Deși tema generalã a romanului (istoria micã, personalã, bulversatã de istoria mare) poate sã nu atragã pe mulţi prin de-monetizarea sa cauzatã de supra-analizã în romane și cãrţi de eseisticã foarte bune, LDT individualizeazã minunat subiecul, cu un personaj principal sincer și candid în faţa abuzurilor, care refuzã sã fie o victimã purã, care nu renunţã la întrebãri, care vrea sã-și construiascã un sens, o perspectivã umano-coerentã asupra întâmplãrilor, cu toatã rãutatea gratuitã și haosul lor.
Romanul este structurat ca
un puzzle de reconstituire a unor 20 de ani pe care Bruno Matei, zis Brunul,
i-a perdut într-o amnezie cu o cauzã încã nedeterminatã. Astfel, alternativ,
naraţiunea vine din trecutul anilor de închisoare comunistã cu ororile sale pe
care Bruno nu și le mai amintește și înaintând în prezentul fãrã fundament cãruia
Bruno, la cei 37 de ani ai sãi, încearcã sã îi dea sens, se cautã pe sine, atât
în trecut, cât și în prezentul ghidat de tovarãșul securist Bojin.
Pentru mediul carceral,
Bruno are personalitatea cea mai puţin înclinatã spre contrarevoluţionarism,
aspect minimalizat de sistemul comunist care are nevoie de victime pentru a-și
justifica statutul absolut pozitiv de justiţionar social.
Ceea ce ţine romanul laolaltã este motivul marionetei. Vasilache, marioneta pe care neurologul i-o aduce Brunului sperând într-un fir al Ariadnei care sã îl conducã în labirintul celor 20 de ani pierduţi în întunecimile amneziei lui bizare, este, paradoxal, unul dintre cele mai umane și pline de compasiune elemente din roman. Ca sã nu mai vorbim cã este intens vânat de miliţie, care și reușește sã-l confiște o datã, noroc cu intervenţiile generosului tovarãș Bojin. Anularea individualitãţii, ca metodã de supravieţuire, este tocmai afirmarea unei sensibilitãţi aparte (m-a impresionat în mod deosebit tehnica Brunului care, în închisoare, ajunge sã vadã speranţele ca pe niște premoniţii sumbre, aducãtoare de tristeţe, dezamãgiri și nenorociri mai mari; așa cã renunţã la ele). Marioneta, poveștile care înconjoarã pãpușile, își asumã un rol catharctic, o sublimare a dorinţei de rãzvrãtire prin metafore, prin visuri (în închisoare Brunul își distreazã colegii de suferinţã prin poveștile sale mitologice, cum sunt cele din Ramayana).
Chiar și romanul este foarte vizual, lasã o puternicã impresie de teatralitate, este alcãtuit mai mult din scene și nu din capitole sau episoade.
Cam ce-am înţeles eu din final: România comunistã nu e tocmai locul unde sã îţi dorești sã trãiești, dar sunt oameni pentru care plecarea nu este pur și simplu o soluţie; e un loc unde nu ești înţeles, unde e greu sã regãsești ceva autentic, unde supravieţuirea înseamnã sã accepţi minciuna, falsitatea, disocierea între versiunea oficialã și cea personalã (cele douã adevãruri ale tovarãșului Bojin: "Pur și simplu, începuse a crede cã, pe lângã minciunã, exista nu un singur adevãr, ci douã adevãruri mari și late. Un adevãr din mintea proprie, care de cele mai multe ori era mai bine sã rãmânã acolo. Iar celãlalt adevãr, tot mai important în viaţa lui, era adevãrul rostit, oficial. Nu era nici o ipocrizie la mijloc. Pentru tovarãșul Bojin, adevãrul oficial era la fel de important ca și cel neoficial, cel din minte. Credea cu exact aceeași fermitate în amândouã; și faptul cã, de cele mai multe ori, se contraziceau unul pe altul nu-l deranja câtuși de puţin, de vreme ce doar unul era rostit, pe când al doilea era ţinut acolo, într-un colţ al minţii pãzit cu strãșnicie de experienţa pe care […] o cãpãtase de-a lungul vieţii."), dar totuși aici este locul tãu, unde tu vrei sã fii, fãrã false patriotisme, fãrã nici o dorinţã de afiliere la ideologii de loialitate ostentativã faţã de patrie, pur și simplu aici te simţi tu bine, aici e comod pentru tine și aici vrei sã rãmâi, sã fii tu.
Despre carte si aici.
LDT despre carte aici.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu