Lena Constante -"Evadarea imposibilã"

Am descoperit-o pe Lena Constante dupã o vizitã la Muzeul Zambaccian unde m-a fermecat peisajul ei din București. Am cãutat mai multe informaţii și astfel cãrţile ei au ajuns pe lista mea de lecturi obligatorii.

"Evadarea imposibilã" este cea de-a doua carte scrisã de Lena Constante despre cei 12 ani de închisoare comunistã. Lena Constante este una din victimele procesului soţilor Pãtrãșcanu, acuzatã de complicitate cu aceștia deoarece, pasionatã de scenaristicã, s-a implicat alãturi de Elena Pãtrãșcanu în punerea pe picioare a teatrului de pãpuși Tandãricã. Prima parte a întemniţãrii, acei teribili opt ani de izolare completã, când i s-a refuzat orice contact cu alte deţinute și a fost menţinutã într-o lipsã totalã de comunicare (nu i se dãdea voie nici mãcar sã vadã soarele pe fereastrã), este povestitã în cartea "Evadarea tãcutã", pentru ca ceilalţi patru ani petrecuţi în penitenciarul politic de femei de la Miercurea Ciuc sã facã subiectul celei de-a doua cãrţi autobiografice, "Evadarea imposibilã".

Lena Constante își povestește anii de detenţie în ordine cronologicã, ca un jurnal înregistrat mental timp de patru ani și pus pe hârtie dupã 40 de ani. Descoperim astfel metodele folosite de deţinute pentru a umple golul chinuitor al celor 17 ore pe zi când nu aveau voie nici mãcar sã se întindã în pat. Cuvântul constituie principalul mod de evadare din abrutizarea timpului care trece inutil și, de aceea, încet. Lena Constante devine povestitorul, vânzãtorul de alte lumi unde vieţile curg într-un mod palpitant, unde oamenii iubesc, își urmeazã visele, dorinţele, își cautã fericirea.

"Puteam povesti tovarãșelor mele basme de copii și romane de dragoste. Istorisiri în care rãul era întotdeauna pedepsit, binele rãsplãtit și dragostea încununatã. Firește, doar și doar nãluciri. Dar femeile și fetele care mã ascultau nu doreau povești adevãrate. De amarul vieţii erau sãtule pânã peste cap. Si ele, ca și mine, nu erau însetate decât de evadare."

Prizonierele cu mai puţinã educaţie își povestesc propria viaţã sau le învaţã pe celelalte diverse tehnici de cusut, cele mai culte, cum e și cazul Lenei Constante, pe lângã descrierea locurilor unde au cãlãtorit înainte de rãzboi, povestesc cãrţi și filme, îmbogãţite întotdeauna cu un final fericit, abatere obligatorie de la original, dau lecţii de francezã, explicã reţete de mâncãruri sofisticate.

"Cu lecţiile de bucãtãrie și de francezã, cu gimnastica și peretele, cu poveștile, douã-trei ore zilnic treceau mai repede. Alte câteva ore cu spãlatul, mãturatul celulei, programele, plimbarea și mesele. Dar mai rãmâneau de suportat peste zece ore goale. Ore în care nu mai aveam absolut nimic de fãcut. Când peretele amuţea mai multe zile în șir, toropeala se fãcea încã și mai simţitã. Am fi fost mulţumite sã aţipim câte puţin, dar sã dormim nu aveam voie. Ne-ar fi fost mai ușor dacã am mai fi avut câte ceva de mâncare, dar de mâncare nu aveam nimic. Ne era foame și nu aveam ce mânca. O lene totalã paraliza minţile. O visare vagã și tristã înceţoșa gândurile. Pe chipurile tuturora, în ochii ce nu aveau nimic de vãzut, se reflecta aceeași inconștientã plutire."
*"peretele" este modalitatea de a comunica prin alfabetul morse cu deţinutele din celulele alãturate

Pe lângã multe episoade,

"Cu apa adusã la "programul" dimineţii, ne puteam spãla rufele în celulã. Dar tot în celulã rufele trebuiau sã se și usuce. Femeile le întindeau pe frânghii rãsucite de ele, din rufe personale, prea rupte pentru a mai putea fi cârpite. Sau din pãr. Din pãrul rãmas pe piepteni, când femeile își descurcau pletele. Din carenţã alimentarã, în pieptene rãmâneau foarte multe fire de pãr. Douã ţãrãnci –Bibica și Cati- se îndeletniceau cu strânsul pãrului în niște ciorapi rupţi. Ciorapii odatã umpluţi, ele torceau lungile fire de pãr. [...] Tot pãrul strâns, tors și rãsucit în frânghii groase, era întins între paturi. Dar Bibica își fãcuse din pãr și o pereche de cipici, împletind frânghii mai subţiri cu douã nuiele smulse din mãturã. Nu m-am încumetat niciodatã sã ating nici frânghiile, nici cipicii. Aveau o înfãţișare respingãtoare, aproape maleficã. Acoperite cu zbârlituri de pãr murdar de toate nuanţele, cipicii pãreau animale stranii, cãci la fiecare pas, strivite pe podele, în urma lor nu lãsau nici o urmã sângerie."

douã mi-au lãsat o impresie puternicã:
-femeia bãtrânã de la ţarã care era recunoscãtoare cã se aflã în pușcãrie pentru cã aici se bucurã de grija și cuvintele blânde ale colegelor de celulã, în timp ce soţul ei fusese foarte aspru cu ea toatã viaţa, cu o cãsnicie marcatã de abuzuri de multe ori fizice și cu o neîndestulare permanentã (mâncarea feliei de pâine zilnice, desconsideratã de toate deţinutele care nu-și puteau potoli astfel foamea, era pentru bãtrânã un act plin de religiozitate –în satul ei de deal grâul nu creștea, de aceea doar cei înstãriţi își puteau permite sã cumpere fãinã de grâu) și
-lipsa manifestãrilor religioase. Paradoxal (cu câteva excepţii –legionarele și mãicuţele mai ales), credinţa nu reprezintã pentru femei o modalitate de a face faţã mediului carceral. Ajutorul pe care și-l dau una alteia, comunicarea între ele prin diverse poște ingenioase, bucuria când își regãsesc în viaţã vechi colege de celulã, toate aceste lucruri care le ţin unite și le ajutã în revolta lor în faţa sistemului aberant care le-a condamnat la o pedeapsã nedreaptã le susţin moral pe femei și le ajutã sã reziste despãrţirii de cei dragi și lipsei oricãror informaţii despre aceștia.

"Scriu "obosealã". Scriu "foame". Scriu "șapte zile". Cuvinte, doar cuvinte. Vorbe golite de substanţã prin plicticoasa lor repetare. Numai lozuri pierdute. Dar eu mã cãznesc sã le redau substanţa de carne și sânge. Sã le redau viaţã. Si mã întreb la ce bun mã omor, încercând sã retrãiesc trecutul, dacã nu sunt în stare sã gãsesc cuvintele potrivite pentru a introduce, într-adevãr, foamea noastrã în burta ta, cititorule. Oboseala noatrã în mușchii tãi. Disperarea, în inima ta. Oh! Nu pentru mult timp. Nici pentru ani, tot atât de lungi ca ai noștri, nici chiar pentru luni. Pentru o sãptãmânã? Nu. Cu mult mai puţin. Nici mãcar pentru o singurã zi... Numai și numai pentru timpul cât tu citești cuvântul "foame", cuvintele "obosealã" și "disperare". "

Deși face unele referinţe punctuale la aspectele politice ale detenţiei sale, Lena Constante alege sã-și concentreze confesiunile pe partea umanã a celor patru ani de închisoare politicã alãturi de alte prizoniere victime ale aceluiași sistem ideologic absurd. Lena Constante, dupã cum declarã chiar ea în carte, vrea sã ne povesteascã despre lentoarea scurgerii celor 86400 de secunde zilnice, cu eforturile continue și chinuitoare de a-și pãstra speranţele și demnitatea umanã.

"Mã voi strãdui deci, mai departe, sã duc la bun sfârșit aceastã uriașã poștã, pe care o voi trimite cu aceeași emoţie și teamã, ca și telegraficele mele poște lipite cu sãpun, ici și colo, purtãtoare de prietenie și speranţe. Voi continua, pânã la capãt, în pofida certitudinii cã nu sunt în stare sã fac simţitã, realã și prezentã, viaţa noastrã acolo. In tot golul ei, toatã jalea și intolerabila ei mizerie. [...]
Cum poţi sã te pretinzi, într-adevãr, nenorocit, când cheia casei tale, sau chiar numai a odãii tale, tu o ţii în buzunarul tãu și poţi deschide sau închide ușa ta oricând dorești? Când setea ta cu un simplu pahar de apã o poţi atât de lesne potoli? Foamea ta, sãtura mãcar cu o bucatã de pâine. Murdãria ta, o poţi spãla. Când o lacrimã de dragoste pierdutã este atât de repede uscatã de zâmbetul unei dragoste noi. Când al tãu este și cerul, ai tãi norii și soarele și pomii și toatã frumuseţea pãmântului? Scriu cu deșarta dorinţã ca viaţa noastrã chinuitã sã fie pentru ceilalţi un imbold, un elan spre culturã și bucuria de a trãi."