B-Fit in the Street

Nu m-a dezamãgit niciodatã. Dar nici nu m-am așteptat sã fie ceva foarte profund, așa cã am savurat din plin spectacolul de culoare și gaguri de vaudeville.
Super poze aici (fb).

Margaret Atwood -Ochi-de-pisicã

 Povestea e spusă de o pictoriță care se întoarce în Toronto pentru o expoziție cu tablourile sale. Cu ocazia acestei întoarceri în orașul natal, Elaine încearcă să-și înțeleagă trecutul: foștii prieteni, motivele plecării ei, lipsa aparentă de sens a deciziilor luate. Totul pare să se învârtă în jurul prietenei ei din adolescență, Cordelia, al relației lor de pe urma căreia Elaine rămâne cu niște învățături dureroase despre loialitate și trădare. De aici teama de a-și trăi visurile la adevărata lor magnitudine, ezitarea de a-și permite libertatea propriilor tendințe creatoare. 

Discursul se desfãșoarã pe douã planuri : Elaine la vârsta de cam 50 de ani cu eșecurile, resemnãrile și dorinţa sa de a picta, și Elaine fetiţã din amintiri împreunã cu celelalte 3 prietene din copilãrie (Grace, Carol și mai ales Cordelia) și cu primii pași șovãitori din tinereţe, toate sub spectrul Cordeliei. Prezentul este trãit, simţit, evaluat din perspectiva trecutului, cu imagini și amintiri care apar pe neașteptate pe fundalul unui Toronto schimbat.

Prima parte a copilãriei lui Elaine a fost o cãlãtorie continuã de-a lungul Canadei din cauza serviciului tatãlui, un entomolog îndrãgostit de munca de teren. Dupã anii petrecuţi prin camere de motel, cabane abandonate și corturi, Elaine își începe școala în Toronto, complet nepregãtitã pentru viaţa din suburbii din perioada imediat urmãtoare celui de-al doilea rãzboi mondial. Elaine nu cunoscuse pânã atunci o viaţã de familie clasicã, cu mame cu preocupãri gospodãrești, cu gustul pentru haine dichisite, o lume în care poziţia femeii este dominatã de o serie de stereotipuri pe care libera și semi-sãlbatica Elaine o învaţã cu greu, împreunã cu cele 3 noi prietene ale sale care, pe lângã sprijinul natural pe care i-l dau spre a o adapta la noua lume, se dovedesc și foarte rãutãcioase faţã de fetiţa care vrea sã fie acceptatã și care învaţã sã își ascundã deprinderile ciudate, nonconformiste.

"Nici una nu-mi vine la fix: tivurile atârnã prea jos, sau mãnecile îmi stau adunate sub braţe. Eu cred cã asta e regula, la rochii."
"Biserica, spaţioasã, e clãditã din cãrãmidã ; pe acoperiș, în loc de cruce, are ceva ce seamãnã cu o ceapã rotitoare. Intreb ce-i cu ceapa asta, care nu știu dacã are o semnificaţie religioasã, dar Grace îmi rãspunde cã-i doar ventilatorul."

Aceastã cruzime inexplicabilã, mai ales a Cordeliei, o va urmãri pe Elaine chiar și pânã la cei 50 și ceva de ani când revine în Toronto. Cordelia exercitã asupra ei o fascinaţie de care nu se poate elibera. Cordelia joacã, în mod paradoxal, rolul de torţionar, dar și de un fel de alter-ego al lui Elaine. Dacã Elaine, deși o victimã în copilãrie, reușește sã ia viaţa așa cum e, cu dezamãgiri, iubiri eșuate, cãsãtorii neîmplinite, lupte epuizante de a se impune în lumea artei dominatã aproape exclusiv de bãrbaţi, Cordelia abandoneazã viaţa dupã ce iese din copilãrie. Cordelia cea dominatoare în copilãrie pare sã nu fi gãsit resursele necesare pentru a domina și într-o lume a adulţilor, în care nedreptatea nu mai este personificatã ci generalizatã la nivelul unei societãţi în care femeile încep sã își câștige cu greu drepturile și sã își afirme valoarea.

Romanul evidenţiazã importanţa pe care copilãria o are asupra noastrã, acei primi ani din viaţã urmãrindu-ne pe fiecare cu lucruri specifice, de un simbolism individual la care nu putem renunţa foarte ușor. Iar abordarea paralelã a problemei stereotipurilor bãrbaţi-femei într-un mod personal, nedogmatic face tot farmecul acestei cãrţi scrise într-un stil simplu, nepretenţios care vine sã dubleze sinceritatea și simplitatea povestirii.

"In locul lui se înalţã acum o clãdire urașã, ceea ce se numește un complex comercial, de parcã mersul la cumpãrãturi ar fi o boalã psihicã"
"Sunt o fraierã, o inimã ce sângereazã. Am o tãieturã în inimã : prin ea se scurg bani."
"Toate aceste lucruri îmi sunt cunoscute, dar greu de crezut. Chiar aș prefera sã nu le știu. Vreau ca tatãl meu sã fie tatãl meu și atât, nu o persoanã aparte, cu o viaţã anterioarã proprie, mitologicã. Când știi prea multe despre oameni le dai putere asupra ta, ești revendicat de ei, obligat sã înţelegi motivaţia acţiunilor lor, iar aste te face slab"
"Trecutul nu e bizar cât timp te afli în el. E bizar doar mai târziu, de la o distanţã sigurã, când îl percepi ca pe un decor, nu ca pe o formã în care ţi-a fost îndesatã viaţa."
"L-am nedreptãţit, se înţelege, dar unde aș fi ajuns fãrã nedreptãţire ? Subjugatã, înhãmatã. Femeile tinere au nevoie de incorectitudine : este una dintre puţinele lor arme. Au nevoie de piele groasã, au nevoie de ignoranţã. Umblã prin întuneric, pe marginile unor prãpãstii abisale, fredonând în sinea lor, crezându-se invulnerabile."
"La petreceri, îmi pun întrebãri precise, care sunã ca la Inchiziţie : le intereseazã pãrerile mele, dogmele în care cred. Mã consider vinovatã cã am prea puţine : știu cã sunt neortodoxã, iremediabil heterosexualã, mamã, colaboraţionistã și, în tainã, un papã-lapte. Inima mea e, în cel mai bun caz, un obiect dubios, pãtat și inconstant. Incã mã mai epilez."
"Brânzeturile cu muchiile întãrite, strugurii pãstraţi în sulf, luxurianţi și lucioși ca ceara, umflaţi de sângele zilierilor muribunzi din California. Nu e convenabil sã știi prea multe : pânã la urmã nu mai poţi pune nimic în gurã fãrã sã simţi gustul morţii."

Antonio Munoz Molina -"Iarna la Lisabona"

 Este povestea unui pianist talentat care cântã jazz, Santiago Bilbao, spusã de un narator necunoscut. E oarecum o poveste de dragoste, cu accente de film noir. Santiago o descoperã într-un bar pe misterioasa, fascinanta și inteligenta Lucrecia, însoţitã fatidic de ceea ce pare a fi soţul ei, Malcolm, un individ care, pe lângã gelozia caracteristicã, se ocupã și cu o serie de infracţiuni artistice internaţionale. Totul se desfãșoarã în ritm de jazz atât ca și conţinut, cât și structural. Nici nu apucã Bilbao bine sã se îmbete de pasiunea pentru frumoasa Lucrecia, cã aceasta și dispare la Berlin, târâtã de infamul sãu soţ, o absenţã care îi cauzeazã lui Bilbao o sinucigașã abstinenţã muzicalã. Nu mai poate cânta decât dacã este ascultat de Lucrecia. Dupã vreo trei ani în care cei doi se cautã unul pe altul cu regãsiri temporare prin mai multe orașe europene, combinat cu o poveste ciudatã de furt a unui tablou de Cezanne, o posibilã crimã, urmãriri de indivizi dubioși rãu, își dau lovitura finalã în Lisabona. Acest periplu este însoţit continuu de atmosfera barurilor de jazz cu evoluţia relaţiei muzicale a lui Bilbao cu Billy Swann, un trompetist genial, a hotelurilor sordide care protejeazã prin mizerie, inclusiv spiritualã, anonimatul  amanţilor pasageri. Nu existã locuri fixe ; toate camerele, barurile, gãrile au un puternic caracter public, o lipsã cronicã de intimitate.

Romanul e marcat de mișcare, de cãlãtorii, mai bine zis de rãtãciri geografice care merg în paralel cu o fluiditate a identitãţii personajelor. Nu știm de unde vin, care le este originea, trecutul, și, alãturi de ele, nici nu știm care le este viitorul. Nu au o destinaţie precisã. E o cãutare continuã, o despãrţire necesarã, o imposibilitate de a se fixa, de a se stabiliza, atât într-un loc, cât și într-o identitate personalã definitivã, o situaţie terminus sau mãcar stabilã. 
“Poate ceea ce o împingea nu era duioșia, ci sentimentul cã amândoi erau oarecum orfani. Doi ani mai târziu, la Lisabona, de-a lungul unei nopţi și al unui rãsãrit de soare iarna, Biralbo avea sã înveţe cã acesta era singurul lucru care avea sã-i uneascã pentru totdeauna, nu dorinţa și nici amintirea, ci pãrãsirea, siguranţa cã sunt singuri și cã nu au nici mãcar scuza unei iubiri destrãmate.”
Chiar și atunci când se ajunge într-un loc mult râvnit, cum ar fi aceastã simbolico-metaforicã Lisabonã, prin însuși acest fapt cã se ajunge în locul respectiv, el își pierde valoarea pe care o avea tocmai de loc la care se viseazã. Statutul sãu de destinaţie este esenţiat. O datã ce și-l pierde, nu mai înseamnã nimic pentru economia personajelor. Presupun ca în asta constã mare parte din postmodernimsul romanului. 

“Inţelesese dintr-o datã cã uitarea era o minciunã și cã singurul adevãr, izgonit chiar de el din conștiinţã de când plecase din San Sebastian, își gãsise adãpost în visurile lui, unde nici puterea voinţei și nici ranchiuna nu-l puteau ajunge, în visurile care-I înfãţișau vechiul chip și gingãșia de neuitat a Lucreciei, așa cum le cunoscuse cu cinci sau șase ani în urmã, când nici unul dintre ei nu pierduse încã nici curajul, nici dreptul la dorinţã și la nevinovãţie.”

Si un mic citat preferat: “Când bei de unul singur parcã ești feciorul în casã al unei stafii”

Bucovina: mãnãstirile și Obcinele Bucovinei

Din București, noi am mers spre Iași (locul minunat al nașterii mele) prin Roman (pentru cã drumul este mai bun decât prin Vaslui).

La vreo 20-30 de km de Roman, pe dreapta este un indicator cãtre Palatul Sturdza (și mãnãstirea) de la Micãușeni. Este foarte aproape de șosea și meritã vãzut, mai ales datoritã unei arhitecturi deosebite.
http://miclauseni.ro/



Bineînţeles cã trebuie vãzut neapãrat Iașiul (cu puţinã rãbdare pentru drumurile proaste).

 Teatrul Naţional Vasile Alecsandri

 Mitropolia cu moaștele Sfintei Paraschiva.

 Biserica Trei Ierarhi (cea mai frumoasã bisericã din toate timpurile :D )

 Palatul Culturii (cu un nou mall alãturi)

Biserica Sf. Nicolae Domnesc (cea mai veche bisericã din Iași -sec. XV)
















Din Iași am urcat în Bucovina pe ruta Târgu Frumos –Pașcani-Moţca –Suceava.
In localitatea Ruginoasa, puteţi vizita Palatul lui Al. I. Cuza (pe partea dreaptã). Dupã Pașcani, puteţi alege și drumul spre Târgu Neamţ dacã vreţi sã vizitaţi mãnãstirile din aceastã regiune (și rezervaţia de zimbri). Noi am mers spre Bucovina prin Moţca.

Inainte de a intra în Suceava, pe partea stângã este Mãnãstirea Hagigadar, armeneascã și îndeplinãtoare de dorinţe (pentru asta trebuie urcat dealul pânã la mãnãstire în genunchi, aprins lumânãri și lãsat câte un bãnuţ + bonus: înconjurat biserica).

In Suceava puteţi vizita cetatea și alte biserici/mãnãstiri. Noi am ales traseul spre Gura Humorului.
Pe dreapta este Mãnãstirea Humor:

Trebuie neapãrat urcat in turn pentru a vedea panorama.

Noi am ajuns in Gura Humorului a doua zi de Paște așa cã în centru era gustare gratuitã din specialitãţile locului (inclusiv bãuturã). Foarte apetisant.














Iar la ieșire din Gura Humorului, este drumul spre Voroneţ:

Din Câmpulung Moldovenesc, noi am coborât spre Vatra Dornei pentru a înnopta. Vatra Dornei este o bijuterie de staţiune. Am dormit la Pensiunea Cãprioara pe partea din stânga a parcului. Ne-a plãcut mult de tot de tanti de acolo. Pe lângã parcul cu veveriţe, trebuie sã urcaţi si pânã la izvoarele de apã mineralã.

Apoi am urcat înspre Putna. Ne-am oprin la Mestecãniș unde am mâncat și am fãcut niște poze. De aici încolo sunt Obcinele Bucovinei. Niște priveliști minunate.

 Prima a fost Mãnãstirea Moldoviţa.

Apoi am trecut pe la Palmã.

A urmat Mãnãstirea Suceviţa (cea mai frumoasã dupã pãrerea mea):

Ne-am oprit la Marginea pentru ceramica neagrã deosebitã de acolo.










Am urcat la Putna si am trecut pe la chilia lui Daniil Sihastrul.

 Mormântul lui Stefan cel Mare, bineinteles.

Apoi ne-am întors prin Rãdãuţi (dacã aveţi timp, puteţi vizita catedrala de aici, grãdina zoologicã și Mãnãstirea Bogdana). Am continuat spre Suceava apoi Fãlticeni și Iași (ne-a fost cam greu sã trecem de Suceava spre Fãlticeni pentru cã nu prea sunt indicatoare –ţineţi dreapta atunci când nu e indicator dreapta spre Gura Humorului sau altceva și, cel mai bine, întrebaţi).

Jose Saramago –"Toate numele"

Un roman despre cãutarea altuia, o dorinţã care nu poate fi explicatã, exprimatã în cuvinte, de a gãsi și, poate, a se regãsi în celãlalt, într-o lume unde nimic, nici locurile, nici personajele, nu sunt neapãrat numite, definite. O lume care poate fi a oricãruia dintre noi. Jose este un funcţionar în arhiva unui mare oraș care devine obsedat de viaţa unei femei despre care nu știe decât ce gãsește în documentele oficiale din arhivã (certificat de naștere, de divorţ etc.). Dacã la început viaţa funcţionarului este lipsitã de aventurã, rutinierã, oarecum demnã de milã, treptat el se implicã în cãutarea fãrã un scop precis a acestei femei. Existã o anumitã dozã de absurd care amintește de Kafka în cercetãrile pe care le face Jose și în timpul cãrora întâlnește tot felul de personaje ciudate (cum ar fi un cioban care-și paște oile în cimitir și care schimbã între ele pietrele funerare de pe morminte). Este totuși cartea care mi-a plãcut cel mai puţin de la Saramago.

"…în cãsãtorie existã trei fiinţe, femeia, bãrbatul și aceea pe care eu o numesc a treia fiinţã, cea mai importantã, fiinţa constituitã de bãrbat și femeie împreunã. Nu m-am gândit niciodatã la asta. Dacã, de exemplu, unul dintre soţi comite adulter, cel mai lovit, cel care se alege cu rana cea mai adâncã, oricât ar pãrea de incredibil, nu e celãlalt, ci al treilea, este fiinţa formatã de cuplu…"

Radu Aldulescu -"Cronicile genocidului"

 Un roman forte lucrat, construit cu atenţie, minuţios, riguros, serios. Realist, cu unele accente de naturalism. Personajele sunt veridice, poate un pic prea veridice, dar asta s-ar putea sã fie și farmecul lor. O carte despre România din tranziţia de dupã Revoluţie, dar o Românie simplã, onestã, fãrã isterii inutile, fãrã cine știe ce metafizici înãlţãtoare, în mizeria ei cotidianã, fireascã. Imi place sã vãd scriitori care chiar își muncesc cãrţile. Tot respectul.

Despre scriitor și cãrţile lui: aici si aici.
Un interviu aici.

Lucian Dan Teodorovici -Circul nostru va prezinta

E ca un exerciţiu de scriere pentru un roman ca lumea cum e "Matei Brunul". Personajele sunt o adunãturã de sinucigași care suferã de plictisealã cronicã și încearcã sã se sinucidã în cele mai bizare moduri. Fãrã a le reuși, cu excepţia celor care se sinucid rapid, fãrã filosofii inutile și clișeistice. Nu e o carte care sã te prindã, dar e interesant ca studiu de formare a unui stil scriitoricesc care se va împlini în "Matei Brunul".

Despre carte si aici.