Oliver Sacks -"Omul care îsi confunda sotia cu o pãlãrie"

 

"Îți venea să spui despre el, în mod instinctiv, că e un rănit spiritual -un „suflet pierdut”: era oare posibil să fi fost „de-spiritualizat” de o boală? „Credeți că are un suflet?” le-am întrebat odată pe asistente. Deși erau jignite de întrebarea mea, își dădeau seama de ce o pusesem. „Urmăriți-l când e la biserică”, mi-au zis, „și judecați singur.” 

Așa am făcut, și am fost mișcat, adânc mișcat și impresionat, deoarece am văzut aici o intensitate și o stăruință în atenție și concentrare pe care n-o observasem niciodată la el și de care nu l-aș fi crezut în stare. L-am urmărit îngenunchind și luând împărtășania și nu m-am îndoit de deplinătatea comuniunii sale, de integrarea perfectă a spiritului său în spiritul liturghiei. Deplin, intens, liniștit, în liniștea unei concentrări și atenții absolute, s-a împărtășit cu Sfânta Cumenicătură. Era total prins, absorbit de sentiment. Nu mai exista uitare, Korsakoff nici nu părea cu putință să existe; căci nu se mai afla la discreția unui mecanism stricat și supus greșelii -acela al secvențelor fără sens și al rămășițelor de memorie-, ci era absorbit într-o acțiune, o acțiune a întregii sale ființe, care antrena sentiment și rost într-o continuitate și o unitate organică, o continuitate și o unitate atât de sudate încât nu se puteau sfărâma.

Era limpede că Jimmie se regăsise pe sine, că găsise continuitatea și realitatea în absolutul atenției și acțiunii spirituale. Asistentele aveau dreptate -el își găsise sufletul aici. Dreptate avea și Luria, ale cărui cuvinte mi-au revenit atunci în minte: „Omul nu e numai memorie. E și simțire, voință, sensibilitate, ființă morală. (...) Aici (...) poți ajunge la el și-l poți schimba.” Memoria, activitatea mintală, mintea singură, nu-l puteau reține, dar atenția și acțiunea morală puteau să-l capteze cu totul."

“[...] sa invatam de aici o lectie deopotriva filozofica si clinica, si anume ca in sindromul Korsakoff, in dementa, sau in alte nenorociri asemanatoare, oricat ar fi de grava afectiunea organica sau disolutia humeana, ramane probabilitatea reintegrarii prin arta, prin comuniune, prin atingerea spiritului uman, iar acesta poate fi salvat de la cee ace pare la inceput o stare de distrugere neurologica fara speranta.”