum este cea americanã."

"Ceea ce nu înseamnã câtusi de putin cã Vietnamul s-a înstrãinat cu totul de China si s-a refugiat în bratele Statelor Unite. Vietnamul este mult prea dependent de China (si, de asemenea, interconectat cu ea), ca sã procedeze astfel. Expertul australian Carlyle Thayer afirmã cã legãturile militare dintre vietnamezi si chinezi s-au dezvoltat în paralel cu cele dintre vietnamezi si americani. In  vreme ce Statele Unite sunt cea mai mare piatã de export pentru produsele vietnameze, Vietnamul importã din China mai multe bunuri decât din oricare altã tarã -bumbac, masini, îngrãsaminte, pesticide, aparaturã electronicã, piele, o multime de bunuri de consum de tot felul. Economia vietnamezã, pur si simplu, n-ar putea functiona fãrã China, chiar dacã, inundând Vietnamul cu produse ieftine, aceasta împiedicã, propriu-zis, dezvoltarea productiei locale. [...] Proximitatea Chinei si faptul cã Statele Unite se gãsesc de partea cealaltã a planetei obligã Vietnamul sã accepte o umilintã de genul distrugerii mediului înconjurãtor provocate de exploatãrile chinezesti de bauxitã din Podisul Central vietnamez luxuriant [...] "Nu putem sã ne mutãm; statistic vorbind, suntem o privincie de-a Chinei", mi-a spus Nguyan Tam Chien, fost ministru-adjunct de Externe."

"Mass-media occidentalã îsi doreste eroi pe care sã-i poatã aplauda sau ticãlosi pe care sã-i poatã demoniza. Lumea realã e diferitã. Nu existã o unitate a bunãtãtii. Un mare conducãtor poate arãta si defecte sinistre. Aceasta este lectia de învãtat de la Mahathir. El a fost cel care a pus pe hartã Malaezia dominatã de musulmani, conferindu-i acestui stat oarecum artificial conceput o identitate nationalã, mai cu seamã în interiorul lumii musulmane, si una dintre consecinte a fost aceea cã i-a pus o stavilã Occidentului. Dinamismul aparte al Malaeziei aflate sub conducerea lui a constituit o parte a povestii epice din spatele declinului relativ al Occidentului.

Stilul de conducere al lui Mahathir a demonstrat cã, asa cum se exprima savantul australian Harold Crouch, "dihotomia precisã dintre "democratie" si "autoritarism" nu pare sã fie aplicabilã". Iar acest regim în mod evident amestecat sau "ambiguu" a condus la "un grad de coerentã care a furnizat bazele unei ordini politice remarcabil de stabile", în ciuda clivajelor etnice si civilizationale din Malaezia si a tulburãrilor politice recente. Reflectând o categorie proprie numai lui, regimul lui Mahathir a devenit deopotrivã "mai represiv si mai sensibil la nevoile oamenilor, cãrora le rezolva problemele chiar în timp ce bãga pumnul în gura opozitiei. Sistemul electoral favoriza guvernul în mod brutal în dauna opozitiei, în conditiile în care alegerile erau contestate viguros si membri ai regimului aveau de purtat lupte grele, pentru a-si pãstra functiile. Mahathir a redus la jumãtate sãrãcia în timpul mandatelor sale. Dar, din cauza unor "clivaje comunitare întretãiate", care amenintau stabilitatea, evolutia unei clase de mijloc modern structurate, eliberatoare prin sine, nu a condus la o democratie deplinã. Dilema regimului a fost aceea cã noua clasã de mijloc rãmânea ferm divizatã pe criterii etnice. O datã în plus, nu exista o unitate a bunãtãtii."

"Da, existã un fel de contract social între aceste popoare si regimurile care le conduc: în schimbul ritmurilor de crestere economicã impresionante, oamenii se declarã de acord sã renunte la dorinta lor fireascã de a-si înlocui conducãtorii. Dar, dacã ritmurile de crestere se mentin la niveluri înalte -ca sã nu mai vorbim de situatia în care se prãbusesc sau mai coboarã putin, cum se întâmplã în ultima vreme-, asemenea contracte sociale nu au cum sã nu devinã caduce. Pentru cã, pe mãsurã ce oamenii ajung la nivelul de trai al clasei de mijloc, ei capãtã acces la cultura si tendintele globale, ceea ce le trezeste dorinta ca libertãtile lor politice sã meargã mânã-n mânã cu cele personale. Iatã de ce capitalismul autoritar poate fi doar o fazã, si nu o solutie viabilã alternativã la democratia occidentalã. De vreme ce Singapore este o ciudãtenie, va trebui sã asteptãm ca rata de crestere a PIB-ului Chinei sã scadã timp de mai multi ani consecutiv sau, dacã nu, sã se mentinã la nivelul la care se aflã în prezent, pânã când suficient de multi chinezi vor cãpãta acces la cultura globalã: numai atunci vom putea formula rãspunsuri la întrebarea dacã democratia reprezintã sau nu supremul triumf  al ratiunii în politicã."