Poezie romaneasca tradusa in franceza

Dragut!

Poezie romaneasca in franceza

Herta Müller -"Inca de pe atunci vulpea era vanatorul"

Mi-a plãcut mai mult decât „Regele se înclinã şi ucide”, cealaltã carte de Herta Müller pe care am citit-o. Este cumva, sper sã nu oripilez pe nimeni, în stilul lui Cãrtãrescu („Orbitor” este una din marile mele slãbiciuni literare), cu simboluri şi metafore, cu încercarea de a reda mai mult cum te simţeai în comunism decât un mesaj foarte bine articulat verbal.
Este acea atmosferã şi acea trãire a unui sistem aberant care te domina prin fricã şi de care te „eliberai” doar temporar prin plãceri imediate, fãrã nici o perspectivã pe lungã duratã, unde viitorul nu prea avea sens. Este o reconstruire fidelã şi înspãimântãtoare a unui cotidian lipsit de speranţã, de bucurie autenticã, de umanitate, dominat de spaimã, ca a unui animal aflat în continuu sub bãtaia puştii unui vânãtor sadic care nu ucide imediat, ci te tortureazã cu indicii insidioase ale prezenţei sale, astfel încât nu te poţi bucura de nici un moment al vieţii, ajungând de fapt sã trãieşti o viaţã care nu mai e a ta, e a tuturor, în aceeaşi neputinţã şi mizerie comunã.

„Dacã lumea este o inimaginabilã şi apãsãtoare înşiruire de închisori concentrice , în care-ţi ispãşeşti condamnarea pe viaţã, mai eşti, de fapt, în viaţã? Sau te amãgeşti mimând umanitatea într-un cotidian pe care nici frumuseţea inocentã a naturii nu-l poate lumina”
„Când femeile poartã vatã între picioare, au sângele pepenilor în burtã. [...] Orice femeie poare sã lege orice bãrbat cu sângele pepenilor, spune Clara. La fabrica de sârmã femeile îşi povestesc cum le amestecã bãrbaţilor sângele de pepene, o datã pe lunã, dupã-amiaza târziu, în supa de roşii. [...]Fata slujnicei spunea, pe bãrbaţi îi legi de tine dimineaţa, pe stomacul gol. Deoarece în zilele pepenilor nevasta ofiţerului îi amestecã dimineaţa, înainte de a pleca la Cazinoul militar, patru boabe de sânge în cafea. [...] Zboarã cãtre alte femei, dar sângele de pepene se adunã în jurul inimii bãrbatului. [...] Inima ofiţerului nu poate ţine în ea imaginea altor femei, spune fata slujnicei, ofiţerul îşi poate înşela nevasta, dar n-o poate pãrãsi.”
„Obrajii Adinei ard, bãrbia i se lasã, mâinile îi sunt umede, micile feţe care ţipã sunt ca o imensã flegmã cu ochi ce privesc spre cer.”
„Toţi au tras în aer, spune bãtrânul cu cãciulã de blanã, aerul era în plãmâni.”

Klaus Mann -Mefisto

“Mefisto” este povestea actorului neamţ Hendrik Höfgen cu evoluţia lui politicã din fundal de la o persoanã cu convingeri de stânga, la un susţinãtor al regimului nazist, pentru a obţine mult râvnita faimã actoriceascã, cu sprijinul de culise al protectorului sãu, Göring. Dupã cum bãnuim și din titlu, este un pact între intelectualitate și totalitarism, cu analiza contractului faustian în societatea contemporanã, cu pasivitatea și parvenitismul inerent firii umane care nu face decât sã contribuie la rãspândirea rãului.
Romanul a avut parte și de scandalul corespunzãtor, întrucât infamul Hendrik este inspirat de un personaj real, Gustaf Gründgens, rudã și (fost) prieten cu Klaus înainte de secesiunea naţiei germane în douã o datã cu stabilirea nazismului.

Klaus Mann (nepotul faimosului și unicului Mann) se concentreazã mult pe personaje, le contureazã foarte bine, lucreazã cu atenţie la impresia pe care personajele o lasã asupra cititorului, ajutã cititorul sã înţeleagã în detaliu cum și de ce personajele sale evolueazã într-o anumitã direcţie. Pe lângã mult râvnita carierã pe scenele germane, Hendrik tânjește dupã comuniunea, dupã prietenia, dragostea și admiraţia celorlalţi din viaţa lui privatã, toate combinate și cu un inevitabil sentiment de inferioritate cauzat de originile mediocre și de lipsa acelei nobleţi înnascute în unele persoane (și-a schimbat pânã și numele lui real, Heinz, pe care îl considerã prea vulgar și este foarte afectat atunci când cineva nu-i scrie distinsul nou nume Hendrik cu “nd”). Dar noua identitate pe care și-o cautã Hendrik are de multe ori aerul unei imposturi (mai ales pentru el însuși), așa cã este mereu mãcinat de contradicţii, neliniști, nehotãrâri, tensiuni. Nu se poate construi ca un tot unitar, ci din fragmente relativ disparate și instabile în cãutarea lui de a scãpa de acel sentiment cã locul lui nu este acolo. Paradoxal, chiar o parte din farmecul lui (este un foarte bun orator, o prezenţã socialã sclipitoare) este dat tocmai de aceastã inapartenenţã, aceastã lipsã cronicã de convingeri pe care sã își construiascã ego-ul. Este mereu în cãutarea a ceva valoros la care sã adere, ceva cãruia sã îi aparţinã și care sã îi dea un statut apreciat de toatã lumea. Asta este în fond și ceea ce îl impinge sã accepte compromisurile fãcute sistemului nazist de propagandã în care devine un element popular. El ajunge sã îl joace pe Mefisto-clovn nu numai pe scenã, dar și în afara ei, în ambele ipostaze devenind celebru prin cochetarea cu forţele rãului.
Deși Hendrik recunoaște cã nu are o conștiinţã tocmai curatã, se amãgește cu hipnotizanta idee cã nu își face decât profesia, ceea ce se pricepe și cã încearcã, pe cât posibil, sã îi ajute și pe ceilalţi în acest regim monstruos prin influenţa foarte limitatã pe care o are asupra nebunilor puternici din cadrul sistemului. Insã are de multe ori îndoieli (justificate) cã popularitatea de care se bucurã din partea publicului este autenticã, cã aceasta este un rezultat al talentului sãu și nu al terorii maselor de a contrazice regimul. In ciuda accestui succes, Hendrik își recunoaște eșecul, atât ca actor, cât și ca om. Dar nu prea stârnește compãtimire, cãci, deși își recunoaște greșelile, continuã sã joace același rol important în șarada propagandistã nazistã.

Mi-a plãcut cum, spre sfârșit, aceastã claritate a propriei imposturi pe care o dobândește Hendrik este cauzatã de inabilitatea lui de a-l juca pe Hamlet. Deși face un Mefisto superb prin dorinţa lui de a obţine faima artisticã în detrimentul integritãţii artistice, Hendrik nu va fi niciodatã un Hamlet de succes, în ciuda aplauzelor frenetice de care se bucurã jocul lui în aceastã piesã.


“Sã nu fi înţeles oare aroganta de Barbara? Unica fericire pe care o puteau oferi oameni precum Hendrik Höfgen era cea a propriei lor prezenţe incitante, a apropierii lor fermecãtoare…”

“Hendrik Höfgen –specialistul nemernicilor eleganţi, al ucigaşilor în frac, al intriganţilor istorici- nu vedea nimic, nu auzea nimic, nu-şi dãdea seama de nimic. Nu trãia deloc în Berlin –la fel de puţin pe cât trãise, cândva, în Hamburg- şi nu cunoştea decât scenele de teatru, studiourile de filmare, cabinele de teatru, câteva localuri de noapte, câteva sãli festive şi saloanele pline de snobi. Sã fi simţit el oare cã anotimpurile erau în schimbare?”

“In privinţa lui Mefisto, se arãtase sigur pe fiecare sunet şi fiecare gest, din primele clipe. Prinţul danez era însã aspru şi i se împotrivea. Iar Hendrik se vãzu silit sã lupte cu el. “Nu renunţ eu la tine!” striga actorul. Hamlet însã, cu spatele la el, trist, batjocoritor şi peste mãsurã de arrogant, îi rãspundea: “Asemenea eşti duhului pe care-l înţelegi/Dar nu şi mie!” “

“In definitiv, numai în felul în care îl percepe şi-l înţelege geniul dumneavoastrã este prinţul danez suportabil pentru noi, cei de azi, oameni ai faptelor, mânaţi de cinism”

Azar Nafisi – "Reading Lolita In Tehran" / "Citind Lolita în Teheran"

Este un fel de carte de memorii. Azar, pasionatã de literaturã și profesoarã universitarã dedicatã, povestește relaţia deosebitã pe care a avut-o cu studentele sale preferate, tinere care s-au nãscut prea târziu pânã și pentru nostalgiile pre-revoluţionare, pe fundalul tumultuos al celor multe schimbãri petrecute în Iran din anii ’70 încoace, cu metodele de a supravieţui unui sistem care îţi refuzã plãcerile elementare ale vieţii în numele unei doctrine (aici religioase) aride, prost înţelese și dãunãtoare tuturor prin artificialitatea și anti-umanitatea ei.

"These students, like the rest of their generation, were different from mine in one fundamental aspect. My generation complained of a loss, the void in our lives that was created when our past was stolen from us, making us exiles in our own country. Yet we had a past to compare with the present; we had memories and images of what had been taken away. But my girls spoke constantly of stolen kisses, films they had never seen and the wind they had never felt on their skin."

Nafisi își împarte cartea în 4 secţiuni mari (uneori cu un aer de artificialitate, dar nu foarte supãrãtor) : Lolita, Gatsby, James și Austen. Aceste referinţe literare sunt folosite pentru a aduce în discuţie împreunã cu studenţii ei diverse aspecte ale realitãţii iraniene contemporane, o metodã nu întotdeauna foarte de succes, dar care cel puţin reprezintã o tentativã de a exprima opinii și atitudini reprimate altfel sau a cãror dezbatere nu prea este încurajatã de nimeni în contextul unei represiunii ideologice accentuate.
In "Lolita" le cunoaștem pe fetele din grupul de lecturã (7), provenite din medii diferite, cu povești personale variate, însã toate pasionate de literaturã, care vin sãptãmânal acasã la Azar pentru a discuta cãrţi și pentru a le folosi ca punct de plecare in analiza și punerea sub semnul întrebãrii a propriilor alegeri și mod de a trãi. Azar a renunţat la postul de profesor universitar la Universitatea din Teheran din momentul în care cerinţele impuse de noul sistem politic au devenit aberante (acoperirea obligatorie a capului, interzisul alergatului pe scãri pentru studente etc.), dar și-a mutat orele de literaturã în propria sufragerie.

"For nearly two years, almost every Thursday morning, rain or shine, they came to my house, and almost every time, I could not get over the shock of seeing them shed their mandatory veils and robes and burst into color. When my students came into that room, they took off more than their scarves and robes. Gradually, each one gained an outline and a shape, becoming her own inimitable self. Our world in that living room with its window framing my beloved Elburz Mountains became our sanctuary, our self-contained universe, mocking the reality of black-scarved, timid faces in the city that sprawled below."

Deși sunt discutate multe cãrţi, în prim plan este adusã "Lolita" lui Nabokov –relaţia dintre abuzator și victimã, ca o paralelã a situaţiei lor. Inţelegerea mea a romanului lui Nabokov este destul de diferitã, mai metaforicã, de versiunea pe care o alege Nafisi: accentuarea laturii "concrete" a povestirii, monstruozitatea indiferenţei și insensibilitãţii lui Humbert faţã de vulnerabilitatea Lolitei supusã unor abuzuri împotriva cãrora nu are maturitatea și autonomia necesare pentru a le respinge.
Secţiunile de mijloc, "Gatsby" și "James", povestesc anii pedagogici ai lui Nafisi la universitãţile iraniene, în paralel cu revoluţia și rãzboiul cu Irakul, cu disputele dintre studenţii marxiști și cei islamiști, cu persecuţiile, încarcerãrile și asasinatele diverșilor intelectuali și profesori, cu islamiștii care nici ei nu se mai regãsesc în noul regim și apeleazã la metode extreme de a atrage atenţia asupra acestei inadecvãri (cum ar fi studentul care și-a dat foc într-o salã de curs) etc.
Nafisi povestește despre anii în care a fost profesor la Universitatea din Teheran, chiar la începutul republicii islamiste. "The Great Gatsby" este ales pentru subiectul "visului american", într-o perioadã în care orice etichetat ca "american" era inacceptabil, simbolul dușmanului vestic. Este interesant "procesul" la care e supus romanul, în care studenţii islamiști trebuia sã aducã acuzaţii cãrţii, în timp ce ceilalţi îi construiau apãrarea, Nafisi însãși fiind chiar romanul-inculpat. Important la final nu a fost cine a avut dreptate, ci mai mult modul în care Azar a reușit sã supunã discuţiei un subiect considerat interzis, i-a forţat atât pe extremiști, cât și pe studenţii temãtori sã își argumenteze punctul de vedere.

"You don't read Gatsby," I said, "to learn whether adultery is good or bad but to learn about how complicated issues such as adultery and fidelity and marriage are. A great novel heightens your senses and sensitivity to the complexities of life and of individuals, and prevents you from the self-righteousness that sees morality in fixed formulas about good and evil..."

In urmãtoarea secţiune izbucnește rãzboiul iraniano-irakian, iar cerinţele regimului devin tot mai dure și mai absurde (femeile nu mai au voie deloc sã iasã în public cu capul neacoperit, fiind ameninţate chiar și cu închisoarea). Cu ajutorul romanelor "Daisy Miller" și "Washington Square" Nafisi aduce în discuţie claustrarea, imposibilitatea comunicãrii cu celãlalt, tensiunile care se nasc în afara dimensiunii verbale.
In ultima secţiune, universul privat este dezvãluit mai pe larg, atât în ceea ce o privește pe Azar, cât și pe celelalte fete (soţia abuzatã care nu vrea sã își pãrãseascã soţul pentru cã acesta ar obţine, în justiţia islamicã, custodia fetiţei lor, deși nu are nici cel mai mic interes sã se ocupe de ea și ar arunca-o în grija bunicii; promisiuni de logodnã încãlcate; cãsãtorii fericite; arestarea fetelor pentru "atitudinea lor occidentalã"; intentiile de emigrare legalã și ilegalã). Romanul "Pride and Prejudice" este folosit ca pretext de a aduce în prim-plan viaţa intimã, universul nostru interior care poate fi foarte greu cenzurat. Oricât de durã este reprimarea exterioarã a unor tendinţe umane naturale, în interiorul nostru tot reușim sã ne revoltãm, sã visãm, sã simţim, sã fim noi înșine.

"There was nothing in reality that I could give her, so I told her instead about Nabokov's "other world". I asked her if she had noticed how in most of Nabokov's novels -Invitation to a Beheading, Bend Sinister, Ada, Pnin -there was always the shadow of another world, one that was only attainable through fiction. It is this world that prevents his heroes and heroines from utter despair, that becomes their refuge in a life that is consistently brutal."

Stilul lui Nafisi este nepretenţios, iar, deși unele paralelisme literare sunt cam exagerate, cam aduse din condei, memoriile curg natural, elegant. Chiar și aspectele vieţii lor cu un marcat potenţial șocant sunt astfel povestite fãrã insistenţe inutile și dezvoltãri abominabile (lucru pe care îl detest la toate cãrţile noi care urmãresc vânzarea prin însãși oribilitatea ostentativã a celor povestite –femei lapidate sau atacate cu acid etc.) încât refuzul și condamnarea unui regim aberant sunt comunicate într-un mod paradoxal cu atât mai convingãtor cu cât delicateţea vieţii private și a tragediilor personale este respectatã.

"Looking back, I am amazed at how much we learned without even noticing it. We were, to borrow from Nabokov, to experience how the ordinary pebble of ordinary life could be transformed into a jewel through the magic eye of fiction."

"Each morning with the rising of the routine sun as I wake up and put on my veil before the mirror to go out and become a part of what is called reality, I also know of another "I" that has become naked on the pages if a book: in a fictional world, I have become fixed like a Rodin statue. And so I will remain as long as you keep me in your eyes, dear readers"

Markus Zusak -"Hotul de carti"

Mãrturisesc încã de la început cã sunt supra-saturatã de filme și cãrţi pe subiectul evreilor din cel de-al doilea rãzboi mondial. Consider cã s-a spus cam tot ce era de spus în orice formã care sã aibã valoare. Astfel, sunt recalcitrantã faţã de orice nouã carte pe acest subiect deoarece pornesc de la o premisã de redundanţã în privinţa acesteia.

Si « Hoţul de cãrţi » nu mi-a demontat poziţia. Eternul subiect, privit, e adevãrat, din perspectiva unei familii de nemţi (care nu e cine știe ce noutate) capãtã oareșce interes prin alegerea naratorului cãrţii : însãși moartea. Care, pe deasupra, mai are și simţul ironiei și este foarte vizualã în comentarii (de ex. la un moment dat privește cum sângele ca cireșele de la soldaţii cãzuţi se transformã în prune –cum nu am citit cartea în românã, nu știu cum a fost tradus pasajul dar, sigur, atunci când citești e mai interesant decât l-am rezumat eu). E o Moarte sentimentalã, bântuitã de rãul oamenilor, capabilã sã aprecieze zbaterea cinstitã a unui om care refuzã sã renunţe la viaţã. Mda, pânã și moartea este mai îndurãtoare decât naziștii.
Moartea spune, în principal, povestea unei fetiţe, Liesel, pe fundalul celui de-al doilea rãzboi mondial, cu atrocitãţile sale atât de partea evreiascã, cât și de cea nemţeascã. Liesel este încredinţatã de mama ei (o adeptã a comunismului care, dupã soarta nefericitã a propriului soţ, și el comunist, nu prevede un viitor favorabil familiei lor) soţilor Hubermann, pe undeva prin Germania, suficient de aproape de Dachau pentru a asista la sinistrele convoaie de evrei spre/dinspre lagãr. Prima întâlnire a morţii cu Liesel are loc atunci când aceasta îi viziteazã fratele mai mic.
Liesel este « hoţul de cãrţi », de fapt e o hoaţã, dar ambiguitatea lui thief din englezã se pierde în românã. Prima carte este furatã la înmormântarea fratelui ei de la un gropar (manualul groparului), pentru ca apoi sã fie furate/salvate un șir de cãrţi, în general în prag de a fi distruse de cãtre un regim totalitar care, inevitabil, le refuzã oamenilor dreptul la cunoaștere și la a-și pune întrebãri.

Cele multe sute de pagini ale cãrţii nu sunt justificate de subiectul istoric, nici de descrierea procesului turmentat de coming of age prin care trece Liesel, nici de ritmul povestirii. Deși pe alocuri stilul lui Zusak are niște încondeieri frumoase, iar reflecţiile Morţii asupra vieţii dau farmec cãrţii, în general e o pierdere de vreme.

Michael Chabon –„Bãieţi teribili”

Despre lumea ciudatã şi absurdã a scriitorilor contemporani pentru care scrisul (alãturi de predatul la universitate ca activitate complementarã, dar constant aducãtoare de bani) este o meserie.

Grady Tripp, un profesor pe la mijlocul vârstei, este un scriitor care trece printr-o crizã personalã şi profesionalã. Timp de şapte ani, a lucrat la un roman-monstru, de dimensiuni impresionabile (peste 2000 de pagini), de al cãrei unitate a subiectului şi a structurii nici el nu mai este sigur, pe care nu îndrãzneşte sã îl arate nimãnui pentru a cere o opinie, sperând ca ultimele câteva zeci de pagini, nescrise încã, sã definitiveze valoarea cãrţii înainte de a arãta manuscrisul vechiului sãu priten şi editor, Terry Crabtree care urmeazã sã vinã în oraş pentru week-end-ul de festival literar WordFest (şi da, romanul în chestiune are titlul de Bãieţi teribili). De fapt îi mai arãtase manuscrisul neveste-sii (a treia), Emily, care l-a categorisit ca excesiv de masculin (mã refer la roman), şi care acum îi completeazã haosul şi tensiunea mentalã printr-o plecare neaşteptatã la pãrinţi. Asta tocmai în momentul în care Grady mai aflã şi cã amanta lui, soţia decanului, este însãrcinatã. Lucrurile par sã se fi infundat pentru Grady. Noroc cã existã iarbã, de care scriitorul nostru vânãtor de succes literar profitã din plin, atât pentru propria calmare şi inspiraţie literarã, cât şi pentru a face faţã perioadelor de crizã sentimentalã în care are o plãcere masochistã sã se bage.

Personajele sunt bine construite, originale, cu relaţii haioase între ele. Evoluţia subiectului cãrţii, în cuda unor situaţii surprizã care mai animã ritmul, lâncezeşte destul de mult, dar stilul este destul de plãcut ca sã mai taie din plictisealã. E interesant modul în care toate fantomele trecutului (roman nescris, iubiri eşuate, tâmpenii fãcute la bãuturã) se îmbulzesc sã îl destabilizeze pe Grady, diagnosticat la final cu veritabile atacuri de panicã la toate aceste atacuri „supra-naturale”.
In fine, faimoasa idee de sfârşit cã, în ciuda dezamãgirilor pe care ni le rezervã, viaţa merge înainte şi cã, totuşi, e mai bine sã îţi urmezi dorinţele, chiar dacã ele nu ţi se îndeplinesc, decât nici mãcar sã nu fi încercat. Nu înţeleg, însã, de ce pânã la urmã Grady e pus în roman sã renunţe la iarbã. Doar face bine la atacurile de panicã...

Dacã vã place Salinger, citiţi Chabon. Dacã nu, mai bine nu încercaţi.

„Presupun cã Irene dãdea dovadã de ceea ce, în zilele noastre, oamenii numesc, cu o formã de dezaprobare zdrobitoare, negare. Mie, unuia, întotdeauna mi-a fost teribil de greu sã înţeleg care e diferenţa dintre negare şi ceea ce, odatã, era cunoscut sub denumirea de speranţã.”

Dan Lungu -"Sunt o babã comunistã"

Am stabilit clar cã sunt fan Dan Lungu, noul Ion Creangã al secolului 21.

“Sunt o babã comunistã” are şi o laturã personalã pentru mine: Mica şi Alice, fiicã-sa, oglindesc relaţia mea cu mama din dotare. Ca şi Alice, eu sunt vehementã împotriva celor cu nostalgii comuniste. Dar Mica, baba comunistã din carte, m-a fãcut sã înţeleg cã nu e vorba de valorizarea unui sistem în sine, ci a unei tinereţi care, inevitabil, ţi-a rãmas în suflet ca o perioadã foarte frumoasã, pe care este nedrept sã o renegi pentru cã tu ai fost fericit pe atunci. E adevãrat cã era dificil din punct de vedere economic şi ideologic, dar, pânã la urmã, tot a fost perioada cea mai distractivã din viaţa ta.
Si cum în haosul de dupã revoluţie chiar nu mai ajungi sã te regãseşti, unde valorile sunt date peste cap, unde regulile financiare, aşa şubrede şi absurde cum erau ele pe vremea comuniştilor, acum sunt complet date peste cap, e normal sã ai nostalgia trecutului. Mi-a plãcut cum e pusã problema din pespectiva Micãi. In ciuda abuzurilor comuniste, în fond este foarte greu sã îţi condamni acea parte din viaţã pe care ai trãit-o la maxim. Cã altfel, ce-ţi mai rãmâne?
Singurul reproş pe care i l-aş face cãrţii: pe alocuri stilul Emiliei se rupe şi îl recunoşti pe Dan Lungu care-şi bagã coada în gândurile Micãi.

“Pânã la conversaţia cu Alice, nu mã gândisem niciodatã la mine ca la o comunistã. Mã trezisem adesea visând la perioada frumoasã din viaţa mea, când eram tânãrã şi munceam voiniceşte, când fãceam mese îmbelşugate în familie şi mergeam în concedii,dar niciodatã nu-mi trecuse prin cap cã asta poate însemna sã fii comunist. Regretam timpurile acelea, oamenii de care eram înconjuratã, veselia, solidaritatea, dar, nu ştiu de ce, nostalgia asta nu se lipea deloc cu numele de comunist. Adicã s-ar putea sã ştiu. Poate pentru cã pe vremuri, între noi, îi numeam comunişti pe cei care ţineau discursuri înflãcãrate, la şedinţe pictisitoare şi lungi. Pe cei care ţineau linia partidului fãrã sã vadã în stânga şi-n dreapta, fãrã nici o grijã pentru oameni şi fãrã înţelegere pentru situaţii particulare. Pentru noi, nu membrii de partid erau comuniştii, ci politrucii şi habotnicii. Pe ãştia nu-i regretam. Acum comuniştii erau cei care au minţit, au luat cu de-a sila, au bãgat la închisoare, au torturat şi multe altele. Eu nu mã numãram nici printre unii, nici printre alţii. Eu ce fel de comunistã eram? Dacã aceea erau comuniştii, atunci înseamnã cã eu vreau un communism fãrã comunişti? […] Dacã numai aceia erau comuniştii, atunci nu mai voiam sã fiu comunistã. Nu mai voiam sã fiu, dar eram. Se poate sã fii fãrã sã vrei sã fii?”

“E drept, fusesem membrã de partid. Asta nu însemna cã, în decembrie ’89 nu strigasem “Jos Ceauşescu!”, cã nu urmãrisem cu sufletul la gurã revoluţia la televizor şi execuţia Ceauşeştilor. Asta nu înseamnã cã dupã aceea nu-mi pãruse rãu cã-i împuşcase în ziua de Crãciun, fãrã sã-i lase sã se apere. Asta nu înseamnã cã nu-mi pare rãu dupã viaţa pe care o trãisem, fãrã sã mã duc sã pun flori la mormântul lor.”

“Emilia Apostoae a fost cu adevãrat fericitã sau doar i se pare, de fapt este o nebunã? Da, în felul tãu ai fost fericitã!, îmi spuneau toate amintirile. Dar, odatã smuls rãspunsul la întrebarea asta, din ea ieşeau, ca dintr-o adevãratã matrioşkã, alte întrebãri: cum de ai putut fi tu fericitã când alţii erau nefericiţi? Ce ai fãcut tu pentru fericirea altora? Câţi oameni fericiţi ar fi trebuit sã fie în jurul tãu ca sã ai şi tu dreptul sã fii fericitã?”

“Nu dupã mult timp, ne-a sunat sã ne spunã cã vrea sã se mãrite. Cu unul Alain. -Alain Delon? -Hai, mamã, chiar aşa? Ala e un boşorog… -Da, tu, dar mãcar îl ştie lumea de pe-aici…”

“Am luat din banii de înmormântare. Din fondul “Prietenia”, cum îl alintã Tucu. De la o anumitã vârstã, moartea face parte din familie. Vorbeşti despre ea la masã sau seara înainte de culcare. Faci calcule.”

“Umblam prin casã şi mormãiam de una singurã. Când eşti în vârstã, o astfel de îndeletnicire este plãcutã. Te rãfuieşti cu nu ştiu care, dai replici care nu ţi-au venit pe moment, zâmbeşti amintirilor frumoase […] Toatã viaţa ta e acolo, cu tine, în aceeaşti camera. Planurile tale sunt mai degrabã planuri de trecut decât de viitor.”


O recenzie drãguţã  aici.