Doina Ruşti, scriitoarea mea contemporanã preferatã, vine aici cu o nouã ficţiune cu origini istorice, pornind de la un manuscris care existã în realitate. Dar personajele şi poveştile lor sunt în mare parte imaginate, în stilul acela caracteristic autoarei plin de referinţe istorice şi relicve lingvistice care dau toatã savoarea lecturii.
Deşi "Manuscrisul fanariot" nu este printre cãrţile mele preferate de la ea, totuşi este o bunã recomandare pentru cititorii care nu vor sã citeascã un text foarte complicat, dar bine scris, muncit, bibilit, sofisticat. Dacã vã plac şi cotrobãielile de vocabular (cartea este plinã de arhaisme super-savuroase), atunci nu ezitaţi sã o citiţi.
Tânãrul şi neastâmpãratul grec Ioanis este atras de Bucureşti prin renumele acestuia de oraş al plãcerilor şi pierzaniei. Aici descoperã dragostea în numele cãreia i se cere un sacrificiu deosebit, renunţarea la una dintre cele mai preţuite valori umane.
Ce mi-a plãcut mie totuşi (povestea principalã mi s-a pãrut prea liniarã, iar personajele secundare, mai mult pretexte de introdus tot felul de detalii, care, chiar dacã sunt delicioase, pentru cã nu se leagã natural cu miezul textului, lasã impresia de artificialitate) este aerul misterios, fetid şi, paradoxal, atractiv al Bucureştiului.
"Cântecul îi intrã în suflet, iar pânã seara îl învãţã tot palatul, de unde se rãspândi pe strãzi şi mai ales prin taverne, în primul rând pentru cã venea din gura marelui Selim, dar şi pentru cã avea o melodie sãltãreaţã, care fãcea sã-ţi fâlfâie inima încã de la primele mãsuri. Oraşul din cântec era ca suspinul ascuns în floarea de tei. Intre zidurile lui se topea orice suferinţã, ştearsã din Cartea Destinului ori din alte cãrţi copiate dupã aceasta. Iar oraşul, acel oraş al inimilor uşoare, nu era altul decât Bucureştiul.
[...] Pe strãzile pavate cu lemn de stejar se rãsucesc aburii cãldãruşelor argintii, în care fierb fãrã oprire elixirele, parfumurile şi alifiile, cãci oraşul nu trãieşte nici din munca pãmântului, nici de pe urma numeroaselor lui prãvãlii, ci dintr-o aromã înnoitã continuu, din acea rãsuflare cãlduţã care invadeazã toţi porii şi care face ca orice nou-venit sã uite tot ce-a trãit, transformat pe loc în emir cu ochi de safir, în nabab cu trãsuri şi palate, în guvernator, polcovnic sau mãcar într-un conţopist din alaiul domnesc.
Dar erau şi unele guri care povesteau cã unii umblã nãuci pe strãzi, îmbãtaţi de iubire ori îmbuibaţi cu bunãtãţile la care au visat, torturaţi de propriile dorinţe care le rod cea mai fragilã parte a cãrnii, învãţându-i sã se bucure de durerile patimii şi de otrava unui suspin...
Dar oricare ar fi schimbãrile, nu existã absolut nimeni care sã nu cadã într-o lungã euforie. In Bucureşti nu existã griji şi nici tristeţi lungi, ceea ce explicã însuşi numele acestui oraş vesel, ca un clopoţel în zãpezile iernii."
De asemenea, placut surprinzãtoarele comparaţii şi metafore la limita vulgarului şi dezgustului, care apar foarte des în cãrţile Doinei Ruşti, sunt parcã mai înfloritoare în cartea asta.
"[...] apropiindu-se unul de altul, pe mãsurã ce gurile lor îşi cãutau mulţumirea, îi fulgerã şi acel singur impuls, adevãrat şi profund, la care ajunge pânã la urmã orice suflet de om: fericirea de-a fi doar o cârpã care putrezeşte în rana unui strãin"
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu