Elena Ferrante - " Prietena mea geniala"

In anul 2017 toatã lumea a vorbit despre misterioasa scriitoare Elena Ferrante. De data aceasta nu a mai fost povestea cu pomul lãudat. Este o scriere femininã care pe mine m-a prins foarte tare. Mi se pare superb descrisã aceastã prietenie între douã femei care penduleazã între admiraţie şi dispreţ, între armonie şi urã, cu conştientizarea faptului cã influenţele reciproce rãmân întipãrite pentru totdeauna în personalitatea fiecãreia. Farmecul şi complexitatea genului acesta de relaţie care oscileazã între extreme şi pe care o întâlneşti în viaţa realã între douã femei mi se pare cã nu au fost exploatate literar pânã acum la nivelul la care a fãcut-o Elena Ferrante într-o naraţiune deosebit de personalã.

Deşi volumul al doilea mi-a plãcut mai mult, sunt lucruri interesante şi în aceastã primã carte din tetralogie.
O descoperim pe mica Elena care îşi doreşte eliberarea dintr-o mahala imundã din Napoli prin scris, aventurã în care vrea sã se arunce împreunã cu impulsiva şi de multe ori neînţelesa prietenã Lila. Aceste visuri nu pot apãrea decât tot mai dureroase pe fundalul unei lumi marcate de violenţã şi sãrãcie, unde fetele trebuie sã rezolve singure probleme serioase privind viitorul unei femei care poate lucra pentru a se întreţine, lucru ce presupune o şcolarizare îndelungatã cu eforturi financiare din partea întregii familii, eforturi care depãşesc cu mult posibilitãţile mai tuturor familiilor din mahala, sau care este nevoitã sã aleagã o cãsnicie din interes, sperând la un soţ mai înstãrit din al cãrui venit sã trãiascã întreaga familie, soţ care, de cele mai multe ori, se va comporta ca stãpân absolut, femeia şi copiii sãi fiind puşi în rândul celorlalte bunuri de care poate dispune cum crede de cuviinţã, alegeri în care nu sunt susţinute nici mãcar de propriile mame care, eşuând deja, nu ar şti ce soluţie de ieşire sã le ofere.

"Lila ştia sã vorbeascã prin intermediul scrierii; spre deosebire de mine când scriam [...] ea se exprima cu fraze atât de îngrijite, atât de lipsite de greşeli chiar dacã nu-şi continuase studiile, dar –în plus- nu lãsa nici o urmã de nefiresc, nu se simţea artificiul cuvântului scris. Citeam şi în timpul acesta o vedeam, o auzeam pe ea. Vocea armonizatã cu scrisul m-a copleşit, m-a vrãjit şi mai mult decât atunci când discutam faţã-n faţã: era cu totul purificatã de zgura vorbitului, de confuzia oralitãţii; avea o vigoare vitalã care, îmi imaginam, pesemne cã-i revenea discursului în cazul în care fuseseşi atât de norocos încât sã te naşti din capul lui Zeus şi nu din familia Greco sau din familia Cerullo. Mi-a fost ruşine de paginile infantile pe care i le scrisesem, de tonurile excesive, de frivolitãţi, de bucuria falsã, de durerea falsã. [...]Am simţit dispreţ şi ranchiunã faţã de profesorul Gerace, care mã amãgise punându-mi nouã la italianã. Scrisoarea aceea a avut ca prim efect sã mã facã sã mã simt la cincisprezece ani, de ziua mea, o escroacã. Scoala comisese o greşealã în legãturã cu mine şi dovada era acolo, în scrisoarea Lilei."

Prima carte care este mai accentuat un roman de "coming of age" surprinde momentul de rupturã când destinul celor douã fete se desparte dramatic, Elena reuşind sã aibã susţinerea (mai mult forţatã de învãţãtoarea de la şcoala din mahala) financiarã a familiei pentru a-şi continua studiile, deşi chinuitã de un sentiment de vinovãţie pentru cã simte cã prietena ei ar fi mai îndreptãţitã la un asemenea privilegiu datoritã inteligenţei şi abilitãţilor sale academice percepute ca superioare, iar Lila trebuind sã joace cât mai bine cartea unei cãsãtorii de succes care sã îi permitã accesul la un statut social şi financiar unde felul sãu deosebit de a fi şi a gândi sã-şi gãseascã o modalitate de manifestare. Acest parcurs iniţiatic este punctat de multe revelaţii dure pe care viaţa le furnizeazã celor douã fetiţe visãtoare. Iar fiecare dintre ele scapã cum poate din aceste lovituri ale realitãţii, uneori apropiindu-se una de cealaltã, alteori îndepãrtându-se brutal cu un bagaj apãsãtor de resentimente şi dispreţ.
Elena încearcã sã-şi construiascã o identitate desprinzându-se de lumea din mahala, pe când Lila se vede nevoitã sã-şi construiascã o identitate înfruntând lumea din mahala şi obligând-o sã se schimbe.

"[...] mi-am dat seama de felul în care continua sã se modifice bogãţia visatã când eram mici. Cuferele pline cu monede de aur pe care o procesiune de servitori în livrea le-ar fi depozitat în castelul nostru când am fi publicat o carte ca „Micuţele doamne” –bogãţie şi faimã- pãliserã definitiv. Persista, poate, ideea de bani ca element de a ne consolida existenţa şi a-i împiedica tãierea marginilor odatã cu persoanele care ne erau dragi. Dar trãsãtura fundamentalã care domina acum era concreteţea, gestul cotidian, negocierea. Aceastã bogãţie a adolescenţei încolţea, da, dintr-o iluminare fantasticã încã infantilã –desenele de pantofi originali-, dar se materializase în nemulţumirea agresivã a lui Rino, care voia sã cheltuiascã precum un mare domn, în televizorul, în prãjiturile şi în inelul lui Marcello al cãrui scop era sã cumpere un sentiment, şi, în fine, încetul cu încetul, în acel tânãr amabil, Stefano, care vindea mezeluri, avea o maşinã roşie decapotabilã, cheltuia patruzeci şi cinci de mii de lire ca popa, înrãma desene, voia sã facã negoţ şi cu pantofi, nu doar cu brânzeturi, investea în pielãrie şi forţã de muncã, pãrea convins cã ştie cã inaugureazã o nouã epocã de pace şi bunãstare în cartier: era, în fine, o bogãţie care stãtea în faptele cotidiene şi, de aceea, fãrã splendoare şi fãrã glorie."

Din primul volum cel mai mult mi-a plãcut cum e surprinsã aceastã comunitate napoletanã sufocatã de mizerie, unde mersul la mare (şi aici vorbim de Napoli, deci marea ar trebui sã fie un lucru obişnuit), o bibliotecã publicã improvizatã de unde sã împrumuţi cãrţi sau o zi întreagã petrecutã în oraş alãturi de tatã reprezintã cele mai mari bucurii ale vieţii.