Clarice Lispector -"Aproape de inima vijelioasã a lumii"

In sfârșit am reușit și eu sã termin aceastã cãrticicã a lui Clarice Lispector. Sã nu vã încurajeze dimensiunile reduse ale romanului; este o carte dificilã, cu un stil aspru, intim, deranjant, instens, poetic. Am vãzut cã unii o comparã pe Clarice Lispector cu Virginia Woolf. Mie-mi place Virginia Woolf. Clarice Lispector mi-a plãcut mai puţin.
Avem acel stream of consciousness al unei tinere, Joana, orfanã, crescutã de o mãtușã care nu se poate obișnui cu felul ei ciudat de a fi, o fatã stranie, izolatã în modul ei diferit de a vedea lumea, fãcându-i pe ceilalţi sã se simtã aiurea în jurul ei, se cãsãtorește cu un bãrbat pe care pare sã-l iubeascã în același stil bizar în care Joana face totul, doar cã se plictisește și-l înșealã, apoi îl pãrãsește.
Joana încearcã sã comunice cu ceilalţi, sã fie pe aceeași lungime de undã, sã împãrtãșeascã experienţe și sentimente, doar pentru a eșua de fiecare datã. Eu nu prea am empatizat cu aceste tentative ale ei și personajul mi-a rãmas, la fel ca celor din jurul ei, distant.

"Dumnezeule, rãsari în pieptul meu, nu sunt nimic și nefericirea se abate asupra mea și eu nu știu decât sã folosesc cuvintele și cuvintele sunt mincinoase și eu continui sã sufãr, în sfârșit firul de apã pe peretele întunecat. Dumnezeule, vino la mine, și nu am bucurii și viaţa mea este neagrã ca noaptea fãrã stele, și, Dumnezeule, de ce nu exiști în mine? de ce m-ai fãcut despãrţitã de tine? Dumnezeule, vino la mine, eu nu sunt nimic, sunt mai puţin decât ţãrâna și te aștept în fiecare zi și în fiecare noapte, ajutã-mã, nu am decât o viaţã și aceastã viaţã se scurge printre degetele mele și se îndreaptã cu seninãtate spre moarte și nu pot face nimic și asist la epuizarea mea cu fiecare minut ce trece, sunt singurã pe lume, cine mã iubește nu mã cunoaște, cine mã cunoaște se teme de mine și eu sunt micã și sãracã, n-o sã știu cã am existat peste câţiva ani, îmi rãmâne puţin timp de trãit și ceea ce îmi rãmâne și ce îmi rãmâne de trãit totuși va rãmâne intact și inutil, de ce nu te înduri de mine? cã nu sunt nimic, dã-mi ce îmi trebuie."

Ionuţ Chiva -"Boddah speriat"

Un volum de 13 povestiri, cu sentimente diverse pe care le lasã cititorilor, la limita (niciodatã clarã) între autobiografic și imaginar, despre familie și relaţia pãrinţi-copii, despre cât de complicate și dezamãgitoare pot fi relaţiile amoroase, despre ratarea creativã și, mai ales, despre câini (ei apar mai în fiecare povestire). Stilul este unul onest, deschis, simplu, Ionuţ Chiva vorbește direct cu cititori tineri, care cautã mai mult o experienţã autenticã și mai puţin sofisticarea literarã. Povestirile îţi lasã o impresie de "fãrã stare", o cãutare a ceva, nu știi ce, dar trebuie sã cauţi, sã ai o schimbare, sã încerci sã fii undeva unde ar putea sã ţi se întâmple ceva mișto.

Inceputul povestirii "Doi bãieţi buni":
"Nu se pot spune multe lucruri despre familii –sunt cum sunt ("the infinite separate houses, how they all went on, each with its meals and minutia of daily usages", vorba poetului) și puţini, poate doar cei bolnavi într-un anume sens, sunt cei care pot pretinde cã s-au scuturat de praf și au mers mai departe fluierând atunci când, așa cum se spune, au pãrãsit cuibul. Oamenii inteligenţi sau poate doar cei inteligenţi într-un anume sens sunt foarte atenţi la anumite lucruri atunci când se hotãrãsc sã facã pasul, cum se spune –"We marry families".
Dar se pot spune oare mai multe lucruri despre vineri seara, începutul de weekend? Cultura pop pare sã creadã, ca și cu familiile, cã da –sunt cântece, filme de comedie întregi despre vineri seara, searã în care ne luãm câte o pauzã de la muncã pentru a petrece și pentru a ne reîncãrca bateriile, cum se spune.
 Nu aveau încã sau poate cel mare avea conștiinţa faptului cã, cel puţin acolo și pentru oamenii sãraci ca ei, weekendul era fãcut mai degrabã sã-ţi încarci bateriile decât sã petreci. Oricum, avea sã mai treacã ceva timp pânã ce asta vea sã înceapã sã-l melancolizeze și sã-l scoatã din minţi."

Ayn Rand -"Atlas Shrugged"

Ayn Rand este una din slãbiciunile mele literare. Mã rog, cred cã mai mult ideologice decât literare pentru cã rezonez mai mult cu mesajul cãrţilor sale decât cu talentul sãu scriitoricesc. Deși "The Fountainhead" mi-a mers la suflet cu multe rãutãţi și extremisme paranoice, "Atlas Shrugged" mi s-a pãrut cã duce acel mit al eroului perfect care trece peste toate dificultãţile și iese învingãtor în faţa nemernicilor care vor sã distrugã societatea pentru propiul profit puţin cam prea mult în caricatural.

In centrul romanului se aflã acum o femeie frumoasã și puternicã, Dagny Taggart, moștenitoarea unei companii puternice de transport feroviar care se luptã, alãturi de un grup de bãrbaţi la fel de merituoși care au pentru ea o admiraţie (și pe alocuri dragoste) neţãrmuritã, cu diverse interese personale din congres, din alte firme cãpușoase sau organizaţii filantropice în numele binelui naţional și al dezvoltãrii economice și industriale care nu vor face decât sã contribuie la progresul social și individual pe criterii de merit, valoare personalã și muncã asiduã. Aceastã separare între cei buni, care sunt și cei mai deștepţi, independenţi, capabili, devotaţi comunitãţii, plini de abnegare etc., și cei rãi, care sunt egoiști, limitaţi, leneși, profitori, este mult mai propagandistã în "Atlas Shurgged" în comparaţie cu "The Fountainhead" și pare destul de artificialã, copilãreascã și neverosimilã.

"So you think that money is the root of all evil? Have you ever asked what is the root of money? Money is a tool of exchange, which can't exist unless there are goods produced and men able to produce them. Money is the material shape of the principle that men who wish to deal with one another must deal by trade and give value for value. Money is not the tool of the moochers, who claim your product by tears, or of the looters, who take it from you by force. Money is made possible only by the men who produce. Is this what you consider evil?
When you accept money in payment for your effort, you do so only on the conviction that you will exchange it for the product of the effort of others. It is not the moochers or the looters who give value to money. Not an ocean of tears nor all the guns in the world can transform those pieces of paper in your wallet into the bread you will need to survive tomorrow. Those pieces of paper, which should have been gold, are a token of honor – your claim upon the energy of the men who produce. Your wallet is your statement of hope that somewhere in the world around you there are men who will not default on that moral principle which is the root of money. Is this what you consider evil?"

Lola Lafon -"La petite communiste qui ne souriait jamais"

O perspectivã interesantã a cuiva din Vest asupra regimului comunist reconstituitã pe baza unei documentãri temeinice. Pentru un cititor român se simte relatare la a 3-a mânã, dar pentru un occidental presupun cã e o lecturã interesantã. Poate și pentru cineva nãscut în România în anii '90.
Lola Lafon își imagineazã viaţa, ambiţiile, dilemele tinerei gimnaste care a uimit întreaga lume cu performanţa ei de la Montreal din 1976. Si aceasta este partea cea mai interesantã din carte, dimensiunea aceasta personalã, puternic femininã, a supravieţuirii într-un sistem brutal și în faţa unor evaluãri profund misoginiste. Lola Lafon suprinde evoluţia aceasta a Nadiei de la un copil, corp situat în afara noţiunii de sexualitate, pentru care gimnastica este singura soluţie de a ieși dintr-un cotidian dur la o femeie simpaticã, dar banalã, care își pierde puterea hipnoticã asupra întregii lumi prin însãși schimbarea aceasta fiziologicã și psihologicã implacabilã, pe care nu o poate influenţa oricâtã putere de muncã, efort și perseverenţã ar pune la bãtaie, care o condamnã la anonimat, la difuziunea într-o mulţime care nu mai impresioneazã pe nimeni. Statutul Nadiei este unul oscilant; este prea puternicã și manipulatoare pentru a fi o victimã, dar și prea fragilã pentru a-și influenţa pe deplin situaţia.
Cartea nu mizeazã pe acurateţea istoricã și biograficã, ci pe o sondare ipoteticã a intimitãţii unui copil fenomen dar cu o strãlucire de scurtã duratã și care este nevoit sã facã faţã acestei decãderi pe care nu este pregãtitã sã o accepte, deși efemeritatea succesului într-un domeniu atât de competitiv ca gimnastica este previzibilã pentru toatã lumea.

Inceputul:
"Quel âge a-t-elle, demane la juge principale, incrédule, à l’entraîneur. Ce chiffre, quatorze, lui donne un frisson. Ce que la petite a effectué à l’instant dézingue le déroulement des chiffres, des mots et des images. Il ne s’agit plus de ce que l’on comprend. On ne saurait noter ce qui vient d’advenir. Elle jette la pesanteur par-dessus son épaule, son corps frêle se fait de la place dans l’atmosphère pour s’y lover."

Dora Pavel -"Do Not Cross"

O altã carte româneascã despre homosexualitate scrisã de o femeie de data aceasta. Aici homosexualitatea se leagã de analiza de sine, este un fel de roman psihologic, care nu-și propune sã fie neapãrat provocator pe acest subiect destul de sensibil în spaţiul românesc, scris într-un ritm subiectiv destul de solicitant pentru cititor.
Cezar Braia este un homosexual rãpit de un tip instabil psihic, cu un complex Stockholm în plinã desfãșurare care îmbracã o rememorare a propriei copilãrii și tinereţi, cu reflecţii asupra societãţii, moralitãţii, singurãtãţii, identitãţii. Este un roman complicat, unde sexualitatea este abordatã într-un mod delicat, departe de orice vulgaritate, dar plinã de senzualitate, cu plonjãri interioare care întrerup și disrup acţiunea.

Inceputul romanului:
"E limpede cã mã urãsc. Sursa urii lor nu e rebeliunea mea. Celebritatea mea subitã e cea care i-a luat prin surprindere. Luptaserã pentru ea, fiecare pe rând și împreunã, prin tot ce fãceau, pe toate cãile, numai la felul în care am dobândit-o eu nu s-au gândit. Am devenit subit eroul zilei, unul de necontestat. Superioritatea și aroganţa semenilor mei s-ar fi putut manifesta în orice altceva, nu și în ceea ce îmi reușește mie acum. Si mie chiar îmi reușește. Stiu, cel puţin pe o razã de câteva sute de kilometri, n-am adversar pe mãsurã. Ostatecii, ca și rãpitorii, sunt rari."

Doina Ruști -"Fantoma din moarã"

O carte despre cum fantomele trecutului se materializeazã pentru a ne bântui și determina prezentul.
Adela este urmãritã de misterul fantomei din moarã din copilãrie când lucruri nedrepte și chiar de-a dreptul criminale se întâmplã în viaţa satului Comoșteni care se adapteazã unui regim politic și social odios. Romanul este construit din trei pãrţi, cu perspective diferite asupra întâmplãrilor ce se învârt în jurul morii, iar ultima parte chiar vine sã clarifice și sã dea profunzime evenimentelor din puzzle-urile celorlalte douã pãrţi. Personajele sunt diverse și bine construite, atmosfera comunitãţii este surprinsã în mod dinamic și amuzant, deși este o carte apãsãtoare, de la firul neliniștitor de la început când Adela își descoperã viaţa povestitã pe un blog pânã la revelaţiile finale ale bunicului. Ceea ce începe ca o promisiune de roman fantastic se terminã cu o dezvãluire amarã și durã a ce a însemnat perioada comunistã pentru cei care au trãit-o și care nu au putut rãmâne nepãtaţi, neimplicaţi, neposedaţi.

Paragraful de început:
"Anul trecut, prin noiembrie, am vãzut romanul în vitrina Librãriei Sadoveanu. Era o carte vizibilã, cu titlu mare, sris în Arial: Viaţa secretã a Adelei Nicolescu povestitã de Florian Pavel. Mi-a-ncreţit fugitiv creierul și-am rãmas lemn, cu ochii legaţi de geamul vitrinei. Pe coperta bleumarin era numele meu, pe care-l vedeam pentru prima oarã scris și pus la vedere. Putea sã fie o coincidenţã. Am citit din nou titlul de pe copertã și-am intrat în librãrie. Tejgheaua era plinã de cãrţi, dar eu n-am vãzut decât numele meu. Am deschis cartea și am avut impresia cã toatã lumea se uitã la mine. Mã simţeam ca și când în cãpãţâna mea s-ar fi deschis brusc ușa unui cuptor încins. In cartea asta era vorba despre mine."

Tan Twan Eng -"The Garden of Evening Mists"

O carte care a luat Man Booker-ul internaţional despre împãcarea cu istoria la nivel personal. Fosta judecãtoare Yun Ling se întoarce în munţii din Malaezia pentru a se întâlni cu fostul grãdinar al împãratului japonez de la care vrea sã înveţe sã construiascã grãdina care fusese visul surorii sale pe care îl folosise pentru a le ajuta pe amândouã sã supravieţuiascã lagãrului de muncã forţatã în care fuseserã închise de invadatorii japonezi.
Cele douã fete, membre ale unei familii de vazã de chinezi în teritoriul viitoarei Malaezii, ajung în lagãr în timpul conflictelor din al doilea rãzboi mondial, iar Yun Lin este singura care supravieţuiește pentru a deveni apoi judecãtoare specializatã în procesele intentate criminalilor de rãzboi. Suferind de o boalã degenerativã a creierului în stadii incipiente, Yun Ling se retrage din activitatea care se pare cã nu a ajutat-o sã scape de furia și încrâncenarea faţã de trecut și alege sã îndeplineascã visul pe care sora ei i-l oferise ca salvare din realitatea brutalã a lagãrului. Mai mult decât ideea grãdinii, apropierea de grãdinarul japonez Aritomo vine sã-i nuanţeze dimensiunea umanã, vulnerabilitãţile, cruzimea alegerilor la care toţi au fost forţaţi de cãtre evenimentele istorice asupra cãrora nu aveau nici un control.

"On a mountain above the clouds once lived a man who had been the gardener of the Emperor of Japan. Not many people would have known of him before the war, but I did. He had left his home on the rim of the sunrise to come to the central highlands of Malaya. I was seventeen years old when my sister first told me about him. A decade would pass before I travelled up to the mountains to see him.
He did not apologise for what his countrymen had done to my sister and me. Not on that rain-scratched morning when we first met, nor at any other time. What words could have healed my pain, returned my sister to me? None. And he understood that. Not many people did."

Cartea aduce o lecţie de istorie interesantã despre situaţia din Asia de Est din timpul celui de-al doilea rãzboi mondial, despre dinamica forţelor politice din regiune. De asemenea, este o introducere atrãgãtoare în modul în care japonezii înţeleg arta grãdinilor, mai ales pentru un cititor român care rareori vede o abordare ne-utilitaristã a spaţiului unei grãdini, grãdina ca reflecţie a unei stãri interioare. Cred cã punctul forte al romanului este complexitatea sa culturalã și istoricã, mai curând decât valoarea lui literarã, deși descrierile de locuri sunt foarte bine fãcute, cu un delicat simţ al ornamentului și al detaliilor specific artei asiatice.

"Are all of us the same, I wonder, navigating our lives by interpreting the silences between words spoken, analysing the returning echoes of our memory in order to chart the terrain, in order to make sense of the world around us?"