Mircea Cãrtãrescu -"Solenoid"

Am tras de "Solenoid" tot anul 2016 ca sã îmi ajungã cât mai mult pentru cã cine știe când va mai scrie Cãrtãrescu altceva asemãnãtor. El chiar spune cã aceastã carte l-a epuizat, a scos tot din el, nu a mai rãmas nimic care sã fie scris. Eu sper sã nu fie chiar așa.
"Orbitor" cred cã a fost cartea româneascã a adolescenţei și tinereţii mele, am așteptat cu nerãbdare toate volumele. M-am bucurat foarte tare când Cãrtãrescu a vorbit despre "Solenoid" la FILIT, un roman extrem de personal, care sã-i scormoneascã în cele mai ascunse cotloane viscerale și neuronale.

"Lumea s-a umplut de milioane de romane care escamoteazã singurul sens pe care l-a avut scrisul vreodatã: cel de-a te-nţelege pe tine însuţi pânã la capãt, pânã-n singura camerã din labirintul minţii în care n-ai voie sã pãtrunzi. Singurele texte care-ar trebui citite vreodatã sunt cele neartistice și neliterare, cele aspre și imposibil de-nţeles, cele pe care autorii lor au fost nebuni sã le scrie, dar care-au izvorât din demenţa, tristeţea și disperarea lor ca niște izvoare de apã vie. [...] sutele de voci fãrã chip care-au scris pe fiecare paginã singurul cuvânt care conteazã: eu. [...] Eu, secţiunea prin timp a imposibilei persoane a patra."

Inevitabil, lectura a fost o comparaţie continuã cu "Orbitor". Mie mi-a plãcut mai mult "Orbitor" pentru cã e mai personalã, se cufundã mai mult în percepţiile naratorului, îi sondeazã descendenţa fantasticã, cea care îl și predispune la o trãire alternativã a realitãţii. In "Solenoid" avem aceeași adaptare a lumii la propria persoanã. Bucureștiul apare ca același oraș magic, cu deschideri spre alte dimensiuni, care pare sã fi fost învechit și decrepit dintotdeauna.

"Bucureștiul nu e un oraș, ci o stare de spirit, un oftat adânc, un strigãt patetic și inutil. E asemenea bãtrânilor ce sunt doar rãni umblãtoare, nostalgii închegate [...]
Ca un bonus la urbea de palate-n ruinã. Cu un centru nostalgic în jurul cãruia se rotește armata blocurilor muncitorești, a fabricilor de cãrãmidã, a depourilor de locomotive și-a castelelor de apã, arhitectul avusese ideea de-a îngropa în fundaţii, din loc în loc, printre pivniţe prãbușite, schelete imemoriale, cabluri și ţevi de canalizare, câte-un solenoid ce crea frumoase efecte de levitaţie în cele mai neașteptate zone ale orașului."

Dar Cãrtãrescu trece de copilãrie, insistã destul de mult asupra experienţei lui de profesor într-un sistem educaţional odios unde se simte la fel de alienat ca elevii sãi și se oprește la viaţa amoroasã, de cuplu, de la ratare la regãsire.

"Ce era lumea asta? In ce nebunie încremenitã și stranie îmi era dat sã trãiesc? Aveam sã supravieţuiesc destul ca sã-i gãsesc rãspunsul? Ca sã aflu ieșirea? Aveam sã-nţeleg vreodatã, din miezul singurãtãţii mele, aparatu-ãsta din alte lumi care era viaţa mea? Si deodatã, acolo, în cancelaria goalã, concretã, cu masa ei mare acoperitã cu pânzã roșie, cu dulapul ei pentru cataloage, cu tablourile ei pãtate de muște, m-a cuprins o groazã pe care nici mãcar cele mai terifiante vise-ale mele n-au simţit-o vreodatã; nu de moarte, nici de suferinţã, nici de boli îngrozitoare, nici de stingerea sorilor; groaza la gândul cã n-am sã-nţeleg, cã viaţa mea n-a fost destul de lungã și mintea mea destul de bunã ca sã-nţeleg. Cã mi s-au dat toate semnele și n-am știut sã le citesc. Cã voi putrezi și eu degeaba, în pãcatele și prostia și neștiinţa mea, pe când învoalata, intricata, copleșitoarea ghicitoare a lumii va trece mai departe, limpede ca-n palmã, fireascã, asemenea respiraţiei, simplã ca iubirea, și se va vãrsa în neant, virginã și nedezlegatã."

"Orbitor" rezidã mai mult în fantastic, "Solenoid" este mai mult oniric, cu o explorare gratuitã a posibilitãţilor diferitelor realitãţi, privilegiu absolut al celui care (se) scrie. "Orbitor" conţine mai multã magie, predominã viziunile suprarealiste asupra lumii, dimensiunea fantasticã a vieţii acoperã totul. In "Solenoid" avem un contrast accentuat între existenţa gri, plinã de frici, imundã, durã, urâtã și experienţa miracolelor care ne trec pe neașteptate în cealaltã lume, luminoasã, plinã de posibilitãţi, populatã de fiinţe bizare de la care nu te poţi aștepta decât de la lucruri minunate, chiar dacã uneori înspãimântãtoare, ameninţãtoare. Aceastã rupturã de ritm definește "Solenoidul" şi din ea apare soluţia de salvare de la sfârşit, eliberarea de lumea cenuşie. In "Orbitor" existã mai multã continuitate, este o carte mai fluidã, nescindatã. "Solenoid" pare sã aibã un scop, sã se îndrepte spre descoperirea acelei extra-dimensiuni unde se aflã rãspunsurile la misterele vieţii, unde gãsim lumina justã în care sã ne citim viaţa.

"Arta n-are sens dacã nu-i evadare. Dacã nu se naște din disperarea de-a fi prizonier. N-am respect pentru arta ce aduce confort și alinare, pentru romane și muzicã și picturã ce-ţi fac șederea-n celulã mai supotabilã. Nu vreau sã pictez pe peretele coșcovit grãdinile Tuileries și nici nu vreau sã vopsesc hârdãul din colţ în vreo nuanţã de roz. Vreau sã vãd cãlãreaţa de circ așa cum e: tuberculoasã și plinã de pãduchi, și culcându-se cu toţi pentru un pahar de absint. Vreau sã pot vedea bine gratiile de la gemuleţul de foarte sus, prin care nu coboarã vreo razã ca sã distrugã vedenia asta. Vreau sã-mi înţeleg cu luciditate și cinism situaţia. Suntem prizonieri în închisori concentrice și multiple. Sunt prizonier în mintea mea, care-i prizonierã în corpul meu, care-i prizonier în lume. Scrisul meu e un reflex al demnitãţii mele, e nevoia mea de cãutare-a lumii fãgãduite de propria minte, cum parfumul e fãgãduinţa întrolocatului trandafir. Vreau sã scriu nu ca un scriitor, fie el și de geniu, ci vum cânta Efimov, cu un orgoliu nemãsurat și-o imperfecţiune sublimã. El gãsise calea, care nu se gãsește prin tradiţie, ci prin har, cãci arta este credinţã și dacã nu e credinţã nu e nimic. Sunt diletant, o știu, nu cunosc trucurile milenare ala artei mele –cum sigur le știe celãlalt, în lumea lui unde are succes și bani și glorie și femei-, dar în obscuritatea mea mã simt liber și vãd de-o mie de ori mai acut adevãrul. Inţeleg mai bine ca oricine de ce și-a lãsar Efimov vioara sã putrezeascã, de ce Vergiliu și Kafka au vrut sã-și transforme capodoperele în cenușã. Fiindcã tãcerea și cenușa sunt cãi drepte, pe când muzica și cãrţile aruncate-n lume sunt rãtãciri. Cenușa e soarta finalã, oricum, a oricãrei scrieri, de aceea nu voi suferi când și manuscrisul meu va-ntâlni focul. El nu e o carte, și cu atât mai puţin un roman: e un plan de evadare. Iar dupã evadare destinul lui firesc e cenușa."

Am vãzut cititori care se plâng de vocabularul din "Solenoid" considerat ca inutil de pretenţios, ca ales astfel încât cititorul sã aibã nevoie în permanenţã de dicţionar. Mie mi s-a pãrut cã "Solenoid" are chiar un limbaj abordabil faţã de "Orbitor". Specificul fantasticului lui Cãrtãrescu constã în construcţii realizate prin acumularea ameţitoare de detalii inedite, ca descriere și juxtapunere, dar și ca expresie a unor lucruri rare pentru care este nevoie de construcţii lexicale și lingvistice pe mãsurã, la fel de neobișnuite. O lume unicã necesitã un stil diferit de exprimare, iar Cãrtãrescu face o treabã excelentã în a reda aceste universuri interioare în imagini deosebit de bogate și precise, chiar dacã aceasta înseamnã a recurge la cuvinte neuzuale, dar cu o forţã de expresie care vine sã potenţeze impactul imaginilor create.

David Szalay -"All That Man Is"

O altã carte care a fost în cursa pentru Man Booker-ul de anul acesta, "All That Man Is" este o colecţie de povestiri de un realism crud despre bãrbaţi de diverse vârste, de la un adolescent de 17 ani care descoperã Europa (și se descoperã pe sine în aceste cãlãtorii) pânã la un pensionar înstãrit de 70+ ani care trebuie sã se obișnuiascã cu decãderea specificã bãtrâneţii. Deși toate personajele sunt într-un fel sau altul legate de UK, ele se aflã cel mai adesea în alt spaţiu geografic, departe de tradiţionalul "acasã" într-un loc mai puţin familiar unde trebuie sã treacã anumite probe existenţiale care sã ne dezvãluie nouã, cititorilor, anumite aspecte din "a fi bãrbat". Iar analiza psihologicã percutantã a lui Szalay este destul de deprimantã, singurãtatea și neînţelegerea caracterizându-i puternic personajele prinse în principal în preocupãri care ţin de bani sau de relaţii amoroase. Iar aceste personaje ne devin apropiate tocmai prin fragilitatea pe care ne-o dezvãluie.

Inceputul:
"Berlin-Hauptbahnhof.
It is where the trains from Poland get in and the two young Englishmen are newly arrived from Krakow. They look terrible, these two teenagers, exhausted by the ordeal of the train, and thin and filthy from ten days of Inter Railing. One of them, Simon, stares listlessly at nothing. He is a handsome boy, high-cheekboned, with a solemn, inexpressive, nervous face. The station pub is noisy and smoky at seven in the morning, and he is listening, with disapproval, to the men at the next table -one of them American, it seems, the other German and older, who says smiling 'You only lost four hundred thousand soldiers. We lost six million.' "

Paul Beatty -"The Sellout"

Câștigãtorul Man Booker-ului de anul acesta poate nu a scris cea mai complexã și profundã carte de la acest premiu, dar cu siguranţã e printre primii la satirã. Romanul pleacã de la o idee care vexeazã multe dintre sensibilitãţile (în mare parte ipocrite) privind rasismul: Me ajunge sã fie judecat la Curtea Supremã pentru cã a readus sclavia și segregarea rasialã în orãșelul californian Dickens șters de pe hartã într-o combinaţie imobiliarã suspectã. Paul Beatty trateazã subiectul inegalitãţilor rasiale din America și al modului în care istoria ne marcheazã prezentul într-un mod foarte direct, sincer, cu o tonã de sarcasm, cu un gen de umor inteligent, dar inconfortabil, care nu-și propune sã fie înţeles de oricine.

"I stayed up nights trying to convince Funshine Bear, whose fur over the years had mottled and turned from sun-ray yellow to toe-jam brown, that the reintroduction of segregation would be a good thing. That like Paris has the Eiffel Tower, St. Louis the Arch, and New York an insanely huge income disparity, Dickens would have segregated schools. If nothing else, the Chamber of Commerce brochure would look attractive. Welcome to the Glorious City of Dickens: The Urban Paradise on the Banks of the Los Angeles River. Home to Roving Bands of Youth Groups, a Retired Movie Stare, and Segregated Schools!"

Bonbon (poreclã dobânditã dupã câștigarea unui concurs de "spelling" –oricum numele lui adevãrat e Me, așa cã oricum e o definire ciudatã) ar prefera sã se ocupe de ferma lui unde are o pasiune pentru a obţine cele mai savuroase fructe și o iarbã de calitate, dar se vede nevoit sã rezolve tot felul de probleme cu care se confruntã suburbia în care locuiește: moștenirea tatãlui sãu (și aici gãsiţi unul din exemplele cele mai dereglate de educaţie) care era mereu chemat de poliţie sã-i linișteascã pe negrii care ameninţau cu diverse acte violente faţã de propria persoanã sau faţã de alţii, bãtrânul Hominy Jenkins se voluntariazã sã devinã sclavul lui (și nu prea ai cum sã refuzi un voluntariat) pentru cã astfel crede el cã devine "vizibil", cã va ajunge sã conteze ca persoanã, orãșelul Dickens este șters de pe harta Los Angeles-ului, iar locuitorii par sã se complacã tot mai mult în decãderea vieţii într-un loc complet ignorat.

"Top-secret minority bastions like the Dons and the Avenues that’ve never had or needed Thomas Guide listings, official boundaries, or cheesy billoards announcing, "You are not entering..." or "You are now leaving..." because when the voice inside your head (the one you swear up and down isn’t prejudice or racism) tells you to roll up the windows and lock the doors, you know you’ve entered the Jungle or Fruittown and that when you start breathing again, you’ve exited. I dug up a blue marker, drew a crooked outline of my hometown as best as I could remember it, and scribbled DICKENS in big Dodge-blue letters across pages 704-5, and a little pictogram of the exit sign I’d just put up. [...] So if you find yourself hurtling southbound on the 110 freeway, speeding past two yellow-and-black blurs that read WATCH OUT FOR FALLING HOME PRICES and CAUTION-BLACK ON BLACK CRIME AHEAD, you’ll know whom to thank for the roadside warnings."

Stilul foarte dinamic în care sunt expuse ideile în prima parte a cãrţii îi dã un aer de stand-up comedy în scris (o chestie pe care eu nu am mai întâlnit-o pânã acum), dar mai apoi mi s-a pãrut cã romanul devine cam convenţional în modul în care-și rezolvã conflictele (iar în a doua parte chiar apare motivul unui bar în care se ţin seri de stand-up comedy). In loc de o condamnare adesea de suprafaţã a rasismului din societatea actualã, Paul Beatty duce lucrurile la extrem în direcţia opusã, arãtând cum toate se îmbunãtãţesc atunci când rasismul este mai mult decât acceptat, este chiar încurajat. Aceastã exagerare ne elibereazã cumva sã ne gândim cinstit la problema segregãrii rasiale, prezentã într-un mod insidios în mentalitatea actualã (sã ne uitãm la ultimele alegeri din State, de altfel), o ascundere sub preș a adevãratelor probleme care cauzeazã mai mult rãu decât iniţiazã o autenticã schimbare pozitivã.

Andreea Rãsuceanu –"Bucureștiul literar. Sase lecturi posibile ale orașului."

O carte minunatã cu o perspectivã interesantã de criticã literarã care analizeazã relaţiile dintre geografia ficţionalã și cea realã la 6 scriitori care au ales sã-și plaseze romanele în București. Cartea trece de la Mircea Cãrtãrescu, unde spaţiul urban este modelat dupã propria percepţie, inundat de trãirile personale, fãrã referinţe rigide la o realitate georgraficã exterioarã la Stelian Tãnase care recunoaște cã este iremediabil marcat de copilãria sa în Obor și de povestea rebelã de dragoste din Mântuleasa, experienţe ale cãror farmec încearcã sã-l eternizeze în cãrţile lui pentru a pãstra vii amintirile unui trecut care l-a vrãjit, la Gabriela Adameșteanu unde lumea Bucureștiului stã sub semnul sumbru al Clãdirii, la Simona Sora unde dimensiunea temporalã este cel mai bine încorporatã în clãdirea-mutant a Hotelului Universal care ascunde secretele și dramele unui trecut misterios, la Filip Florian care aduce în "Zilele Regelui" o perspectivã strãinã, exterioarã Bucureștiului secolului al XIX-lea pentru a surprinde mai bine dezacordurile acestui spaţiu, cu o privire panoramicã unicã asupra orașului din trecut, la Ioana Pârvulescu unde orașul graviteazã în jurul punctului central al Teatrului Naţional, tot de acum mai bine de un secol, iar unde personajele descoperã ineditul orașului printr-o cãlãtorie temporalã, nu printr-una geograficã, așa cum se întâmplã la Filip Florian.
Orașul, pe lângã îmbinarea de geografic-temporal-ficţional, este redat prin toate simţurile, inclusiv cel olfactiv unde experienţa exteriorului este deosebit de intimã. Andreea Rãsuceanu dezvãluie diversitatea resurselor imaginare și creative pe care le poate avea alegerea aceluiași punct geografic, mai ales atunci când este vorba de acest oraș intrigant care este Bucureștiul.
Sunt interesante și interviurile cu fiecare scriitor analizat de la sfârșitul fiecãrui capitol. Ele dezvãluie cât de variate pot fi abordãrile realului adoptate de scriitori, cât de flexibilã poate fi doza de real asimilatã într-o creaţie literarã.
 Bineînţeles, Bucureștiul fantastic al lui Mircea Cãrtãrescu este preferatul meu. Gãsesc fascinant potenţialul imaginar gãsit în clãdiri vechi, decãzute, unde semnele trecutului nu sunt șterse, "reparate", care lasã impresia de a face parte din altã dimensiune a realului (spre deosebire de toate aceste clãdiri noi care au înghiţit orașul) și care par sã ascundã un secret salvator.

Aravind Adiga -"Tigrul alb"

Confesiunea (și sfaturile) lui Balram Halwai, un indian care a urcat cu dificultate pe scara socialã, numindu-se acum "antreprenor", cãtre prim-ministrul Chinei care se pregãtește sã viziteze India. Este o poveste despre diviziunea clarã dintre lumea celor sãraci și cea a bogaţilor, o prãpastie despre care muncitorul și ambiţiosul Barlam aflã pe pielea lui cã nu poate fi trecutã decât prin infracţionalitate, corupţie, imposturã. Deși aventurile au unele tușe îngroșate, grotești sau de un sarcasm foarte dur, realitãţile pe care le descoperã te revoltã, te întristeazã, te înfurie contra unui sistem economic, social, cultural unde evoluţia cãtre mai bine a întregii comunitãţi este posibilã, dar pe care oamenii preferã sã-l pãstreze neschimbat. Este mai simplu sã profiţi de privilegiile acordate de nașterea într-o familie înstãritã decât sã dobândești același statut prin propriile eforturi și dezvoltarea unor aptitudini valoroase.
Pentru o carte care a câștigat Man Booker-ul, nu este tocmai o lecturã spectaculoasã. Dar prin privirea criticã pe care o aruncã asupra societãţii indiene, de la corupţia faimoasã a poliţiei dispuse sã închidã ochii chiar și în faţa crimelor pentru suma potrivitã de bani pânã la aspecte mai delicate, cum ar fi presiunea familialã de a primi susţinere financiarã de la membrii ei care muncesc și de a fi prins în cercul vicios al cãsãtoriilor aranjate de unde este imposibil sã scapi o datã cu apariţia inevitabilã a copiilor. Te afli astfel într-o dependenţã moralã și eticã totalã faţã de relaţiile de rudenie pe care nu ţi le-ai ales și care, mai ales dacã ești sãrac, au grijã sã nu ai nici o iniţiativã individualã de a scãpa din mediul familial fãrã a-i târî dupã tine pe toţi, chiar dacã ei nu contribuie decât cu perpetuarea unor datorii culturale pe care le-ai contractat din oficiu la naștere.
Cartea este scrisã într-un ritm alert, nepretenţios, cu o potrivitã dozã de umor, cu suficientã profunzime pentru a da naștere la discuţii serioase despre inechitatea economicã și socialã ca factor negativ în dezvoltarea unei comunitãţi, cu elemente de culoare localã foarte bine alese pentru a-l face pe cititor sã recunoascã o experienţã autenticã.

Adrian Schiop -"Soldaţii. O poveste din Ferentari"

O carte scrisã într-un mod sincer, cu o vulnerabilitate relaţionalã pe care rareori și-o aratã deschis oamenii, cu acea combinaţie de "știu cã nu ar trebui sã fac asta" și "o fac pentru cã e mai important pentru ceilalţi decât pentru mine" prin care trecem cu toţii, lucizi, dar neputincioși sentimental, cu detașarea pe care ţi-o dã libertatea de a ieși oricând dintr-o situaţie limitã, lux pe care cei din jurul tãu nu și-l permit.

Este o aventurã amoroasã între un homosexual, ziarist, doctorand cu o lucrare despre manele, și un tânãr din Ferentari, fost pușcãriaș juvenil, labil emoţional, care nu poate supravieţui financiar decât dependent de cineva.

"Am luat douã șaorme și am rãmas sã plãtesc. El a luat-o în faţã și, cum mergea așa, greoi, cu botul înfundat în șaorma și pântecul scos înainte, cu braţele alea disproporţionat de lungi, am avut senzaţia cã înainte de a fi om era un fel de animal greoi cum sunt urșii, o bucatã de carne oarbã care nu înţelege ce se întâmplã nici dedesubtul, nici deasupra ei, în lumea vastã în care trãiește –și tot ce-i rãmâne de fãcut e sã-și caute un stãpân sã-i dea sã mãnânce. Cã fix chestia asta mã atrage, animalitatea aia oarbã, el sã mã f[...] și eu sã-l hrãnesc."

In fundal este lumea Ferentariului, cu prãpastia ei între cei foarte bogaţi și cei foarte sãraci, unde toţi sperã sã mai ciuguleascã ceva din câte-o șmecherie. Personajul-narator alege sã stea aici, înţelege cum se leagã relaţiile în acest univers, își însușește cu luciditate și auto-ironie poziţia de intrus pe care fiecare sperã sã-l fraiereascã de un pet de bere și se bucurã de aceastã lume pestriţã, dar de un umanism crud specific, dificil de gãsit în altã parte.

Spre deosebire de "Cimitirul" lui Teleșpan, nu mi s-a pãrut o carte despre homosexualitate, ci despre cum ne lãsãm atrași în situaţii și relaţii despre care știm de la început cã sunt destructive, despre cum ne poate face plãcere alãturarea cu oameni cu care știm cã nu ne potrivim, despre care știm cã ne pot face rãu, în ochii cãrora știm cã nu valorãm mai mult decât profitul pe care îl pot trage de pe urma noastrã, dar oameni în care gãsim lucruri care ne ating și pe care nu le-am putea afla în altã parte.
Deși existã umor în carte, nu este unul care sã te facã sã râzi cu lacrimi ca la Teleșpan. Este o ironie care subliniazã luciditatea naratorului și care contrasteazã într-un mod percutant cu dispoziţia lui de a se lãsa pãcãlit de ceilalţi, de a le confirma cu bunã știinţã pãrerile greșite pe care le au despre el și despre naivitatea lui, lãsându-i sã se simtã superiori, chiar dacã ei sunt adevãratele victime ale unei lumi dure care îi ţine prizonieri fãrã speranţã.

Thomas Pynchon - "V."

Când a luat Bob Dylan Nobelul de anul acesta, mulţi au început sã deplângã amarnic viitorul sumbru al literaturii, luându-l, printre alţii, ca exemplu și pe Pynchon care ar fi meritat premiul mai mult decât repudiatul bard. Eu cred cã Nobelul este mai puţin un premiu de valoare literarã, cât unul de valoare umanã, iar scriitorii laureaţi trebuie sã fie accesibili publicului larg pentru ca mesajul lor sã ajungã la cât mai mulţi oameni. Or, Pynchon este la galaxii distanţã de un a fi un scriitor accesibil. Eu nu-i vãd pe oameni înghesuindu-se sã citeascã pânã la capãt o carte de-a lui.

"V." nu are o poveste, un subiect în înţelesul tradiţional. Am putea sã-l luãm ca punct central pe Herbert Stencil, îngropat în dovezi istorice și texte academice, care se aflã în cãutarea lui V., mai mult un concept nedefinit decât un loc sau o persoanã anume (chiar dacã în roman apare și Vheissu, Valetta, Venus, Veronica, Vera, chiar și femeia numitã direct V.). Dar asta este doar o aparenţã.
In paralel se desfac o multitudine de alte linii narative. Avem o înșiruire de evenimente istorice legate cumva de cãutarea lui Stencil. Apoi este Benny Profane (un personaj mult mai prezent decât Stencil), un veteran de Marinã, care trece prin tot felul de peripeţii profesionale (la un moment dat vâneazã crocodili prin canalizarea din New York), sexuale, infracţionale.
Dacã Stencil e preocupat sã dea sens vieţii, sã caute tot felul de înţelesuri pentru ce i se întâmplã, Profane nu-și pune întrebãri despre propria existenţã, se aruncã cu capul înainte în tot felul de trãsnãi, se împrãștie în experienţe diverse care nu pot alcãtui un tot oricât te-ai strãdui.

Probabil cã romanul lui Pynchon trebuie luat ca atare, fãrã sã-ţi baţi capul sã analizezi excesiv unele aspecte. Conceptul de V. pare sã aibã potenţialitãţi asociative cu atâtea elemente din carte încât își pierde orice specificitate. Chiar te întrebi pânã la urmã ce cautã Stencil? Cu cât înaintezi în carte, cu atât V. devine tot mai multe lucruri, este legat(ã) de tot felul de evenimente ciudate, scapã tot mai mult unei descoperiri pentru cã se pierde în nenumãrate posibilitãţi. E mai ușor sã mergi cu valul decât sã încerci sã înţelegi cum de-a ajuns povestea în Egipt sau cine sunt toate numele alea noi care apar brusc, într-o negare totalã a continuitãţiii spaţiale, temporale, narative.

"As spread thighs are to the libertine, flights of migratory birds to the ornithologist, the working part of his tool bit to the production machinist, so was the letter V to young Stencil. He would dream perhaps once a week that it had all been a dream, and that now he’d awakened to discover the pursuit of V. was merely a scholarly quest after all, an adventure of the mind, in the tradition of The Golden Bough or The White Goddess.
But soon enough he’d wake up the second, real time, to make again the tiresome discovery that it hadn’t really ever stopped being the same simple-minded, literal pursuit; V. ambiguously a beast of venery, chased like the hart, hind or hare, chased like an obsolete, or bizarre, or forbidden form of sexual delight. And clownish Stencil capering along her, bells ajingle, waving a wooden, toy oxgoad. For no one’s amusement but his own."