Nassim Nicholas Taleb –"Antifragile. Things that Gain from Disorder"

In sfârșit o carte (nici nu știu dacã sã o numesc filosoficã pentru cã aceastã categorie pare sã presupunã un sistem de gândire atât de abstract și de alambicat încât pragmatismul textului în discuţie îl situeazã la galaxii ideologice distanţã) cu o privire teoreticã și criticã asupra lumii contemporane cu care sã rezonez.
Taleb (btw are și paginã de fb; ca Amy Tan și Rabih Alameddine, de altfel; poftim, unul dintre multele avantaje ale reţelelor de socializare de prezentat tuturor cârcotașilor care deplâng îndepãrtarea virtualã de experienţe autentice și viaţa trãitã plenar) ia la puricat diverse aspecte ale existenţei noastre actuale din perspectiva lui potrivit cãreia soluţia universalã la relele socio-economico-culturalo-educaţionalo-istorico-medicalo-financiare ale omenirii constã în dobândirea acestei antifragilitãţi.
Si, cum el e o persoanã certãreaţã, impulsivã și acidã, cartea este o plãcere absolutã (chiar dacã uneori nu am fost de acord cu luãrile lui de poziţie –prea retrograde și tradiţionaliste pe alocuri- iar unele propuneri sau analize mi s-au pãrut de-a dreptul imbecile).

Sã vã introduc niţel în modul în care înţelege antifragilitatea prietenul nostru Taleb și în beneficiile acestei stãri de invincibilitate.
El pornește de la exemplul naturii și de la faptul cã aceasta nu trebuie sã demonstreze nimãnui cã are dreptate pentru cã este antifragilã și nu are nevoie nevoie de nici o confirmare pentru cã aceastã antifragilitate o face mai puternicã decât majoritatea celorlalte lucruri, inclusiv civilizaţia. In linii mari, cu cât un organism sau sistem trebuie sã se confrunte cu condiţii adverse de intensitate moderatã (altfel, dacã ar fi prea scãzutã nu ar avea nici o influenţã, iar dacã ar fi prea puternicã ar duce la anihilare, distrugere), cu atât el devine mai flexibil, mai adaptabil, mai experimentat, mai puternic, adicã mai antifragil.

"Crucially, if antifragility is the property of all those natural (and complex) systems that have survived, depriving these systems of volatility, randomness, and stressors will harm them. They will weaken, die, or blow up. We have been fragilizing the ecoonomy, our health, political life, education, almost everything... by suppressing randomness and volatility. Just as spending a month in bed (preferably with an unabridged version of War and Peace and access to The Sopranos’ entire eighty-six episodes) leads to muscle atrophy, complex systems are weakened, even killed, when deprived of stressors. Much of our modern, structured, world has been harming us with top-down policies and contraptions (dubbed "Soviet-Harvard delusions" in the book) which do precisely this: an insult to the antifragility of systems."

Cartea preia o idee mai veche a lui Taleb: apariţia Black Swan-urilor (lebede negre –are și o carte pe tema aceasta). Aceste lebede sunt dezastre (de exemplu, accidentul nuclear de la Fukushima) care ne dezechilibreazã și care nu sunt luate în calcul în mod adecvat întrucât specialiștii care analizeazã riscurile iau ca punct de reper ultimul mare dezastru, uitând cã acesta, la rândul lui, a cauzat un nivel foarte ridicat de pagube tocmai pentru cã specialiștii luaserã în calcul cel mai mare dezastru produs înaintea lui și care s-a dovedit a nu fi cel mai mare dezastru posibil (de exemplu, cel mai puternic tsunami care ar putea afecta o centralã nuclearã dintr-o insulã japonezã).

"Black Swans (capitalized) are large-scale unpredictable and irregular events of massive consequence –unpredicted by a certain observer, and such unpredictor is generally called the "turkey" when he is both surprised and harmed by these events. I have made the claim that most of history comes from Black Swans events, while we worry about fine-tuning our understanding of the ordinary, and hence develop models, theories, or representations that cannot possibly track them or measure the possibility of these shocks.
Black Swans hijack our brains, making us feel "sort of" or "almost" predicted them, because they are retrospectively explainable. We don’t realize the role of these Swans in life because of this illusion of predictability. Life is more, a lot more, labyrinthine than shown in our memory –our minds are in the business of turning history into something smooth and linear, which makes us underestimate randomness."

Taleb face o pledoarie împotriva aroganţei noastre de a dori deţinerea controlului absolut și de a raţionaliza totul. Deși, personal, consider cã acest proces de a înţelege ce se întâmplã în jurul nostru și în noi înșine este în general constructiv și pozitiv, trebuie sã admit cã Taleb are un punct bun atunci când vine vorba de a exagera aceastã dorinţã de a ne bãga nasul peste tot și a schimba lucrurile în numele unei idei de mai bine care rãmâne, în ultimã instanţã, relativã.

"[...] simplicity has been difficult to implement in modern life because it is against the spirit of a certain brand of people who seek sophistication so they can justify their profession.
Less is more and usually more effective. Thus I will produce a small number of tricks, directives, and interdicts –how to live in a world we don’t understand, or, rather, how to not be afraid to work with things we patently don’t understand, and, more principally, in what manner we should work with these. Or, even better, how to dare to look our ignorance in the face and not be ashamed of being human –be aggressively and proudly human. But that may require some structural changes.
What I propose is a road map to modify our man-made systems to let the simple –and natural- take their course."

Unul dintre marile rele ale societãţii actuale pe care îi place lui Taleb sã-l atace este faptul cã avem mulţi dãtãtori cu pãrerea (aka formatori de opinie, analiști economico-financiari etc.) care nu sunt deloc impactaţi de sfaturile pe care le dau. Ceea ce-i scapã de responsabilitatea personalã, dar societatea nici nu-i trage la rãspundere în caz cã au debitat prostii sub formã de îndrumãri, consiliere care au adus prejudicii celor de bunã credinţã care le-au urmat.

"At no point in history have so many non-risk-takers, that is, those with no personal exposure, exerted so much control.
The chief ethical rule is the following: Thou shalt not have antifragility at the expense of the fragility of others."

Toate profesiile "artificiale" create de nivelul tot mai sofisticat al mediului academic, știinţific, economic, financiar etc. în care trãim sunt cele mai fragile, cele mai impactate de orice variaţie serioasã a factorilor din domeniul în care activeazã și au cel mai scãzut grad de autonomie intelectualã.

"[...] someone earning close to minimum wage, say, a construction worker or taxi driver, does not overly depend on his reputation and is free to have his own opinions. He would be merely robust compared to the artist, who is antifragile. A mid-level bank employee with a mortgage would be fragile to the extreme. In face he would be completely a prisoner of the value system that invites him to be corrupt to the core – because of his dependence on the annual vacation in Barbados. [...] Take this easy-to-use heuristic [...] to detect the independence and robustness of someone’s reputation. With few exceptions, those who dress outrageously are robust or even antifragile in reputation; those clean-shaven types who dress in suits and ties are fragile to information about them."

Recomandarea de bazã a lui Taleb (cu care eu nu sunt întrutotul de acord; ca de exemplu în domeniul medical unde el susţine cã riscurile unei intervenţii nu sunt justificate decât atunci când afecţiunea aduce un real pericol pentru supravieţuirea bolnavului –este suficient de severã pentru a justifica aplicarea unui tratament deoarece altfel pacientul ar muri, altfel organismul ar trebui lãsat sã se vindece prin mijloace proprii) constã în a recunoaște și respecta antifragilitatea sistemului pentru a nu interveni în dereglarea lui decât în condiţiile în care este clar cã, în lipsa unui sprijin exogen, acesta ar dispãrea sub impactul factorilor adverși, de stres.

"[...] all I am saying is that we need to avoid being blind to the natural antifragility of systems, their ability to take care of themselves, and fight our tendency to harm and fragilize them by not giving them a chance to do so."

Idei care mi-au plãcut:
-critica adusã tendinţei noastre exacerbate de a face descoperiri și de a înţelege un domeniu pe baze teoretice

"[...] I feel corrupt and unethical if I have to look up a subject in a library as part of the writing itself. This acts as a filter –it is the only filter. If the subject is not interesting enough for me to look it up independently, for my own curiosity or purposes, and I have not done so before, then I should not be writing about it at all, period. It does not mean that libraries (physical and virtual) are not acceptable; it means that they should not be the source of any idea. Students pay to write essays on topics for which they have to derive knowledge from a library as a self-enhancement exercise; a professional who is compensated to write and is taken seriously by others should use a more potent filter. Only distilled ideas, ones that sit in us for a long time, are acceptable –and those that come from reality.
It is time to revive the not well-known philosophical notion of doxastic commitment, a class of beliefs that go beyond talk, and to which we are committed enough to take personal tasks."

-curiozitatea ca un comportament antifragil care trebuie încurajat

"Curiosity is antifragile, like an addiction, and is magnified by attempts to satisfy it –books have a secret mission and ability to multiply, as everyone who has wall-to-wall bookshelves knows well."

-oamenii care se pricep la o meserie, într-un domeniu nu sunt buni oratori, nu știu sã se facã plãcuţi de public

"Clearly, it is unrigorous to equate skills at doing with skills at talking. My experience of good practitioners is that they can be totally incomprehensible –they do not have to put much energy into turning their insight and internal coherence into elegant style and narratives. Entrepreneurs are selected to be just doers, not thinkers, and doers do, they don’t talk, and it would be unfair, wrong, and downright insulting to measure them in the talk department."

-sistemul școlar nu te educã, nu te formeazã ca un bun specialist, nu te face om cult; ceea ce faci tu în afara lui te definește cu adevãrat

"[...] This made me focus on what an intelligent antistudent needed to be: an autodidact –or a person of knowledge compared to the students called "swallowers" in Lebanese dialect, those who „swallow school material” and whose knowledge is only derived from the curriculum. The edge, I realized, isn’t in the package of what was on the official program of the baccalaureate, which everyone knew with small variations multiplying into large discrepancies in grades, but exactly what lay outside it."

Ce mi-a plãcut cel mai mult la Taleb este cã a aplicat bunul simţ la multe dintre valorile pe care noi le înghiţim fãrã sã le digerãm, fãrã sã le punem mai întâi sub semnul întrebãrii pentru a le valida veridicitatea, cã vorbește despre nocivitatea modelelor umane promovate în principal de sistemul economic și șmecheriile financiare de care au profitat ca marcã a unui statut superior.

"I am even more distraught for the future of the human race when I see a nerd behind a computer in a D.C. suburb, walking distance from a Starbucks coffeehouse, or a shopping mall, capable of blowing up an entire battalion in a remote place, say Pakistan, and afterward going to the gym for a "workout" (compare his culture to that of knights or samurai). Cowardice enhanced by technology is all connected: society is fragilized by spineless politicians, draft dodgers afraid of polls, and journalists building narratives, who create explosive deficits and compound agency problems because they want to look good in the short term. [...] These people will not get a statue from future generations."

Anthony Doerr -"All the Light We Cannot See"

Aceasta este altã carte din seria: toatã lumea vorbește frumos despre ea, a câștigat premii, hai sã o citim … ca sã fim dezamãgiţi. Mereu trebuie sã-mi aduc aminte de faptul cã nu mai pot avea rãbdare cu genul de cãrţi care nu prezintã nici un fel de întortochere stilisticã sau ideologicã.
"All the Light We Cannot See" este o carte bunã pentru cei foarte tineri sau pentru perioadele de lâncezealã intelectualã (deși mai bine încerci un Murakami în astfel de timpuri vitrege).

In timpul Ocupaţiei (al doilea rãzboi mondial), în Franţa, în minunatul Saint-Malo, o adolescentã oarbã se trezește în posesia unui diamant deosebit de valoros și cu puteri magice, într-un oraș pe care l-a învãţat pe de rost dupã macheta fãcutã de tatãl luat prizonier de nemţi. Paralel, avem povestea unui tânãr neamţ, venit dintr-un orfelinat de copii de mineri, remarcat pentru pasiunea lui pentru radio-telecomunicaţii.

Povestea în sine nu este una care sã te ţinã foarte prins în lecturã, deși vieţile celor doi protagoniști, tânãra franţuzoaicã Marie-Laure și tânãrul neamţ Werner, sunt mai complicate decât rezumatul meu de mai sus, iar între cei doi apar legãturi nebãnuite; multe lucruri se înghesuie spre sfârșitul romanului (ca și cum scriitorul avea o listã de întâmplãri pe care sã le includã în carte și, dupã mai bine de 300 de pagini, și-a dat seama cã s-a întins prea mult, așa cã le-a vãrsat pe toate în ultimele 100 de pagini ca sã nu rateze, totuși, nimic), dar, pe alocuri, sunt frumoase detaliile care dau o sensibilitate aparte lumii fizice, tactile, într-un context, de altfel, foarte violent.
De exemplu, momentul în care Marie-Laure descoperã marea:

"She walks. Now there are cold round pebbles beneath her feet. Now crackling weeds. Now something smoother: wet, unwrinkled sand. She bends and spreads her fingers. It’s like cold silk. Cold, sumptuous silk onto which the sea has laid offerings: pebbles, shells, barnacles. Tiny slips of wrack. Her fingers dig and reach; the drops of rain touch the back of her neck, the backs of her hands. The sand pulls the heat from her fingertips, from the soles of her feet."

Varful Moldoveanu

Intrucât anul acesta suntem nevoiţi sã ne petrecem vacanţele pe meleaguri românești am decis sã ne satisfacem o fiţã și sã ne încercãm puterile cu Vârful Moldoveanu. Rezumat dacã nu aveţi chef sã citiţi tot: cu excepţia ultimelor 15 min (dus), traseul nu este foarte complicat, însã este luuuuung.

Noi am hotãrât sã urcãm din orașul Victoria (asta pentru cã ni s-a pãrut cã Bâlea este prea mainstream; dar e frumos, dacã aveţi douã mașini, sã urcaţi de la Bâlea și sã coborâţi la Victoria).
București-Victoria: 4 ore 30 min sâmbãtã dimineaţa (cu mers lejer; oricum în localitãţi pe ruta aceasta toatã lumea merge cu sub 70 km/h și nici nu aveţi cum sã depãșiţi).
In Victoria este destul de simplu pentru cã marcajul (cruce roșie) apare încã de pe șosea (important este sã nu rataţi indicatorul spre Victoria din DN; apoi drumul merge drept pânã la combinat, unde este indicator spre dreapta înspre cãtunul Sumerna).

Drumul spre cãtun este relativ prost, dar nu dezastruos. In cãtun, vã puteţi lãsa mașina undeva pe marginea drumului (de preferat cât mai aproape de intrarea pe drumul forestier care e lung cât o zi de post). Noi am plecat din cãtunul Sumerna pe traseu la 10:30 dimineaţa. Traseul este trecut la 6 ore -cruce roșie. Noi am fãcut 8, dar suntem niște urcãtori pe munte foarte lenţi.

La început este un drum forestier (lung lung lung), apoi se urcã prin pãdure (dacã a plouat recent, traseul este cumva albia unui pârâu; noi nu am avut bocanci impermeabili, dar am avut șosete de schimb și era oricum foarte clad; dar sã știţi cã nu veţi scãpa uscaţi pentru cã sigur treceţi prin vreun râu mic pe traseu).

Dupã 6 ore noi am ajuns la cabana Turnuri. Dacã nu vreţi sã mai urcaţi puteţi dormi și aici. Cabanierul este tare simpatic, iar paturile sunt la 35 de lei bucata. Preţurile la mâncare / bãuturã sunt destul de mari, dar având în vedere cã produsele sunt urcate aici și la cabana Podragu cu mãgãrușii, asta e [o bere/o cola este 10 lei, porţia de ciorbã, tot 10, cafea nu au decât instant și în general lucrurile costã 10 lei –mai puţin un ceai care e 3 lei].

 Dacã mai aveţi energie, puteţi urca pânã la cabana Podragu. Acesta este un urcuș mai susţinut decât cel prin pãdure. Sus, sâmbãtã la 6:30 seara noi am mai gãsit doar paturi la 55 de lei, iar cei care au ajuns dupã 8 au dormit în sala de mese (le-au dat izoprene și pãturi cei de la cabanã). Cabana este curatã, chiar dacã paturile nu sunt foarte confortabile. Dar, având în vedere circumstanţele, este mai mult decât ok sã rãmâi acolo peste noapte. 

A doua zi dimineaţa noi am plecat spre vârf pe la 8. Ne-am speriat niţel când ne-am trezit pe la 6 pentru cã era o ceaţã destul de urâtã, dar s-a înseninat acceptabil destul de repede.

Urcușul pânã pe creastã este cam abrupt, dar o datã ce sunteţi sus este mult mai simplu. Singurul lucru care îţi mai face probleme este vântul (care poate fi destul de puternic) și ceaţa care îţi furã priveliștea. Noi am avut norocul sã nu prindem deloc ploaie, ceea ce ar fi complicat lucrurile considerabil. Fãrã ploaie, doar cu vânt și ceaţã, traseul este abordabil. Am întâlnit pe traseu și oameni trecuţi de 65 de ani și copii, deci nu este un urcuș foarte dificil.

Priveliștile (dacã le apuci) sunt deosebit de frumoase. Pe creastã mai este o porţiune cam dificilã, de trecut pe pietre, unde, dacã te întâlnești cu lume din sens opus, se face coadã, apoi urmeazã un urcuș foarte abrupt spre vârful Viștea, unde este indicatorul de 15 min. spre Moldoveanu. Aceasta este porţiunea de traseu cea mai dificilã, dar chiar nu puteai urca atât de simplu pe cel mai înalt vârf din România. Pe vârf noi am avut o ceaţã cruntã, dar ne-am consolat cu faptul cã am ajuns pânã acolo.

La întoarcere am mai rãtãcit pe creastã pentru cã ne-am fi întors la cabanã prea devreme și nu-și avea sensul (traseul a durat cam 6 ore).
 La coborâre pânã în Victoria ne-a luat 6 ore.

Chris Andersen -"Coada lunga. De ce viitorul in afaceri inseamna sa vinzi cate putin din toate"

Formatul de benzi desenate pentru best seller-uri dintr-acestea cu idei economice este cel mai fericit posibil. Ar trebui să fie disponibil pentru toate cărţile de acest gen. Pornind de la exemplul Amazonului sau al Netflixului, Chris Anderson explică evoluţia comerţului către produse de nişă alături de hituri, mai ales dacă produsele sunt în format digital, unde cheltuielile de depozitare şi de livrare sunt mici, ceea ce permite şi punerea la dispoziţia clienţilor a unor produse aşa zis de nişă, care se adresează unui grup restrâns întrucât nu mai contează limitările fizice ale prezentării produsului pe raft şi al transportului până la client acasă. El nu consideră că piaţa de nişă înlocuieşte marile succese la public, ci doar vede o coexistenţă fericită a celor două tipuri de produse. Asta ca să nu mai spună toţi cârcotaşii că internetul a adus numai nenorociri.
Coada lungă înseamnă lista imensă de produse care pot fi oferite on-line, îndeosebi în format digital, rolul distribuitorilor fiind mai ales pentru a-i ajuta pe clienţi să găsească ceea ce-i interesează. Aşa apar rating-urile, promovarea pe facebook, bloggeri etc. Cartea explică mai multe aspecte ale fenomenului: care sunt regulile pe care să le respecte un site care vinde produse de tipul cozii lungi, de ce oamenii oferă online gratuit anumite produse, care este legătura dintre uşor accesibil şi de calitate, de ce coada lungă este un model financiar valid, cum legea 80/20 nu conţine tocmai proporţiile care trebuie, cum rămân clienţii motivaţi să cumpere în faţa unei game extraordinar de largi de produse.
Dacă şi traducerea ar fi fost niţel mai bună, lucrurile chiar ar fi faine cu această cărţulie.
Citatul meu preferat: "Oricine citeşte online şi nu şi-a lărgit orizontul cultural fie a găsit un colţ extrem de sterp al blogosferei, fie are nevoie de un curs de recapitulare a sensului hyperlink-urilor."

Oliver Sacks -"On the Move. A Life"

Faima neurologului Oliver Sacks a explodat anul trecut, evident, după moartea lui.
Dacă e să ne uităm la învăţământul românesc, e de înţeles că nu l-am găsit menţionat prin facultate, unde pasiunile descriptive, înclinaţia către anecdoticul afecţiunilor neurologice nu sunt considerate demne de o abordare ştiinţifică riguroasă, unde teoriile trebuie să domine totul, această onorabilă tendinţă de a trece dincolo de tabloul simptomatic pentru formularea principiilor universale ghidându-ne drumul spre culmile măreţe ale ştiinţei. Pe lângă aspectele personale, autobiografice din "On the Move", vom descoperi un practician care vede în descrierea şi analiza cazurilor particulare cu afecţiuni neurologice bizare punctul de plecare, esenţial, pentru conturarea unei abordări neurologice terapeutice şi teoretice la fel de valide ca şi cea generată de demersul invers, puternic centrat pe abstractizare, pe conturarea de modele teoretice, de structuri general explicative. Mă gândesc că poate aş fi avut şi eu o şansă în psihologie dacă aş fi întâlnit profesori la fel de curajoşi care să se desprindă de mondenitatea ştiinţifică şi să ia în considerare şi alte metode, să treacă înainte de lecturile de secol 20 în speranţa de a găsi, poate, nişte legături cu scrieri şi observaţii vechi, dar a căror actualitate să-ţi pună un semn de întrebare dacă nu cumva acolo este un aspect care merită aprofundat.

In fine, aceasta este mai mult o idee din carte care a rezonant cu experienţa mea. Dar, lăsând la o parte obsesiile şi ideile mele fixe, autobiografia lui Oliver Sacks ne dezvăluie o persoană surprinzătoare pentru un clinician neurolog, pasionată de moluşte şi de plante atavice, care s-a ambiţionat să bată un record american la ridicarea de greutăţi, mereu în mişcare (bineînţeles) în lungul şi latul mai multor ţări pe motocicletele lui mult iubite, care se simte mai bine în/sub apă decât pe pământ, pentru care scrisul este un act definitoriu, existenţial.

"I spent a few days in New York, and then the open road beckoned me. I covered thousands of miles in my slow, erratic return to California. The roads were wonderfully empty, and going across South Dakota and Wyoming, I would scarcely see another soul for hours. The silence of the bike, the effortlessness of riding, lent a magical, dreamlike quality to my motion.
There is a direct union of oneself with a motorcycle, for it is so geared to one’s proprioception, one’s movements and postures, that it responds almost like part of one’s own body. Bike and rider become a single, indivisible entity; it is very much like riding a horse."

Este o poveste de viaţă fascinantă, cu un om care, deşi nu a excelat într-un domeniu, a adus o contribuţie autentică la dezvoltarea acestuia şi (iar aceasta este una din slăbiciunile mele, după cum am spus şi la Stephen Hawking) la deschiderea lui către publicul larg.

"The act of writing is itself enough; it serves to clarify my thoughts and feelings. The act of writing is an integral part of my mental life; ideas emerge, are shaped, in the act of writing. [...]
I am a storyteller, for better and for worse. I suspect that a feeling for stories, for narrative, is a universal human disposition, going with our powers of language, consciusness of self, and autobiographical memory. The act of writing, when it goes well, gives me pleasure, a joy, unlike any other. It takes me to another pace –irrespective of my subject- where I am totally absorbed and oblivious to distracting thoughts, worries, preoccupations, or indeed the passage of time. In those rare, heavenly states of mind, I may write nonstop until I can no longer see the paper. Only then do I realize that evening has come and that I have been writing all day.
Over a lifetime, I have written millions of words, but the act of writing seems as fresh, and as much fun, as when I started it nearly seventy years ago."

Andreea Răsuceanu -"Bucurestiul lui Mircea Eliade"

Andreea Răsuceanu realizează o lucrare foarte bine documentată (dacă vreţi bibliografie în domeniu, aceasta este cartea pe care o căutaţi) pentru a analiza modul în care realitatea geografică a Bucureştiului este reflectată şi transformată în opera lui Mircea Eliade şi evidenţiază modul în care elementele geografico-urbane capătă sens în contextul unul roman, al unei nuvele etc.
Dar să nu vă aşteptaţi la o lectură aridă şi pretenţioasă. Stilul cărţii evită toate preţiozităţile de vocabular care minează mesajul multor cărţi asemănătoare scrise de români (la noi, din păcate, mulţi consideră că dacă foloseşti nişte termeni de trebuie să fi citit cel puţin jumătate din lista de filosofi ca să-i înţelegi asta înseamnă că ai produs ceva profund), dar vine cu unele perspective foarte interesante şi cu miez despre combinaţia dintre spaţiu real şi imaginar în limitele creaţiei literare. Pe lângă inserarea analizei specifice aplicate la opera lui Mircea Eliade în contextul teoretic general al relaţiei dintre spaţiu/geografie şi literatură, Andreea Răsuceanu realizează şi paralele literare între abordarea lui Mircea Eliade şi cea a altor scriitori non-români.

In analiza strictă a elementelor spaţiale sunt trecute în revistă spaţiul de graniţă, intersecţiile, diferenţa de atmosferă între bulevard şi stradă ("dacă bulevardul impune o atitudine determinată, conferind conduitei umane un anumit grad de teatralitate, de emfază [...], strada este spaţiul unde uniformizarea, ordinea impusă în mod artificial de bulevard dispare, iar omul îşi recâştigă libertatea"), spaţiul interior cu detalii ca ferestrele, oglinzile, tablourile, uşile, toate amplificând semnificaţia scenelor şi a personajelor.
 Sunt interesante şi observaţiile privind motivul călătoriei cu trenul, cu maşina sau cu tramvaiul:
"Dacă în romanele "urbane" ale lui Eliade,funcţia tramvaiului e de a marca graniţe sociale, de a opera distincţii în perimetrul oraşului, dezvăluind în ce măsură geografia acestuia, aşa cum este ea recreată în interiorul romanului, e relevantă pentru dinamica narativă, în proza fantastică rolul său e unul simbolic, prezenţa acestuia fiind un indiciu al trecerii de la o stare a conştiinţei la alta. Mijloacele de locomoţie (automobile, tramvaie, trăsuri) pot juca, în romanele "urbane" ale lui Mircea Eliade sau în proza fantastică, roluri diferite: acestea pot fi un însemn al modernităţii, care să vorbească despre emanciparea oraşului şi a locuitorilor lui, dar şi simboluri psihopompe."

Sunt cercetate motive literare pe care le ştim cu toţii din scrierea lui Eliade, cum ar fi labirintul cu căutarea semnelor pentru "elaborarea unor tehnici de orientare şi, implicit, de construire a spaţiului sacru" (cum avem şi la Cărtărescu), sau sirena din timpul grevelor de la uzinele Griviţa, sau podul caselor cu secretele lui sumbre. "[…]bună parte din opera literară a lui Eliade are drept cadru un Bucureşti labirintic, ce propune personajelor trasee iniţiatice marcate de semne misterioase, care conduc spre spaţii privilegiate ce camuflează de fapt porţi către o altă dimensiune a lumii, instituind astfel o geografie simbolică şi propunând, drept matrice a labirintului textual, un alte, topografic."

Dar eu am găsit şi lucruri (poate şi din perspectivă personală) necunoscute înainte, cum ar fi ideea urcării cu liftul la etaje imposibile (e un vis pe care eu îl am destul de frecvent) pentru clădirea în care te afli (clădirea are 10 etaje, iar liftul îţi arată că urcă pe la etajele 12, 14, 17...).
De asemenea, apare spaţiul tranzitoriu al hotelului, ca în cărţile lui Murakami.
Am ajuns să descopăr şi un rol cu care mă identific: mystagogul -"existenţa este, pentru cei blestemaţi să încheie istoria unei stirpe, o tragedie, iar rolul ultimului vlăstar este cel al Corului antic, martor impasibil al întâmplărilor, atotştiutor dar aflat sub interdicţia oricărei participări."

Pentru cititorii îndrăgostiţi de Mircea Eliade, carte cuprinde, poate, şi unele idei deja cunoscute privind specificul atât al fantasticului, cât şi al realismului romanelor din diverse lui perioade de creaţie literară, deşi chiar şi aici aduce o privire structurată utilă, dar apar multe perspective noi şi mai ales mi-a plăcut rigurozitatea abordării, amploarea documentării şi efortul de a păstra cartea plăcută pentru un public nu foarte specializat.

Prin Apuseni

Pentru că a fost o lună de aprilie leneşă (şi la citit, şi la recuperat postări vechi), să vă povestesc despre plimbările miniere prin Apuseni.
Am mers la ciudatul sat Geamăna, îngropat sub lacul de steril, un fel de zonă crepusculară unde nu există nimic, nici măcar moarte, doar dispariţia a orice. Pentru a ajunge la Geamăna, noi am venit dinspre Alba Iulia, prin Câmpeni, apoi stânga spre Baia de Arieş, apoi dreapta în Lupşa, prin Hădărău (întrebaţi pe cineva cum ajungeţi la Geamăna –e mai sigur; teoretic: mergeţi pe drumul de asfalt până când acesta face o curbă serioasă la dreapta; voi o luaţi înainte, pe unde nu e asfalt; drumul nu e dezastruos, dar nici foarte bun). Când ajungeţi la Geamăna, în capul lacului, trebuie să-l înconjuraţi (de preferat tot cu maşina pentru că e o distanţă destul de mare –doar că drumul este relativ prost) pentru a ajunge la partea lui interesantă. Ca de obicei, este recomandat să aveţi la voi ţigări pentru că veţi întâlni oameni (unii ciobani) care vă mai povestesc lucruri despre ce se mai întâmplă prin zonă.

Iar aceasta este mina de cupru de la Roşia Poieni de unde se deversează sterilul în lacul de la Geamăna.

Am mai spus şi în alte postări, dar repet şi aici fenomenul interesant pe care îl veţi întâlni la ardeleni: nu vă bazaţi pe plăcuţe scrise; întrebaţi! Dacă ajungeţi la o terasă şi vreţi bere la halbă, întrebaţi ce bere e (că s-ar putea să scrie Ursus şi să fie Timişoreana); dacă la supermarket vedeţi un preţ la usturoi care e pentru pachetul de 250g, dar usturoiul din ladă pare să fie la kilogram, uitaţi-vă după o plăcuţă mai adecvată (s-ar putea să fie pe la ceapă) sau întrebaţi pe cineva care e tasta pentru usturoiul vărsat, că sigur nu e plăcuţa aia.

Noi am stat în Câmpeni, aşa că am vizitat mai mult zona oraşului. De la Câmpeni-centru, mergeţi tot înainte, treceţi de Sohodol, continuaţi înainte şi ajungeţi la barajul Vidra unde faceţi stânga. Acolo veţi găsi: biserica Sf. Trei Ierarhi din Vidra-Goieşti de la 1712, Dealul cu Melci (cu urme de moluşte de acum 65 de milioane de ani), stânga peste pod de deal este Cascada Pişoaia.