Am reușit în sfârșit sã-mi
achiziţionez „Sânge satanic” care îmi fãcea cu ochiul încã de acum doi ani când
am rãsfoit-o în Cãrturești. Este o carte cu pasaje de comic de situaţie absolut
fabuloase (șefii imbecili dintr-un mediu tipic corporatist, piţipoancele din Vamã,teribiliștii
beţi noaptea prin cimitir etc.) și cu o poveste de iubire atipicã. Personajul este sincer,
lucid, narcisist, recunosc cã exorcizeazã foarte bine multe revolte pe care eu
le ţin pãstrate în tãcere („...copiii –scuza, justificarea faptului cã trãiesc
a expiratelor, în viaţa asta pe care deja au ratat-o, îngrãșându-se prea mult,
sau pierzând atenţia unui miliardar care le-ar fi putut oferi o viaţã de vis,
pentru cã viaţã de vis este aia în care ai bani pentru a-ţi îngriji pizda,
astfel încât sã fie cea mai râvnitã pizdã din univers. Pizda ca recompensã. Ai
produs bani, primești pizdã. Ai fost eficient, chibzuit, ţi-ai luat mașinã și
casã, e momentul sã primești pizdã. Ai fost înţelegãtor, mi-ai dat voie cu
fetele la mall, și apoi în club, primești pizdã. Mi-ai luat salatã și suc
natural, primești pizdã... și ce pizdã! Rasã, parfumatã, sclipicioasã...
Bagã-ţi-o în cur. Nu vreau pizda ta falsã și pocitã, nu vreau sã fiu sclavul
unei gãuri pe care tu o scoţi la licitaţie în fiecare searã în club, pe bulevard,
chiar dacã ar fi gratis mi-ar fi scârbã sã o ating. Nu vreau pizdã.”), poate cu
unele reflecţii filosofico-ciorãnești puţin prea adolescentine pentru
senectutea mea (dar în care m-am recunoscut cu ceva timp în urmã: „Sunt trist
și mi se pare cã dintotdeauna am fost așa, nu mã pot gândi la altã stare
posibilã. Sunt trist cã mã schimb, sunt trist cã pierd bucãţi din mine, sunt
trist cã intru într-o lume din ce în ce mai puţin familiarã și cã tot ce-a fost
pânã acum a fost degeaba. Dacã nu putem fi tot, într-un anumit moment, dacã nu
putem ști totul, poate cã nu mai are
rost sã fim în nici un fel, mi se rupe de jumãtãţile de mãsurã. Sunt așa de
trist încât nu mã pot imagina netrist.”).
“Oamenii au devnit niște
specimene atât de penibile încât nici nu mai are rost sã faci mișto de ei.
Intr-un timp era fun sã îi sar în faţã unei babe, înarmat cu corpsepaint pe
obraji. Acum câţiva ani, baba [...] și-ar fi fãcut cruce de trei ori și ar fi scuipat
în sân: Piei satanã! I s-ar fi pãrut cã apariţia mea e blasfemiatorie [...]
Acum, însã, baba nu mai are o lume. Nu mai crede în nimic, nici mãcar în
prostiile cu ãl de sus. Nu a fost niciodatã un spirit cu adevãrat religios,
chestiile metafizice au fost întotdeauna incomprehensibile pentru ea, dar avea
mãcar acel ceva care o îndemna, chiar dacã numai în dimineţile de duminicã, sã
se gândeascã la ceva de dincolo de lumea materialã [...] Acum e doar o
marionetã, care ajunge acasã pentru a se uita la telenovela cu ţigani, își
cumpãrã mâncare ca sã supravieţuiascã încã o zi și sã mai prindã o emisiune a
lui capatos, plãtește facturile pentru cã nu își poate imagina cum s-ar scurge
urmãtorii doi ani, singurii rãmași din viaţa ei, fãrã dan diaconescu. Nu se mai
sperie de mine cu corpsepaint pe faţã, pentru cã a vãzut așa ceva la știri,
când au dat imagini de la concertul lui marilyn manson. Mã gândesc serios dacã,
în condiţiile astea, mai are vreun rost sã spui în glumã cã ești satanist.”
„De ce m-aș excita sã vãd
bucile prin care te caci? La o pizdã seacã, epilatã, închisã, care se udã numai
de la mirosul afrodiziac al banilor? Nu, fã, nici dacã aș avea bani cãcãlãu nu i-aș
bãga în pizda ta, i-aș da pe cãrţi.
Da, fã, CARTI. Nu, fã, nu de
joc, nu sunt cartofor.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu