Ovidiu Ivancu -Vremea musonului: patru ani in India

Este un jurnal de cãlãtorie care mie mi-a plãcut foarte mult. Amintirile de cãlãtorie mi se par oricum sub-reprezentate în literatura românã. E adevãrat şi cã în ultimul timp au apãrut multe bloguri interesante pe care posteazã tineri români care cãlãtoresc în locuri dintre cele mai diverse. Insã "Vremea musonului" este mai mult decât o simplã povestire a experienţei de 4 ani de profesor universitar în India. Bineînţeles, gãsiţi aici detalii despre o Indie murdarã, aglomeratã, ipocritã, paradoxalã etc. condimentatã cu experienţele de la universitate:

"[...] indiferent cât de mult mã încânta ideea cã, în masa celor peste un miliard de indieni, existã suficienţi cetãţeni educaţi, faptul cã nici unul nu se numãrã printre studenţii pe care îi cunosc mã bulverseazã inevitabil."

Dar cartea conţine reflecţii interesante asupra faptului însuşi de a scrie, de a transforma experienţa în text, de a concretiza în cuvinte trãiri, întâmplãri, concluzii, impresii.

"Asta este, cred eu, cea mai mare frustrare a celui care scrie. Uneori, ideile se înfãţişeazã limpezi, cu o claritate care pare evidentã, dar, mai apoi, transformarea lor în text presupune o muncã sisificã de selectare a cuvintelor potrivite, a exemplelor potrivite, a contextelor potrivite. Dacã ideile s-ar putea exprima în forma brutã în care sunt gândite, cu limpezimea cu care ele apar în mintea celui care le emite, atunci toate conferinţele de genul acesta ar deveni cu mult mai interesante decât sunt."

Mi-a plãcut şi raportarea constantã la spaţiul românesc. De obicei cei care scriu despre cãlãtoriile lor o fac ca o imersiune completã în cealaltã culturã, ca o afundare eliberatoare şi amnezicã într-o experienţã energizantã, revelatoare. E ca o lepãdare terapeuticã temporarã de pielea din locul tãu pentru a împrumuta pentru scurt timp sclipirea unei piei noi care totuşi îşi pune amprenta asupra ta şi dupã ce te întorci la vechea piele. In "Vremea musonului" sunt mai multe raportãri ale noii experienţe la obişnuitul românesc, lucruri care sunt diferite, care se aseamãnã, care nasc doruri, care dau de gândit.
Cum ar fi, de exemplu, faptul cã românii nici mãcar nu-şi pun problema de a fi reprezentaţi în alte culturi. Un aspect care pe mine m-a intrigat dintotdeauna. Limitarea noastrã la spaţiul european sau cel mult nord-american. Atât ca direcţie de promovare, cât şi ca direcţie de receptare. Lucrurile s-au mai schimbat, din fericire, în ultimul timp, dar aceastã închistare într-un perimetru pe care noi în percepem valoros (în mod fals, aş spune) şi evitarea contactului cu dimensiuni culturale pe care (în necunoştinţã de cauzã, dupã pãrerea mea) le desconsiderãm din punct de vedere cultural, literar, social etc. continuã sã ne caracterizeze.

"In România, marile îngrijorãri ale culturii europene, identitãţile hibride, emigranţii, postcolonialismul sunt abia ecouri ale unor frãmântãri care, pentru noi, nu reprezintã nimic sau reprezintã prea puţin. In patru ani, nici mãcar un singur scriitor român nu a fost prezent la Jaipur, deşi, în cadrul festivalului, am vãzut atâtea naţiuni reprezentate. Pe piaţa de carte din India, literatura românã nu existã, iar Mircea Eliade, de care suntem cu toţii atât de mândri, nu se gãseşte în librãrii, numele lui fiind familiar doar unei elite restrânse. [...] nu existãm nu pentru cã ar fi imposibil, ci pentru cã nu vrem. Ne exportãm scriitorii exclusiv cãtre Europa, ne creãm imaginea (odios cuvânt!) exclusiv în Europa, adicã acolo unde nu e nevoie de nici o imagine."

Este o carte pe care o gãsiţi cam greu în librãrii, dar recomand manifestãrile on-line ale autorului (ultima datã când l-am verificat era profesor în Vilnius).