vineri, 4 martie 2016

Rabih Alameddine -"Femeia de hartie"

De mult nu m-am regăsit atât de bine într-o carte. Am mai vorbit de auto-proiectare în personajul feminin din "Exuvii", unde explicam că nu este suficient să te recunoşti într-o carte, ci e interesant să te descoperi într-un mod inedit, la care nu te-ai fi aşteptat. Asta s-a întâmplat pentru mine cu "Femeia de hârtie".
Suferim de acea inflaţie de cărţi despre femei din ţări orientale, victime ale familiei şi societăţii tradiţionale şi religioase de acolo, scrieri care nu fac decât să ne confirme stereotipurile şi să ne accentueze diferenţele şi distanţa faţă de respectivele locuri culturale. Ce face Rabih Alameddine este să ne arate că acolo există şi oameni ca noi şi cam care ar putea fi povestea noastră (în fine, a mea) dacă m-aş fi născut în Liban (mereu am fost consternată de asumarea identitară a naşterii într-un anumit context; nu suntem responsabili de circumstanţele naşterii noastre, astfel încât nu înţeleg de ce considerăm că acestea ne definesc, ceea ce nu exclude patriotismul, dar să revenim...). Fiecare referinţă literară a personajului din "Femeia de hârtie" (cu excepţia poeziilor, unde am un defect şi ar fi fost traumatic de-a binelea pentru mine să-i menţioneze pe Emil Brumaru sau pe Bacovia) venea ca un şoc de empatie, de uimire că Aaliya citea aceleaşi lucruri (mai ales că erau cărţi nu foarte cunoscute, cum ar fi „Stiri de acasă” de Annie Proulx).

"Pot să mă regăsesc în Marguerite Duras, chiar dacă nu sunt franţuzoaică şi nici n-am fost măcinată de iubirea pentru un bărbat asiatic. Pot să trăiesc în pielea lui Alice Munro. Insă nu pot stabili nici o legătură cu propria-mi mamă. Trupul mi-e plin de propoziţii şi momente, inima îmi dă pe dinafară de minunate întorsături de frază, dar nici trupul, nici inima nu sunt capabile să fie emoţionate de altcineva.
Am nevrozele scriitorilor mei, dar nu şi talentul lor."

"In filosofie, mult timp am fost genul de persoană care întorcea paginile înainte să fiu o cititoare adevărată. M-a preocupat suprafaţa până când am pătruns esenţa."

Pentru că m-am identificate atât de mult cu personajul principal, nu mi-am dat seama dacă este o carte bună sau nu. Nu-mi aduc aminte când mi s-a întâmplat ultima dată să investesc emoţional într-o asemenea măsură într-o carte încât să nu mă pot gândi la ea în afara mea însămi. Aaliya este o mare iubitoare de cărţi. Ideile o atrag mai mult decât banalităţile din viaţa cotidiană. Ii e greu (sau mai bine zis i se pare inutil) să menţină relaţii familiale susţinute, să facă sacrificii în numele socializării şi al ideii de apropiere între oameni doar pentru că faceţi parte din aceeaşi familie, mai ales atunci când rudele au caractere şi preocupări complet diferite de ale tale. Are norocul de a se refugia într-o librărie, în mijlocul unui Bierut minat de război civil, isterii familiale, banalizarea violenţei.

"Oraşul aparţine tinerilor şi apatiei lor. Asta nu-i ţară pentru bătrâni. Sau pentru bătrâne, la o adică. Bizanţul pare atât de îndepărtat.
Beirutul este o Elizabeth Taylor a metropolelor: nebună, frumoasă, de prost gust, ieşindu-şi din fire, îmbătrânind şi veşnic teatrală. De asemenea, s-ar căsători cu orice pretendent amorezat care îi promite o viaţă confortabilă, indiferent cât de nepotrivit este el."

"N-a scos nimeni bani din vânzările din librăria mea. Proprietarul o ţinea deschisă fiindcă era mândru de reputaţia magazinului în rândul pseudointelectualilor şi al marilor preoţi ai literaturii din Beirut, ca unicul loc din oraş în care se puteau găsi cărţi obscure, pe care nici unul dintre ei nu le citea. Aceşti diletanţi literari cunosc cărţile cam la fel de bine pe cât cunoaşte pasagerul unui avion peisajul deasupra căruia zboară."

Intreaga ei fiinţă este intim legată de cărţi, scriitorii sunt partenerii ei de discuţii şi prietenii care o ajută să înţeleagă lumea pe care o percepe cel mai adesea ca agresivă, josnică, murdară, inutilă.

"Alain Robbe-Grillet a scris cândva că lucrul cei mai rău care s-a întâmplat cu romanul a fost apariţia psihologiei. Se poate presupune că voia să spună că, acum, ne aşteptăm cu toţii să înţelegem motivaţia din spatele acţiunilor fiecărui personaj, de parcă asta e posibil, de parcă în viaţă este aşa. Am citit atât de multe romane recente, publicate mai ales în lumea anglo-saxonă, care sunt plictisitoare şi neinteresante din cauză că trebuie întotdeauna să deduc cauzalitatea. De exemplu, motivul pentru care o eroină nu poate să simtă dragostea e că a fost abuzată fizic [...] Asta ignoră, desigur, faptul că mulţi alţi oameni au trăit aceleaşi lucruri, dar nu se comportă în aceeaşi manieră, deşi aceste e un aspect minor în comparaţie cu adevărata pierdere în îndeplinirea dorinţei de explicaţii, şi anume pierderea misterului.
Scoaterea la iveală a cauzalităţii face din oricine un cititor plictisit."

"Toţi încercăm să alungăm prin explicaţii Holocaustul, Abu Gahrib sau Masacrul din Sabra, negând că noi am putea face vreodată ceva atât de groaznic. Făptaşii acelor crime sunt răi, poame rele, alţii; există ceva în spiritul german sau american care face ca aceste popoare să fie susceptibile de a îndeplini ordine, de a bea Kool-Aid cu aromă de struguri, de a ucide fără discriminare. Crezi că tu nu eşti persoana care ar fi putut provoca şocuri electrice în cazul experimentului Milgram pentru că, nu-i aşa, cei care au făcut asta trebuie să fi fost abuzaţi emoţional de către părinţii lor sau au avut taţi dominatori ori au fost părăsiţi de neveste. Din orice motiv îi face diferiţi de tine."

Deşi ar putea fi acuzată de răceală şi egoism în unele reacţii, Aaliya îşi alege mereu singurătatea, se zbate să-şi păstreze stilul de viaţă care o face fericită, unde se simte ea însăşi, chiar dacă neînţeleasă de ceilalţi pentru că le refuză valorile şi judecăţile.

"Imi place să-mi consider micile furturi un serviciu public. Cineva trebuia să citească Tărâmul pustiit de Eliot în timp ce incendiile din Sabra luminau orizontul Beirutului."

O femeie care trăieşte din cuvinte bine scrise, care simte o plăcere genuină din citit, care nu simte nevoia să împărtăşească aceste preocupări cu ceilalţi, care îşi respectă ritualurile anuale de traducere a cărţilor doar pentru aprofundarea sensului şi descoperirea frumuseţii stilului cărţilor la care o forţează această activitate.
 Este un roman care mi-a răspuns la o întrebare pe care mi-o pun uneori: cum aş fi eu dacă aş trăi într-o cultură diferită de a mea?

"Insă numai la orele de arabă ni se spunea permanent că nu putem stăpâni la perfecţie limba aceasta, cea mai dificilă dintre toate, că, indiferent cât de mult am studia şi am exersa, nu putem spera să scriem la fel de bine ca Mutanabbi sau, Doamne fereşte, culmea limbajului, Coranul însuşi. Profesorii îi îndoctrinau pe elevi, la fel cum fuseseră şi ei îndoctrinaţi când erau mici. Nici unul dintre noi nu se putea ridica mai presus de a fi un eşec ca arab, păcatul nostru originar."

2 comentarii:

  1. Eu m-am identificat cu ea și mi-a și plăcut cartea (pe care am terminat-o recent, apropo). Bine scris mai sus! ;)

    RăspundețiȘtergere
  2. Da, pai am vazut-o la tine si la Alin (caruia i-am facut-o, de altfel, cadou de secret santa... acum 2 ani :D ) si s-a potrivit si cu propunerea de lectura a unui coleg de serviciu, asa ca mi-am zis ca acum e momentul. Initial stiam ca e despre o baba pasionata de carti din Beirut (si am vazut-o atunci pe 1-2 bloguri unde lumea era extaziata -mai ales barbati, ceea ce mi-a dat putin de gandit, asa ca i-am luat-o lui Alin, ca sa testez cum ar veni).

    RăspundețiȘtergere