Lena Constante -"Evadarea imposibilã"

Am descoperit-o pe Lena Constante dupã o vizitã la Muzeul Zambaccian unde m-a fermecat peisajul ei din București. Am cãutat mai multe informaţii și astfel cãrţile ei au ajuns pe lista mea de lecturi obligatorii.

"Evadarea imposibilã" este cea de-a doua carte scrisã de Lena Constante despre cei 12 ani de închisoare comunistã. Lena Constante este una din victimele procesului soţilor Pãtrãșcanu, acuzatã de complicitate cu aceștia deoarece, pasionatã de scenaristicã, s-a implicat alãturi de Elena Pãtrãșcanu în punerea pe picioare a teatrului de pãpuși Tandãricã. Prima parte a întemniţãrii, acei teribili opt ani de izolare completã, când i s-a refuzat orice contact cu alte deţinute și a fost menţinutã într-o lipsã totalã de comunicare (nu i se dãdea voie nici mãcar sã vadã soarele pe fereastrã), este povestitã în cartea "Evadarea tãcutã", pentru ca ceilalţi patru ani petrecuţi în penitenciarul politic de femei de la Miercurea Ciuc sã facã subiectul celei de-a doua cãrţi autobiografice, "Evadarea imposibilã".

Lena Constante își povestește anii de detenţie în ordine cronologicã, ca un jurnal înregistrat mental timp de patru ani și pus pe hârtie dupã 40 de ani. Descoperim astfel metodele folosite de deţinute pentru a umple golul chinuitor al celor 17 ore pe zi când nu aveau voie nici mãcar sã se întindã în pat. Cuvântul constituie principalul mod de evadare din abrutizarea timpului care trece inutil și, de aceea, încet. Lena Constante devine povestitorul, vânzãtorul de alte lumi unde vieţile curg într-un mod palpitant, unde oamenii iubesc, își urmeazã visele, dorinţele, își cautã fericirea.

"Puteam povesti tovarãșelor mele basme de copii și romane de dragoste. Istorisiri în care rãul era întotdeauna pedepsit, binele rãsplãtit și dragostea încununatã. Firește, doar și doar nãluciri. Dar femeile și fetele care mã ascultau nu doreau povești adevãrate. De amarul vieţii erau sãtule pânã peste cap. Si ele, ca și mine, nu erau însetate decât de evadare."

Prizonierele cu mai puţinã educaţie își povestesc propria viaţã sau le învaţã pe celelalte diverse tehnici de cusut, cele mai culte, cum e și cazul Lenei Constante, pe lângã descrierea locurilor unde au cãlãtorit înainte de rãzboi, povestesc cãrţi și filme, îmbogãţite întotdeauna cu un final fericit, abatere obligatorie de la original, dau lecţii de francezã, explicã reţete de mâncãruri sofisticate.

"Cu lecţiile de bucãtãrie și de francezã, cu gimnastica și peretele, cu poveștile, douã-trei ore zilnic treceau mai repede. Alte câteva ore cu spãlatul, mãturatul celulei, programele, plimbarea și mesele. Dar mai rãmâneau de suportat peste zece ore goale. Ore în care nu mai aveam absolut nimic de fãcut. Când peretele amuţea mai multe zile în șir, toropeala se fãcea încã și mai simţitã. Am fi fost mulţumite sã aţipim câte puţin, dar sã dormim nu aveam voie. Ne-ar fi fost mai ușor dacã am mai fi avut câte ceva de mâncare, dar de mâncare nu aveam nimic. Ne era foame și nu aveam ce mânca. O lene totalã paraliza minţile. O visare vagã și tristã înceţoșa gândurile. Pe chipurile tuturora, în ochii ce nu aveau nimic de vãzut, se reflecta aceeași inconștientã plutire."
*"peretele" este modalitatea de a comunica prin alfabetul morse cu deţinutele din celulele alãturate

Pe lângã multe episoade,

"Cu apa adusã la "programul" dimineţii, ne puteam spãla rufele în celulã. Dar tot în celulã rufele trebuiau sã se și usuce. Femeile le întindeau pe frânghii rãsucite de ele, din rufe personale, prea rupte pentru a mai putea fi cârpite. Sau din pãr. Din pãrul rãmas pe piepteni, când femeile își descurcau pletele. Din carenţã alimentarã, în pieptene rãmâneau foarte multe fire de pãr. Douã ţãrãnci –Bibica și Cati- se îndeletniceau cu strânsul pãrului în niște ciorapi rupţi. Ciorapii odatã umpluţi, ele torceau lungile fire de pãr. [...] Tot pãrul strâns, tors și rãsucit în frânghii groase, era întins între paturi. Dar Bibica își fãcuse din pãr și o pereche de cipici, împletind frânghii mai subţiri cu douã nuiele smulse din mãturã. Nu m-am încumetat niciodatã sã ating nici frânghiile, nici cipicii. Aveau o înfãţișare respingãtoare, aproape maleficã. Acoperite cu zbârlituri de pãr murdar de toate nuanţele, cipicii pãreau animale stranii, cãci la fiecare pas, strivite pe podele, în urma lor nu lãsau nici o urmã sângerie."

douã mi-au lãsat o impresie puternicã:
-femeia bãtrânã de la ţarã care era recunoscãtoare cã se aflã în pușcãrie pentru cã aici se bucurã de grija și cuvintele blânde ale colegelor de celulã, în timp ce soţul ei fusese foarte aspru cu ea toatã viaţa, cu o cãsnicie marcatã de abuzuri de multe ori fizice și cu o neîndestulare permanentã (mâncarea feliei de pâine zilnice, desconsideratã de toate deţinutele care nu-și puteau potoli astfel foamea, era pentru bãtrânã un act plin de religiozitate –în satul ei de deal grâul nu creștea, de aceea doar cei înstãriţi își puteau permite sã cumpere fãinã de grâu) și
-lipsa manifestãrilor religioase. Paradoxal (cu câteva excepţii –legionarele și mãicuţele mai ales), credinţa nu reprezintã pentru femei o modalitate de a face faţã mediului carceral. Ajutorul pe care și-l dau una alteia, comunicarea între ele prin diverse poște ingenioase, bucuria când își regãsesc în viaţã vechi colege de celulã, toate aceste lucruri care le ţin unite și le ajutã în revolta lor în faţa sistemului aberant care le-a condamnat la o pedeapsã nedreaptã le susţin moral pe femei și le ajutã sã reziste despãrţirii de cei dragi și lipsei oricãror informaţii despre aceștia.

"Scriu "obosealã". Scriu "foame". Scriu "șapte zile". Cuvinte, doar cuvinte. Vorbe golite de substanţã prin plicticoasa lor repetare. Numai lozuri pierdute. Dar eu mã cãznesc sã le redau substanţa de carne și sânge. Sã le redau viaţã. Si mã întreb la ce bun mã omor, încercând sã retrãiesc trecutul, dacã nu sunt în stare sã gãsesc cuvintele potrivite pentru a introduce, într-adevãr, foamea noastrã în burta ta, cititorule. Oboseala noatrã în mușchii tãi. Disperarea, în inima ta. Oh! Nu pentru mult timp. Nici pentru ani, tot atât de lungi ca ai noștri, nici chiar pentru luni. Pentru o sãptãmânã? Nu. Cu mult mai puţin. Nici mãcar pentru o singurã zi... Numai și numai pentru timpul cât tu citești cuvântul "foame", cuvintele "obosealã" și "disperare". "

Deși face unele referinţe punctuale la aspectele politice ale detenţiei sale, Lena Constante alege sã-și concentreze confesiunile pe partea umanã a celor patru ani de închisoare politicã alãturi de alte prizoniere victime ale aceluiași sistem ideologic absurd. Lena Constante, dupã cum declarã chiar ea în carte, vrea sã ne povesteascã despre lentoarea scurgerii celor 86400 de secunde zilnice, cu eforturile continue și chinuitoare de a-și pãstra speranţele și demnitatea umanã.

"Mã voi strãdui deci, mai departe, sã duc la bun sfârșit aceastã uriașã poștã, pe care o voi trimite cu aceeași emoţie și teamã, ca și telegraficele mele poște lipite cu sãpun, ici și colo, purtãtoare de prietenie și speranţe. Voi continua, pânã la capãt, în pofida certitudinii cã nu sunt în stare sã fac simţitã, realã și prezentã, viaţa noastrã acolo. In tot golul ei, toatã jalea și intolerabila ei mizerie. [...]
Cum poţi sã te pretinzi, într-adevãr, nenorocit, când cheia casei tale, sau chiar numai a odãii tale, tu o ţii în buzunarul tãu și poţi deschide sau închide ușa ta oricând dorești? Când setea ta cu un simplu pahar de apã o poţi atât de lesne potoli? Foamea ta, sãtura mãcar cu o bucatã de pâine. Murdãria ta, o poţi spãla. Când o lacrimã de dragoste pierdutã este atât de repede uscatã de zâmbetul unei dragoste noi. Când al tãu este și cerul, ai tãi norii și soarele și pomii și toatã frumuseţea pãmântului? Scriu cu deșarta dorinţã ca viaţa noastrã chinuitã sã fie pentru ceilalţi un imbold, un elan spre culturã și bucuria de a trãi."

Ian McEwan –"Mângâieri strãine"

Colin și Mary, un cuplu de englezi, relaxaţi, fãrã prejudecãţi, își petrec vacanţa în Veneţia (bãnuim cã este vorba de Veneţia pentru cã numele orașului nu apare explicit în carte).

"Serpuia sub copertinele magazinelor și sub rufele întinse la uscat care atârnau ca niște steaguri de balconașele din fier forjat pentru a se pierde ispititor în întuneric. Se cerea exploratã, dar exploratã de unul singur, fãrã vreun însoţitor cu care sã te consulţi sau faţã de care sã ai obligaţii. Sã pãșești pe ea complet liber, eliberat de povara stãrilor psihologice, sã ai liniștea de a fi deschis și atent la propriile percepţii, la lumea a cãrei revãrsare extraordinarã și neîncetatã dinaintea simţurilor tale ai zãgãzuit-o, ai ignorat-o mereu cu atâta ușurinţã în favoarea idealurilor neverificate ale responsabilitãţii, eficienţei, civilitãţii, sã pãșești pe ea acum, sã te îndepãrtezi pur și simplu, sã te topești în beznã ar fi atât de ușor."

Aici întâlnesc, printr-o întâmplare prea forţatã pentru a nu fi fost planificatã și prea neobișnuitã pentru a nu prevesti ceva rãu, un alt cuplu ciudat, Robert și Caroline, de care se simt atrași într-un mod foarte straniu, într-o atmosferã tensionatã care își gãsește justificarea în episodul revelator de la finalul romanului, în stilul caracteristic al lui McEwan.
Incã de la început suntem introduși foarte brusc în intimitatea cuplului Colin-Mary care se cunosc și se potrivesc surprinzãtor de mult (de ex. știu ce gândește celãlalt atunci când privește un anumit obiect sau o pozã), atât de mult încât de cele mai multe ori discuţiile nu sunt nici mãcar necesare. Cumva aceastã familiaritate foarte intimã dintre ei doi pare sã fi înlocuit pasiunea, ardoarea relaţiei.
Ne ia însã timp sã descâlcim detaliile relevante ale relaţiei dintre Colin și Mary, sã ne dãm seama cã nu sunt cãsãtoriţi, deși sunt împreunã de șapte ani, dar cã fiecare are un trecut separat de celãlalt. Tot romanul se desfãșoarã pe un ton evaziv : de la lipsa denumirii orașului pânã la absenţa explicaţiilor relaţiilor distante dintre Robert, un bãrbat care asociazã masculinitatea cu agresivitatea, și Caroline, soţia supusã și ascultãtoare pânã la limita masochismului.
Menţinerea tensiunii pe parcursul întregului roman, fãcându-l pe cititor sã întoarcã paginile obsedant și sã refuze cu obstinaţie sã-și întrerupã lectura, îi reușește foarte bine lui McEwan și în "Mângâieri strãine", cu același șoc cauzat de acţiunea finalã, cu efectul potenţat de lipsa oricãrei explicaţii.

Alaa al-Aswani -"Blocul Iakubian"

"Blocul Iakubian" folosește ca metaforã o clãdire faimoasã dintr-un cartier central al Cairoului ai cãrei locatari reflectã structura socialã și diversele problematici ce caracterizeazã situaţia moralã, economicã și politicã a egiptenilor. Romanul se construiește și el treptat prin conturarea medalioanelor de personaje care ocupã diversele etaje ale clãdirii, ea însãși o reflectare simbolicã a evoluţiei istorice agitate prin care a trecut Egiptul. Este ca un fel de sinecdocã pentru întreagul sistem social, economic și politic egiptean. Blocul Iakubian, construit în stil art deco în 1934 pe o stradã faimoasã din centrul capitalei egiptene, decade o datã cu lovitura de stat din 1952 care i-a alungat pe toţi locatarii bogaţi sau strãini pentru ca locuinţele lor sã fie ocupate abuziv de ofiţeri de armatã, pentru ca acum sã adãposteascã o varietate de personaje, de la bei școliţi în Franţa pânã la provincialii sãraci cu speranţe de o viaţã mai bunã în prosperul Cairo și care nu-și permit decât sã închirieze debaralele de pe terasã transformate în locuinţe claustrofobe.

Printre personajele care mi-au atras atenţia sunt:
-beiul Zaki, un bãtrân care încã se mai hrãnește din prosperitatea pre-revoluţionarã a propiei familii, atât moral, cât și financiar, pentru a-și satisface pasiunea pentru femei și droguri
-editorul de ziar Hatim Rashid care adulmecã orașul în cãutarea de tineri frumoși și vulnerabili care sã-i rãspundã pozitiv avansurilor sale homosexuale
-dealerul de droguri Hagg Azzam care vrea cu disperare sã intre în politicã și nu șovãie în faţa nici unei sume astronomice care i se cere pentru a i se asigura succesul mãsluit în alegerile parlamentare; el își creeazã o imagine (în care mai și crede cu toatã fiinţa) de om de afaceri prosper, de o pioșenie deosebitã (ceea ce nu-l împiedicã sã își ia o amantã, cu care se cãsãtorește pentru a nu își comprimite idealurile religioase, și nici sã o forţeze pe aceasta sã avorteze pentru a nu stârni mânia fiilor din prima cãsãtorie care nu sunt dispuși sub nici o formã sã împartã averea tatãlui lor)

"-Vrei sã ai garantat succesul în alegeri și ai întrebat ce ţi se cere, iar eu am desenat ce ţi se cere....
-Un "iepure" întreg? Un milion de lire, Kamal Bey? E prea mult!
Azzam se așteptase la aceastã sumã, dar încercã sã se tocmeascã în speranţa cã poate cine știe...
-Ascultã, Hagg! Allah mi-e martor...
Cei prezenţi intonarã expresia "Nu existã altã divinitate în afarã de Allah" când auzirã rostit numele celui de sus."

-adolescentul Taha, fiul portarului de la blocul Iakubian, care încã mai are încredere cã rezultate sale academice foarte bune îl recomandã pentru o mult-doritã carierã în poliţie, în ciuda joasei sale origini sociale
-iubita lui Taha, Busayna, care este nevoitã sã înfrunte cruda realitate egipteanã înaintea lui Taha, o datã cu obligaţia de a se angaja, pentru a întregi veniturile familiei dupã moartea tatãlui, când își dã seama cã o tânãrã lipsitã de mijloace financiare trebuie sã cedeze în moduri cât mai "caste" cu putinţã dorinţelor libidinoase ale patronilor de magazine și buticuri astfel încât sã rãmânã în același timp viabilã pe piaţa mãritișului convenabil.

"Tu nu înţelegi, pentru cã ești un om înstãrit… Dar dacã ai sta douã ceasuri în staţie și nu te-ai putea urca în trei autobuze pline ochi, dacã îţi blestemi zilele pânã când ajungi acasã, dacã locuinţa ţi se prãbușește și guvernul te lasã într-un cort în mijlocul strãzii împreunã cu copiii, dacã poliţistul te-ar înjura și te-ar lovi doar pentru cã te-a întâlnit noaptea într-un microbuz, dacã umbli ziua întreagã din magazin în magazin dupã o slujbã și nu o gãsești, dacã ești tânãr în toatã puterea și cu studii și ai în buzunar doar o singurã lirã sau uneori nici mãcar atât, atunci ai ști de ce urâm Egiptul…"

Romanul are douã deznodãminte care îmbinã amãrãciunea, cu speranţa.
Taha se vede împins spre fundamentalismul islamic. Calea violenţei este singura posibilã dupã numeroase umilinţe și abuzuri pe care le suportã din partea autoritãţilor, în ciuda calitãţilor sale intelectuale deosebite. In sistemul de stat închis se intrã doar pe bazã de pile sau de șpagã.
 Busayna, însã, întãritã, paradoxal, de toate hãrţuirile sexuale prin care trece și de ipocriziile victimizante ale societãţii, reușește sã gãseascã bãrbatul potrivit, un echilibru între idealismul lui Taha și josnicia lubricã masculinã cãreia a trebuit sã se supunã pentru subzistenţã.

Intreaga carte este, de altfel, o alternanţã între episoade triste și vesele, între deprimare și revoltã și dragoste și speranţã. Iar lectura este una plãcutã, Al-Aswani nu are artificii scriitoricești sofisticate, dar știe cum sã pãstreze viu interesul cititorilor pânã la final.

Ioan Lãcustã - "Replace all (Colcãiala)"

Romanul "Replace all (Colcãiala)" a fost una dintre cele mai plãcute surprize de lecturã româneascã de anul trecut. Carte a fost cumpãratã într-o frenezie a achiziţiilor livrești prilejuitã de promoţii masive de pe elefant. Așa cã am luat liste întregi de cãrţi cu autori români contemporani și mi le-am pus în coș. Deși o practicã pãguboasã din punct de vedere financiar, s-a dovedit foarte sãnãtoasã intelectual.

"Replace all" se dorește a fi un "Mestru și Margareta" românesc, și din punctul meu de vedere i-a reușit foarte bine. M-a prins atât cu dimensiunea fantasticã puternic marcatã de un folclor românesc de mahala care ne farmecã pe toţi (sau, în fine, pe cei care vor sã admitã partea acesta a plãcerilor lor vinovate), cât și cu modul în care sunt descrise personajele, foarte diverse între ele. Candelãreasa este, pentru mine, cel mai reușit personaj din literatura românã contemporanã la nivel lingvistic. E adevãrat cã mulţi ar putea fi refractari din cauza termenilor și structurilor de argou, nu cred cã acestea au fost folosite gratuit de cãtre Ioan Lãcustã. Ele vin foarte firesc în construcţia personajelor, nu sunt stridente în contextul cãrţii, nu par niciodatã forţate.

Acest roman satiric ia forma unei colecţii de povestiri, în general centrate pe un anumit personaj care are o întâlnire bruscã, traumatizantã și revelatoare cu personajele fantastice care bântuie întreaga naraţiune. Sunt locuitorii unui oraș prosper de provincie care se alimenteazã (și de cele mai multe ori rãmân parazitaţi) din amintirile, și pe alocuri nostalgiile, perioadei comuniste. Cãpușa atotputernicã care nu a fãcut decât sã se întãreascã la schimbarea regimurilor politice este ofiţerul (și ulterior generalul) de Securitate Goncea. El este prezent în viaţa celorlalte personaje mai ales în trecut, prezentul petrecându-și-l în palatul lui izolat de unde trage în continuare sforile politice, economice, jurnalistice ale orașului ca un pãpușar absolut și ascuns. Ba chiar și-l anexeazã pe un „ilustru” prozator, Burtãncureanu, pentru a scrie saga familiei Goncea.

"Noi, repeta adeseori Goncea, am ajuns la momentul istoric când facem predarea etapei. Dar nu oricum, așa la nimerealã. Trebuie s-o facem cu tot dichisul [...] De-asta am fãcut noi și revoluţia, cum a fost la Judeţeanã. Sã nu se zicã cã nu s-a fãcut predarea cum trebuie. Numai sângele și morţii convinge poporul cã predarea etapei s-a fãcut în bunã rânduialã. Dacã morţii este dintre tineret, atunci e și mai revoluţionar. [...] Altfel, fãrã groazã și morţi, rãmâne poporul cu pãrerea cã a fost complot, anarhie, loviturã de stat, sau ce mai vrea sã spunã, cã a fost cu agenturi strãine, teroriști, lunatici, marţieni și alte astea. Tot ce vrei! De-asta am bãgat și teroriști la reprezentaţie, cã e mai cu convingere când nu știi cine te-a împușcat de-ai murit. Si nici nu asta vrea poporul, sã știe cine l-a împușcat. El vrea sã vadã mortu’. Dacã are poporu mortul lui, cum a fost la noi la organizarea de la Revoluţia de la Judeţeanã, p-ormã se duce de pune o floare, aprinde o lumânare, crucea e acolo, o vede, mai vine și popa și dã cu aghiazmã, plânge la aniversare, bãlãngãne coliva și nu uitã cã s-a fãcut predarea etapei. [...] Idealurile singure, adicã numai ele, din proprie iniţiativã, nu împușcã oameni."

Astfel, noul de fapt nu s-a instalat niciodatã, schimbarea este o aparenţã, lucrurile se întâmplã pe același model dintotdeauna, indiferent de iluzia noastrã de libertate și democraţie.

"Si Emilian acuma se mai și-amestecã și în afacerea cu popa acela din Soptireanca. Cu popii sã faci afaceri, în ziua de azi, dupã ce ai avut idealuri în Piaţa Universitãţii?"

Rãul, demonicul, pervertirea nu dispar peste noapte, ci ne urmãresc insidioase în prezentul plin de speranţe naive, fãcându-și din când în când simţitã prezenţa sub forma unor apariţii grotești bulversante (acei inși care se îmbracã într-un mod ostentativ prin propria ciudãţenie, cu detalii anatomice delicioase, de genul coarnelor, copitelor și codiţelor), mãcinându-ne pânã la extincţia vechilor metehne, pânã când moștenirea maleficã este complet distrusã.

"Asta vreau de la tine! O poveste ca cum ar fi cu umbra asta care vine și te înghite. Cu mister. Cu tainã. Cu fiorul ãsta de nu mai știi nimica din tot ce-a fost. Asta-i tot ce vor cei care vin dupã noi! Te-ai prins? Cã stau și mai citesc și eu pe internetul ãsta cu care îmi omor timpul. Asta vor de la noi, acuma când este de-am predat etapa istoricã. Le-am predat o lume. Dar ei o vor cu mister, cu moroi, cu strigoi. Nu cu adevãr. Nu cu descriere. Nici un fel de poveste. Nici o justificare. Mister vor, Burtãncurene! Misterul ãsta pe care numai noi îl stãpânim. Da’ pe care nimeni nu vrea sã-l înţeleagã. Cã e mai bine în mister și tainã, decât în adevãr."

Lectura este una dificilã pentru un cititor comod. Este o oscilaţie continuã între prezent și trecut, între real și fantastic, între povești personale și context istoric. Toate personajele sunt într-o mișcare continuã, prinse în hãţișuri ciudate de inter-relaţionãri, conectându-se prin niște fire confuzante, prinse în tot felul de afaceri și legãturi dubioase.

"Zâmbi cu un kilogram de chininã turnatã peste amintiri și cu un alt litru de acid sulfuric sfârâindu-i, picãturã cu picãturã, pe orgoliul de artist. Trotilul, în fișcuri de câte douã kilograme, îi explodã în nostalgii."

Chinua Achebe -"Things Fall Apart"

"Things Fall Apart" este ca un rãspuns literar la "Heart of Darkness" al lui Conrad (bineînţeles cã am citit ideea asta, nu e o concluzie personalã) în care Chinua Achebe a încercat sã construiascã o imagine mai complexã și mai apropiatã de realitate a societãţilor africane, și în special a celei nigeriene. Este povestea metaforicã a unei societãţi prospere, funcţionale, dar care se destabilizeazã la intruziunea violentã a unei civilizaţii cu aere de superioritate.

Personajul principal al cãrţii, Okonkwo, este un membru respectat al tribului Igbo.
"Okonkwo was well known throughout the nine villages and even beyond. His fame rested on solid personal achievements. As a young man of eighteen he had brought honor to his village by throwing Amalinze the Cat. Amalinze was the great wrestler who for seven years was unbeaten…"

Cartea este structuratã în trei pãrţi pentru mãrirea, decãderea și pierzania lui Okonkwo. Okonkwo încearcã sã compenseze pentru moștenirea de rușine transmisã de un tatã cam petrecãreţ și leneș. Este ceea ce s-ar putea numi un self-made man în tribul lui. El este oarecum și o figurã tragicã deoarece depãșește acea limitã între demnitate, hãrnicie și habotnicism, refuzul oricãrei manifestãri de sensibilitate, ceea ce îi va atrage și mânia destinului. Ca urmare a obsesiei sale de a se îndepãrta cât mai mult de modelul degradant al tatãlui, Okonkwo se poartã foarte strict, aspru, uneori chiar volent, cu nevestele și copii sãi, mai ales cu bãieţii, pedepsind la aceștia orice înclinaţie ce poate fi interpretatã ca sensibilitate, efeminare sau slãbiciune.

Dacã prima parte insistã asupra prosperitãţii și faimei dobândite, partea a doua îl aratã pe Okonkwo în timpul exilului în satul matern (decãdere care îl macinã cu atât mai mult cu cât este asociatã cu un element feminin) ca urmare a uciderii accidentale a unui alt membru al tribului. Dupã ispãșirea pedepsei de 7 ani, Okonkwo are dreptul sã se întoarcã în sat (partea a treia) pe care îl gãsește schimbat, corupt, decãzut.  „Omul alb”, în speţã misionar creștin, a ajuns la trib pentru a le explica erezia de a avea mai mulţi zei, sub privirile nedumerite ale sãtenilor care nu pricep cum poate Sfânta Treime sã fie un singur dumnezeu, dar zeii lor care-i unesc cu natura, viaţa, moartea, nu. Bineînţeles cã, pe lângã bisericã, albii au construit și o închisoare unde se aplicã, evident, legile albilor. Totul se prãbușește pentru Okonkwo din momentul în care ucide un reprezentant al autoritãţii colonialiste și își dã seama cã nu mai poate spera în nici un sprijin de la ceilalţi membrii ai tribului în atitudinea sa sfidãtoare faţã de dominaţia incipientã a albilor.
Sfârșitul romanului este unul foarte ironic la adresa albilor. Guvernatorul scrie o carte despre pacificarea triburilor africane, deși el nu a fãcut decât sã tulbure o ordine a lucrurilor care nu avea nimic greșit în afarã de faptul cã era pur și simplu diferitã.

Chinua Achebe are meritul de a descrie societatea tribalã africanã într-un mod complex, atât cu pãrţile ei pozitive, cât și cu cele negative. Ca rãspuns probabil la unilateralitatea prezentãrilor din operele "occidentale". Chiar și lucrãrile în care populaţiile africane sunt puse într-o luminã romanticã, evidenţiindu-se inocenţa acestora, aproprierea de naturã, simplitatea lor umanã în comparaţie cu societatea vesticã, mercantilã și coruptã, pânã la urmã sunt tot un rezultat al stereotipiilor. Societatea tribalã nu este una idilicã, inocentã, naivã, ci are și ea methnele ei de violenţã și nedreptate. Dar este o lume cu o individualitate proprie, maturã în interiorul unui sistem organizat, unde oamenii dau dovadã de o complexitate a dorinţelor, aspiraţiilor, plãcerilor, pãcatelor, greșelilor și meritelor, la fel ca orice altã comunitate.