Steven D. Levitt & Stephen J. Dubner –“Freakonomics” -o trivia economico-sociala

Originea cãrţii se aflã în articolul scris de Dubner despre ideile deja inedite ale lui Levitt în ”New York Times Magazine” în 2003. Levitt pare într-adevãr un economist neconvenţional: aplicã foarte puţine formule matematice (mai mult procedee statistice) şi nu este preocupat de profeţii macroeconomice despre situaţia economicã globalã. Dar este atras de poveştile care pot însoţi datele brute şi de modul în care convingerile larg rãspândite sunt contrazise în mod spectaculos de datele statistice. Insistã asupra unor pattern-uri neaşteptate de serii de date şi cautã explicaţii pentru fluctuaţiile lor la prima vedere atipice. Cel mai mult din aceastã carte mi-a plãcut ideea promovatã de autori potrivit cãreia apelul la propria judecatã este o metodã de gãsire a explicaţiilor de multe ori mai utilã decât informaţiile primite de-a gata. Punerea întrebãrilor potrivite este esenţialã în înţelegerea fenomenelor care ne afecteazã. Nu atât rãspunsurile sunt importante cât atitudinea investigatoare care ne duce la ele.
“Freakonomics” e o carte din domeniul economiei comportamentaliste (dac-o fi existând aşa ceva) care combinã metodele clasice ale analizei economice cu dorinţa de a înţelege reacţiile umane. Cartea este scrisã ca un joc de cãutare de indicii pentru rezolvarea unui mister, un fel de roman poliţist pentru fenomene sociale cu metode de analizã economicã.
Autorii afirmã cã e o carte fãrã subiect, dar lucrurile nu stau tocmai aşa. Deşi organizatã sub forma unei trivii, cartea are o serie de linii clare de dezvoltare a argumentelor: motivaţiile, sub forma recompenselor şi a pedepselor, definesc acţiunile oamenilor, explicaţiile pe care le primim de-a gata sunt de multe ori asumpţii greşite şi experţii tind sa abuzeze în folosul propriu de monopolul de informaţie pe care îl deţin.

Explicaţiile stereotipe primite de-a gata au ca scop nu de a lãmuri fenomenele sociale, ci de a ne proteja stima de sine şi de a ne menţine într-o zonã de comfort. O datã ce o astfel de explicaţie este acceptatã de comunitate devine tot mai greu de a o combate. Asta este lupta pe care o duce Levitt în cartea de faţã. Tine sã arate ca unele fenomene au cauze la care nimeni nu s-a gândit şi pe care ne este greu sã le aceptãm (personal, nu mi s-a pãrut ca toate problemele analizate sunt interesante sau inedite, dar înţeleg cã e dificil sã gãseşti suficiente explicaţii spectaculoase pentru a scrie o carte).

Una dintre analizele care pe mine m-a surprins cel mai mult a fost cea privind scãderea ratei criminalitãţii în SUA anilor ’90. Levitt trece în revistã cauzele cel mai des invocate pentru explicarea fenomenului: evoluţia economicã, schimbarea politicii privind pedeapsa cu moartea, înãsprirea regimului deţinerii armelor etc. Explicaţia la care aderã Levitt şi care, din perspectiva datelor, pare cea mai plauzibilã este legalizarea avortului în urma procesului Roe v. Wade din anii ’70 iniţiat de o femeie care trãia pe strãzi, se droga şi care mai lãsase la orfelinat doi copii. Logica expusã de Levitt este credibilã: cea mai mare ratã a criminalitãţii este în rândul adolescenţilor care provin din familii monoparentale (mame singure), fãrã un regim de viaţã stabil, cu un nivel foarte scãzut al veniturilor şi cu un istoric de abuz de droguri. Cum în anii ’70 numai femeile din clasele sociale cu o situatie financiara peste medie îşi permiteau avorturile ilegale costisitoare, rata natalitãţii la femeile singure era mai mare decât dupã legalizarea avortului. Ceea ce explicã faptul cã aceastã mãsurã impacteazã mai mult natalitatea în clasele cu potenţial crescut de criminalitate la adolescenţã. Aceastã concluzie a cãrţii a stârnit, aşa cum era şi de aşteptat, cele mai multe controverse şi reacţii puternice. Sã spui cã legalizarea avortului este o soluţie la creşterea ratei criminalitãţii este o idee nedigerabilã cu iz de eugenie.
Cum un experiment care sã dovedeascã aceastã concluzie este, în mod evident, inacceptabil, Levitt se bazeazã pe corelaţii (metodã pe care o aplicã în majoritatea analizelor din carte), cea mai de încredere (dar, in absolut, una cu multe puncte slabe) metodã care poate fi aplicatã în studiile sociale pentru a identifica (sau mai curând specula) o cauzalitate.

Interesantã este şi povestea campaniei de denigrare a Ku Klux Klan-ului. Sunt multe detalii picante despre aceastã organizaţie: prefixau ”kl” la unele cuvinte pe care le foloseau (cum ar fi ”klonversation”), aveau o strângere de mânã specialã etc. Intrusul infiltrat în organizaţie a reuşit sã submineze într-un mod original aura de mister, de societate secretã pe care aceasta îşi fonda în parte fascinaţia exercitata asupra publicului : a introdus toate codurile pe care le aflase din KKK într-o emisiune pentru copii de la radio –“Aventurile lui Superman”- ceea ce le-a fãcut ridicole. Este primul exemplu pe care Levitt îl foloseşte pentru a arãta cum puterea constã în deţinerea exclusivã a informaţiilor potrivite. Urmeazã exemplul agenţilor imobiliari –cu o statisticã interesantã despre cuvintele dintr-un anunţ de vânzare care asigurã sau submineazã succesul acestuia la cei care îl citesc, al agenţilor de asigurãri (preţul asigurãrilor cu valoare variabilã a scãzut dupã apariţia internetului care a oferit clienţului posibilitatea de a compara foarte uşor diverse oferte) etc.

Levitt mai trece şi prin alte întrebãri: cum influenţeazã succesul în viaţã numele pe care pãrinţii îl aleg pentru copilul lor, ce au în comun tendinţele profesorilor americani de a falsifica rezultatele la testele naţionale obţinute de elevii lor şi înţelegerea tacitã pentru blaturi între luptãtorii de sumo, care sunt impulsurile rasiste ascunse identificate la concurenţii din emisiunea TV “Lanţul slãbiciunilor” etc.

Un alt fenomen analizat pe larg este cel al dealerilor de crack care, în ciuda profiturilor mari vehiculate, locuiesc, în mare parte, cu mamele lor. Gãştile de cartier au, în fond, o structurã asemãnãtoare cu McDonald’s-ul. Seful cel mare câştigã destul de bine (în cazul crack-ului aproximativ 100.000 USD pe an), însã restul iau 3,30 USD (mai puţin decât salariul minim) pe orã, deşi riscul de a fi ucis este de 1 la 4. Dar, sã fii dealer de crack este una dintre ocupaţiile “de lux” (cum e şi cazul tinerilor care se duc la Hollywood în speranţa unei cariere actoriceşti): nu poţi ajunge în vârf decât dacã porneşti de jos, altfel nu ai cum sã pãtrunzi în acest domeniu.

Insã, probabil, cea mai greu de acceptat opinie a cãrţii (cel puţin pentru mine) susţine cã nu existã nici o activitate pe care pãrinţii sã o poatã face pentru a asigura succesul în viaţã a propriilor copii. Ce conteazã pentru viitorul lor e ceea ce sunt pãrinţii lor (inteligenţi, culţi, muncitori etc.). Nu existã nici o practicã educaţionalã eficientã (nu are importanţã dacã îi citeşti copilului, nu conteazã dacã îl duci la muzeu etc.). Singura corelaţie semnificativã e între personalitatea pãrinţilor şi succesul copiilor la maturitate.

Concluziile celor doi autori pot pãrea arogante uneori. Insã mi-a plãcut demersul lor organizat de aplicare a unor metode ştiinţifice (sau aproape) şi înclinaţia spre o analizã mai riguroasã a diverselor fenomene în locul acceptãrii de-a gata a explicaţiilor vehiculate pe scarã largã de comunitate.

Uite, de-asta imi plac mie arabii -scurt, la obiect, dar delicat si cu metafore transparente

Christopher Walken

Haruki Murakami -“Pãdurea norvegianã” -nu chiar acel Murakami pe care il ştiam, dar totuşi interesant dupã ce am scãpat de aşteptãri

“Pãdurea norvegianã” este una dintre primele cãrţi ale lui Murakami publicatã în Japonia în 1987. Acolo s-a şi bucurat de cel mai mare succes deoarece în afara Japoniei Murakami este apreciat mai mult pentru poveştile lui cu un element fantastic special. “Pãdurea norvegianã” e un Buildungsroman, maturizarea unui adolescent care oscileazã între viaţã şi moarte, între douã femei cu caracter opus.
Titlul romanului este împrumutat de la o melodie a Beatles-ilor, folositã ca un leitmotiv. Este echivalentul madeleine-esc pentru Toru Watanabe, în prezent un om de afaceri de 37 de ani, pentru a plonja în rememorarea trecutului sãu studenţesc. Dupã aceastã introducere, toatã acţiunea se petrece cu 20 de ani mai devreme, în Japonia anilor ’60. Watanabe este personajul principal tipic pentru Murakami: un bãiat normal, cu o viaţã neaventuroasã, care se trezeşte prins într-un amestec de intâmplãri care îi depãşesc puterea de inţelegere, de unde porneşte goana pentru gãsirea sensului. Totuşi, în aceastã carte, nu va fi nimic suprarealist, de genul vânatului oii malefice care plãnuieşte sã controleze lumea, ci acţiunea este clar realistã. Asta nu înseamnã cã Toru nu e în mod repetat uimit de ceea ce i se întâmplã, luat prin surpindere de reacţiile şi alegerile femeilor din viaţa lui, ameţit de carisma prietenilor lui. Toate acestea se împletesc în efortul lui de a inţelege.
Watanabe alege o universitate din Tokyo unde se mutã la câţiva ani dupã ce prietenul lui cel mai bun, Kizuki, se sinucide. Aici o regãseşte pe prietena lui Kizuki, Naoko, de care se îndrãgosteşte şi cu care începe sã aibã o relaţie ciudatã, complicatã mai ales de firea stranie, de depresia lui Naoko. Cei doi fac dragoste o singurã datã, în ziua în care Naoko împlineşte 20 de ani, o schimbare de vârsta pe care ambii o resimt inconfortabil, însã Toru are stabilitatea psihicã necesarã pentru a se adapta nesiguranţei psihologice şi nostalgiei aduse de aceastã trecere. Insã Naoko este mult mai fragilã şi, dupã ce se întoarce la familia ei în Kobe, decide cã are nevoie de ajutor de specialitate şi se interneazã într-un fel de sanatoriu care propunea o terpaie mai neconvenţionalã (instituţia nici nu se numeşte spital, ci hostel).
In timpul acestei despãrţiri, Watanabe o întâlneşte pe Midori, o colegã de facultate, faţã de care începe sã aibã sentimente puternice, numai cã aceastã atracţie este resimţitã diferit faţã de cea pentru Naoko ceea ce face posibilã coexistenţa lor.
Declinul psihic al lui Naoko este anunţat încã de la început atunci când ea îi povesteşte lui Toru despre o fântânã ascunsã undeva pe câmpie, pe care nu a reuşit sã o descopere nimeni şi în care oamenii dispar brusc pentru totdeauna. O metaforã a propriei scufundãri într-un tunel psihic la capãtul cãruia o aşteaptã moartea.
Midori, care înseamnã verde, este o fatã plinã de viaţã, nonconformistã, conştientã de sexualitatea pe care o emanã. Ea acceptã existenţa cu toate faţetele ei, cu un optimism care o face sã inţeleagã cã e nevoie de ea pentru a-şi îngriji tatãl în fazã terminalã de cancer dar şi cã a-şi petrece jumãtate din saptãmânã în spital o ţine departe de distracţiile vârstei de care exuberanţa ei ar profita la maxim.
Toru are o atitudine mai mult pasivã. Ia lucrurile aşa cum vin, încearcã sã nu fie prea intruziv. Se simte atras de Midori, dar în acelaşi timp i se pare cã are o datorie moralã faţã de Naoko.
La Tokyo, Watanabe îşi face un singur prieten de care îl leagã în principal pasiunea pentru cãrţi, în special lectura “Marelui Gatsby”. Nagasawa este un tip sigur de el, care nu intrã uşor în complicaţiile sentimentale caracteristice lui Toru, cu un farmec aparte care îi atrage femei frumoase şi interesante şi de care se va folosi pentru o viitoare carierã diplomaticã. Nagasawa îl introduce pe Watanabe în lumea sexului în timpul rãtãcirilor lor adolescentine prin nopţile Tokyo-ului. Spre deosebire de Nagasawa însã, pentru Toru dimensiunea fizicã a acestor escapade este resimţitã ca atare, fãrã a-l împlini sufleteşte, admiţându-şi nevoile de dragoste, de sentimente, de apropiere umanã. Hatsumi, prietena lui Nagasawa, este prinsã fãrã scãpare de atracţia pentru acesta. Ea rãmâne alãturi de el deşi ştie foarte bine de aventurile lui sexuale şi de opţiunea lui de evitare a oricãrui ataşament sentimental. Dupã ce Nagasawa îşi urmeazã cariera diplomaticã preconizatã, cãlatorind în diverse ţãri, acesta îl anunţã pe Toru de sinuciderea lui Hatsumi care pãrea o femeie împlinitã cu o cãsnicie fericitã.
Dupã mai multe luni, Naoko îi cere lui Toru sã o viziteze la hostel, un loc izolat în munţi, unde protagonistul întâlneşte o serie de personaje bizare, dar şi pe colega de camerã a lui Naoko, Reiko. Aceasta este o profesoarã de muzicã cu o poveste tristã în care a încercat tot posibilul de a se salva de nebunie şi de a rãmâne alãturi de familia ei, pânã când a fost nevoitã sã accepte realitatea propriei boli. Umorul ei înveseleşte atmosfera sumbrã a întâlnirii celor doi tineri şi firea ei deschisã o sprijinã pe Naoko în a reuşi sã se deschidã şi sã încerce sã-şi verbalizeze trãirile în faţa lui Toru care fusese întotdeauna consternat de tãcerile ei. Tot Reiko cântã la un moment dat la chitarã melodia Pãdurea Norvegianã.
La întoarcerea în Tokyo, Toru este vizibil marcat de întâlnirea cu Naoko. Midori îşi dã seama de nesiguranţa lui Toru şi stabileşte clar cã ei nu pot avea o relaţie decât atunci când el îşi lãmureşte sentimentele faţã de prietena lui despre care ei nu au avut niciodatã o discuţie deschisã.
Starea lui Naoko se înrãutãţeşte şi Reiko îl anunţã cã aceasta a hotãrât sã se interneze într-un spital de psihiatrie pentru a se supune unei terapii clasice. In ultima noapte la hostel însã, Naoko se sinucide în pãdure. Aceastã veste îl destabilizeazã pe Toru care vagabondeazã prin toatã Japonia în încercarea de a se detaşa, de a se refugia într-un mediu complet necunoscut unde sã se regãseascã şi sã dea sens celor întâmplate. Violenţa deznodãmântului este anunţatã încã de la episodul morţii tatãlui lui Midori când Toru îi explicã de ce îl preferã pe Sofocle lui Euripide. Nici un deus ex machina nu va dezlega conflictul cãrţii care trebuie sã se încheie ca o tragedie.
Finalul cãrţii pãstreazã acest aer de confuzie. Experienţele de martor la toate aceste sinucideri nu pot fi nici asimilate, nici uitate de cãtre Toru, ci sunt pãstrate într-un loc special al minţii sale unde conştienţa morţii rãmâne foarte acutã, deşi alegerea lui e clar pentru viaţã.

Despre carte si aici.

Alternativa mea la injuratul la birou (reprimandat de colegi) -ma uit la asta, are asa un efect catharctic

Isabel Allende -"Paula" (fara hipnotismul unui Marquez, dar captivanta)

”Paula” a fost publicata in 1995 si este prima carte de non-fictiune a lui Isabel Allende. Este o scriere autobiografica incadrata de experienta simultana povestirii a ingrijirii propriei fiice intr-un proces lent spre nefiinta. Isabel Allende face cartea digerabila printr-o imbinare talentata de momente dramatice, umor si intelepciune. Scriitoarea foloseste experienta de a-si veghea fiica, care sufera de o boala genetica rara si se afla intr-o coma profunda in 1991, pentru a-si depana amintirile in timp ce invata sa renunte la Paula. Isabel Allende cauta in aceasta carte sensul suferintei cauzate de boala fiicei sale. Puterea lecturii rezida, probabil, in arhetipul care sta la baza povestirii cuprins, clasic, in mitul zeitei Demetra care coboara in Infern in cautarea fiicei sale, Persefona.
Justificarea rememorarii propriei vieti este data de insasi Isabel: “Asculta, Paula. Iti voi spune o poveste astfel incat atunci cand te trezesti sa nu te simti pierduta.”
Isabel isi prezinta mostenirea chiliana si experientele tumultuoase dintr-un peisaj istoric tot mai agitat in America Latina. Linia cartii oscileaza intre evenimentele trecutului si tragedia prezentului din salonul in jurul caruia se invart toate trairile, dilemele si sperantele lui Isabel. In pasajele autobiografice, Isabel detaliaza copilaria si tineretea sa din Chile pana in momentul in care varul sau, presedintele Salvador Allende, este inlaturat de la putere intr-un mod violent pentru a se instaura dictatura lui Pinochet, apoi viata din exil, cu relatia puternica si aproape supranaturala cu propria mama. Isabel aminteste si de munca sa de jurnalist feminist, o alegere neobisnuita si care cerea mult curaj in acele vremuri. Cartea se structureaza, deci, pe doua linii –propriul trecut aventuros si actuala drama a Paulei.
Isabel Allende comenteaza experienta descrisa in aceasta carte: “Perioada ei lunga de agonie mi-a oferit o ocazie unica pentru a-mi trece in revista trecutul. Timp de un an viata mea s-a oprit complet, nu mai era nimic de facut decat sa astept si sa rememorez. Treptat am invatat sa discern pattern-urile propriei existente si mi-am pus cateva intrebari esentiale: Ce se afla de cealalta parte a vietii? E numai noapte, liniste si singuratate? Ce ne ramane atunci cand nu mai avem dorinte, amintiri si sperante?”
La finalul cartii (si in alt sfarsit), Isabel o ia pe Paula acasa in California unde incearca metode traditionale, naturiste, magice, orice alta alternativa la medicina traditionala care o declarase pe Paula un caz pierdut. Insa Paula moare. In intrebarile pe care si le pune atunci cand isi recunoaste infrangerea in fata mortii fiicei sale, Isabel isi dezvaluie cele mai intime dileme: “Sunt pierduta, nu mai stiu cine sunt, incerc sa-mi aduc aminte cine am fost odata, insa nu gasesc decat deghizari, masti, proiectii, imaginile neclare ale unei femei pe care nu o mai recunosc. Sunt feminista care credeam ca sunt, sau fata frivola care a aparut la televizor nepurtand nimic altceva decat niste pene de strut? Mama obsedata, sotia necredincioasa, aventuriera fara teama sau femeia fricoasa? Sunt aceeasi persoana care a ajutat refugiatii politici sa-si gaseasca azil sau cea care a fugit pentru ca nu-si mai putea stapani frica? Prea multe contradictii… -Tu esti toate acestea, si de asemenea samuraiul care se lupta cu moartea. –Care s-a luptat, Juan. Am pierdut”
In aceasta lupta a vointei pentru viata fiicei, Isabel se elibereaza de multe excese egoiste si capata o intelegere mai profunda a propriului suflet. Insa pretul acestei evolutii este mult prea mare.
Desi multe dintre subiectele cartii sunt destul de dificile: durere, suferinta, agonie, moarte, totusi povestea nu este una morbida. Cartea este presarata cu multe momente eliberatoare prin umorul lor. Familia Allende este una absolut spectaculoasa, cu multe personaje neasteptate si intrigante prin ciudatenia lor, prin pasiunile lor neobisnuite.
Isabel Allende descrie modul in care a iesit din criza spirituala, psihologica, existentiala care a urmat dupa moartea Paulei: “[…] scrisul a fost singurul lucru care m-a ajutat sa-mi pastrez oarecum sanatatea mintala. Doliul a fost o calatorie lunga in lumea de dincolo, a fost ca o plimbare neinsotita intr-un tunel intunecat. Modul meu de a trece prin tunel a fost scrisul. In fiecare dimineata ma ridicam cu greu din pat si ma duceam la birou, aprindeam o lumanare in fata fotografiei Paulei, dadeam drumul la calculator si incepeam sa plang. Adesea durerea era prea mare si ma uitam la ecran ore intregi fara sa pot sa scriu un singur cuvant. In alte dati frazele curgeau pur si simplu ca si cum mi-fi fost dictate din lumea de dincolo de catre Paula insasi. Un an mai tarziu reuseam sa ies din tunel, puteam vedea lumina si am descoperit cu uimire ca scrisesem o noua carte si ca nu ma mai rugam sa mor, vroiam sa traiesc.”
Temele dominante ale cartii sunt libertatea (Isabel nu pare sa apartina nici unui loc, are curajul sa plece in calatorii indelungate chiar si cand copiii erau foarte mici) si memoria (acolo unde, de fapt, se afla radacinile personalitatii sale).
”Toate operele de fictiune sunt, in ultima instanta, autobiografice. Eu scriu despre dragoste si violenta, despre moarte si inviere, despre femei puternice si tati absenti. Majoritatea personajelor mele sunt oameni exclusi, neacceptati de societate, neconventionali, nonconformisti, sfidatori.”

Ayn Rand –"The Fountainhead" ("Sursa" ?) –O carte pentru psihotici [partea 2]

Dominique decide sa se marite cu Peter Keating in efortul ei de a obtine un sentiment de anestezie fata de nedreptatile lumii exterioare. Propriul idealism ii provoaca suferinta atunci cand trebuie sa asiste la refuzul adevaratelor valori. Dupa Peter, il alege pe Wynand care, potrivit principiilor ei, este o fiinta si mai josnica prin vulgaritatea jurnalistica care l-a promovat pe scara sociala. Toohey faciliteaza si el intalnirea celor doi in speranta ca Dominique ii va capta interesul in asemenea masura incat ziarul sa treaca pe locul secund, lasand astfel spatiu manevrelor lui Toohey de preluare a conducerii celui mai influent ziar pentru opinia publica din cauza mediocritatilor de senzatie promovate in paginile sale. Conform asteptarilor, Wynand se indragosteste de Dominque si aceasta, la randul ei, va descoperi in noul sot un om neasteptat, o persoana capabila sa recunoasca adevaratele talente dar care, din cauza unui trecut plin de umilinte, este plin de repulsie fata de societate astfel incat a ales sa o domine prin insasi metodele ei: promovand non-valori pentru a incuraja prostul gust al multimii. Dominique si Wynand sunt variatii pe aceeasi tema: ambii comit aceeasi greseala –nu cred ca geniile si persoanele integre pot reusi in aceasta lume corupta, asa ca nu iti ramane sa alegi decat un succes murdar sau un esec nobil. Insa, daca Dominique refuza sa adopte valorile societatii retragandu-se din mijlocul ei, Wynand alege sa isi vanda sufletul pentru puterea si banii pe care ii obtine de pe urma ziarului de scandal pe care il conduce, platind cu pretul propriei integritati.

“Puterea, Dominique. Este singurul lucru pe care mi l-am dorit vreodata. Sa stiu ca nu exista nici un om pe pamant pe care sa nu-l pot forta sa faca ceva, orice. Orice vreau eu. Omul pe care nu il pot influenta ma va distruge. Dar timpul mi-a aratat cat de sigur sunt in aceasta postura. Se spune ca nu am simtul onoarei si ca din aceasta cauza am pierdut mult in viata. Mie nu mi se pare ca am pierdut ceva, nu crezi? Singurul lucru pe care l-am ratat –nu exista.”

Succesul decisiv al lui Roark este adus de satul de vacanta Monadnock Valley care prinde foarte bine la un public rafinat astfel incat rezervarile sunt complete cu un an inainte. Intr-un final se afla ca Roark a fost ales ca arhitect pentru ca detinatorii companiei sperau intr-un faliment sigur pentru a le acoperi diverse masinatiuni afaceristice. Popularitatea de care se bucura noul loc le strica planurile, insa nu intr-un mod tocmai negativ pentru ca incasarile depasesc asteptarile oricui, chiar si dupa ce au incetat sa mai faca reclama satului si in ciuda faptului ca America trece prin celebra perioada de criza.
Alti investitori sunt impresionati de aceasta turnura a lucrurilor, asa ca Roark incepe sa aiba tot mai multe comenzi. Gail Wynand ii stabileste, de asemenea, o inalnire pentru a discuta proiectul unei case in Connecticut, o fortareata in care sa o tina pe Dominique departe de societate, ca sa scape de sentimentul ca o imparte cu ceilalti, nu neaparat cu oamenii, ci cu intraga lume (magazine, strazi, taxiuri etc.). Departe de vietile conventionale ale celor care ii citesc tabloidul, de vulgaritatea lor. Wynand si Roark devin prieteni apropiati, prezenta acestuia in intimitatea noii casnicii tulburand-o pe Dominique. Wynand si Dominique ajung sa impartaseasca aceeasi admiratie pentru Roark:

“De multe ori ma gandesc ca el este singurul dintre noi care a reusit sa devina nemuritor. Nu ma refer la faima dobandita si nici nu vreau sa spun ca nu va muri intr-o zi. Ci ca el traieste nemuritor. Cred ca el intruchipeaza ceea ce acest cuvant inseamna cu adevarat. Stii cum oamenii isi doresc sa ajunga nemuritori, dar mor cu fiecare zi pe care o lasa in urma. Cand te vezi cu ei deja nu mai sunt ceea ce erau ultima data cand i-ai intalnit. Cu fiecare ora o parte din ei moare. Se schimba, se neaga, se contrazic –si ei numesc tot acest proces maturizare. La sfarsit nu mai ramane nimic, nimic netagaduit sau netradat; ca si cum ei nu au fost niciodata o entitate ci doar o succesiune de adjective atribuite sau dezise unei mese informe. Cum sa te astepti la o constanta pe care ei nu au avut-o nici macar o singura clipa? Dar pe Howard –ti-l poti imagina existand neschimbat pentru totdeauna.”

Cariera lui Keating este in plin declin. Toohey are interesul de a promova noi arhitecti pe piata. Peter se vede nevoit sa recurga iar la ajutor lui Roark pentru un proiect guvernamental cu un buget mic, in care nici un alt arhitect nu se putea incadra. Cum Roark era mereu interesat de nou si dorea sa foloseasca materiale revolutionare pentru constructii care scadeau foarte mult costurile, accepta sa faca proiectul pentru Keating cu o singura conditie (stipulata intr-un contract scris, dar informal, intre ei doi): cladirea sa nu sufere nici un fel de modificare din partea altui arhitect. Design-ul lui trebuie sa fie respectat intrutotul.

Finalul cartii vine sa consfinteasca succesul geniului chiar si intr-o societate mediocra. Roark ii demonstreaza lui Dominique nu numai ca persoanele valoroase reusesc, ci ca ele sunt singurele care o fac pentru ca isi pastreaza sufletul nealterat cand raman fidele propriilor valori.
La intoarcerea dintr-o croaziera pe iahtul lui Wynand, Roark descopera ca planurile cladirii sale au fost modificate deoarece Keating nu a putut tine piept mecanismului birocratic ale carui rotite au fost unse de Toohey pentru promovarea noilor lui acoliti arhitecti ale caror contributii au fost incluse in proiectul initial. Cu ajutorul lui Dominique, Roark arunca in aer cladirea dupa care se preda si apare la tribunal pentru a-si tine fulminantul discurs despre teoria sa asupra societatii la finalul cartii.
Toohey orchestreaza cu mult talent campania publica impotriva lui Roark. Wynand alege sa il apere, mergand pentru prima data impotriva curentului opiniei publice, crezand ca ziarul sau este indeajuns de puternic pentru a convinge cititorii fideli de o idee opusa celor vehiculate de alte publicatii. Dar intrucat constructia distrusa de catre Roark era un proiect pentru saraci, campania lui Wynand esueaza, mai ales ca Toohey alatura campaniei anti-Roark si una anti-The Banner ceea ce-l costa slujba la acest ziar. Intre timp insa Toohey a avut grija ca intregul sindicat al ziarului sa fie sub influenta sa astfel incat ii convinge pe angajatii lui Wynand sa intre in greva. Wynand si Dominique lupta din greu sa mentina ziarul pe piata, insa editiile se intorc la editura nevandute. Actionarii ii forteaza mana lui Wynand ca sa renunte la campania pro-Roark si sa-l reangajeze pe Toohey. Insa Wynand isi da seama ca Toohey este dependent de acest ziar pentru a-si continua activitatea de promovare a non-valorilor, asa ca alege sa inchida ziarul, aratandu-i lui Toohey ca este vulnerabil prin insasi natura sistemului promovat: atat timp cand depinde de altii, va cadea o data cu ei.
In timpul procesului Roark apara dreptul creatorului asupra propriei creatii. Apararea sa se sprijina pe ideea ca in istorie evolutia civilizatiei a fost facuta de catre indivizii care au iesit din multime si au avut noi propuneri de dezvoltare. Acestia s-au confruntat inevitabil cu dezaprobarea initiala din partea societatii care este reticenta pentru a renunta la propria rutina si la lucrurile deja acceptate. Roark ii numeste pe acesti inovatori persoanele de mana intai care au determinat progresul umanitatii si care au avut de suferit tocmai pentru a impinge inainte evolutia omenirii. In aceeasi ordine de idei, intrucat proiectul adapostului pentru saraci este rezultatul gandirii sale, acesta ramane proprietatea lui intelectuala. Societatea are datoria morala de a-l plati pe creator pentru munca lui, iar plata ceruta de Roark a constat in dorinta ca planurile initiale sa nu fie modificate, conventie care a fost incalcata. Pentru a repara aceasta nedreptate, Roark nu a avut de ales si a trebuit sa-si distruga propria creatie.

”Circulau multe speculatii privind motivul lui. Unii sustineau ca e vorba de invidie profesionala. Altii spuneau ca exista o oarecare asemanare intre designul cladirii Cortland si stilul arhitectural al lui Roark pe care Keating, Prescott si Webb l-au imprumutat putin –“o adapatare indreptatita” –“nu exista drepturi de proprietate asupra ideilor” –“intr-o democratie arta apartine tuturor” – iar Roark a fost manat de dorinta de razbunare a artistului care se crede plagiat.
Nimic nu era foarte clar, dar nimanui nu-i pasa foarte tare de motivatie. Problema era simpla: un om impotriva multimii. Nu avea dreptul sa aiba un motiv.
O casa construita din caritate pentru saraci. Construita pe zece mii de ani in care oamenii au fost invatati ca sacrificiul de sine si caritatea sunt absolute si nu trebuie puse sub semnul intrebarii, pilonii virtutii, idealul ultim.”

“Poti sa iti falsifici virtutile in fata celorlalti. Insa nu poti sa o faci si in proprii tai ochi. Egoul este cel mai sever judecator pentru fiecare. Asa ca ne ferim de el. Ne petrecem viata ascunzandu-ne de ceva. Este mai usor sa donezi cateva mii pentru opere caritabile si sa te crezi generos decat sa-ti fundamentezi stima de sine pe standardele personale pentru implinirile tale. E usor sa cauti substituenti pentru competenta –cum ar fi dragostea, farmecul personal, bunatatea, caritatea. Dar nu exista nimic care sa inlocuiasca aceasta competenta.
Tocmai asta este nocivitatea oamenilor de mana a doua. Pe ei nu ii intereseaza faptele, ideile, munca. Ei sunt interesati de alte persoane. Nu se intreaba: “Este adevarat?” Ci: “Ceilalti cred despre lucrul acesta ca e adevarat?” Nu pentru a analiza, ci pentru a repeta. Nu pentru a face, ci pentru a lasa impresia ca fac ceva. Nu pentru a crea, ci pentru a arata […] Dar ce s-ar intampla cu lumea fara cei care fac, gandesc, muncesc, produc? Aceia sunt egoistii. Nu poti gandi cu mintea altcuiva si nu poti munci cu mainile altuia. Cand renunti la capacitatea de a gandi independent, renunti si la propria constiinta. A nu mai avea constiinta inseamna a fi mort. Oamenii de mana a doua nu au nici un simt al realitatii. Realitatea lor nu este in interior, ci undeva in acel spatiu care separa o fiinta umana de alta. Nu e o entitate, ci o relatie –ancorata in nimic. Asta este vidul pe care nu l-am putut niciodata intelege la oameni. [...] Oamenii de mana a doua iau decizii, dar sursa actiunilor lor este dispersata in toate celelalte persoane. Este peste tot si nicaieri si de aceea nu poti sa ii convingi de ceva. Nu sunt deschisi la rationamente. Nu poti sa vorbesti cu ei caci nu te pot auzi. [...] O masa oarba necontrolabila care te zdrobeste fara vreun motiv.”
”Nimic nu ii este oferit de-a gata omului pe pamant. Tot ceea de care are nevoie trebuie sa fie produs. Si aici omul are de ales intre doua alternative: poate supravietui in doua moduri –fie prin munca independenta rezultat al propriei minti, fie ca un parazit care se hraneste din mintile celorlalti. Creatorul da nastere. Parazitul imprumuta. Creatorul infrunta natura singur. Parazitul o infrunta printr-un intermediar.”
“Creatorul traieste pentru munca lui. Nu are nevoie de ceilalti. Scopul lui fundamental este in interior. Parazitul duce o viata de mana a doua. Are nevoie de ceilalti. Ceilalti devin scopul sau fundamental.
Nevoia de baza a creatorului este independenta. Mintea creatoare nu poate lucra sub nici o forma de constrangere. Nu poate fi curbata, sacrificata sau subordonata oricarei consideratii.”
“Altruismul este doctrina care cere ca un om sa traiasca pentru altii si care ii situeaza pe ceilalti deasupra individului.
Nici un om nu poate trai pentru altul. Nu isi poate imparti sufletul, asa cum nu-si poate imparti trupul. Dar omul de mana a doua a folosit altruismul ca o arma de exploatare si a inversat fundamentele principiilor morale ale umanitatii. Oamenii au fost invatati toate preceptele care distrug creativitatea. Au fost invatati ca dependenta este o virtute.”
“Eu am proiectat Cortlandt. V-am oferit-o si apoi am distrus-o.
Am distrus-o pentru ca am ales sa nu o las a existe. Era un dublu monstru. Prin forma si prin ceea ce insemna. A trebuit sa le arunc in aer pe amandoua. Forma fusese mutilata de doi oameni de mana a doua care si-au arogat dreptul de a imbunatati ceva ce nu au creat si pe care nu il puteau egala. Li s-a dat voie sa o faca prin supozitia generala ca scopul altruist al cladirii trece inaintea tuturor altor drepturi si ca eu nu puteam sa ma opun.”
“Am venit aici pentru a spune ca nu recunosc nimanui dreptul la macar un minut din viata mea. Si la nici o parte din energia mea. Si la nici o realizarea de-a mea. Nu conteaza cine mi-o cere, cat de numerosi sunt ei sau cat de mult au nevoie de asta.”

Juriul ii intelege pledoaria pentru ca fiecare sa fie stapanul rezultatelor propriei minti si il achita. Roger Enright cumpara proiectul de la guvern si il angajeaza pe Roark sa ridice din nou cladirea dupa propriile planuri. Wynand, pentru care “The Banner” era doar o particica din averea imensa pe care si-o construise, isi continua campania pro-Roark angajandu-l sa ridice Cladirea Wynand, cea mai inalta din lume. Casatoria lui Roark cu Dominique reprezinta ultimul succes al acestuia, pe plan romantic de data aceasta.
Conformistii, nonconformistii, avizii de putere nu pot dobandi valori adevarate care sa le garanteze o fericire de durata pentru ca toti au renuntat, intr-o forma sau alta, la controlul asupra propriei ratiuni in favoarea celorlalti. Lumea este deschisa pentru acei ganditori independenti care refuza sa se adapteze cerintelor unei societati pentru care stagnarea constituie o prioritate. Incremenirea intr-un statu quo mentine dependenta unora de ceilalati si perpetueaza non-valorile pe care se construieste stabilitatea multimilor.

Linia de dezvoltare a conflictului romanului este una clasica. Stilul lui Ayn Rand este nespectaculos, auster, dar potrivit ideii de obiectivitate, simplitate si stabilitate a geniului in convingerile si munca lui. Cartea are unitate, exprima opinii puternice, personajele sunt curat conturate (cu exceptia faptului ca nu sunt foarte realiste –oricat am vrea noi sa credem in neclintirea creatorului in viziunea lui asupra lumii, toti suntem supusi evolutiei, care nu este neaparat un lucru negativ asa cum il prezinta Ayn Rand).
Interesant mi s-a parut un alt personaj. Nu Roark care, convins de valoarea sa, persevereaza pana ajunge sa isi impuna perspectiva asupra adevaratei creatii arhitectonice. Ci Steven Mallory. Artistul framantat de intrebari asupra rolului sau in societate, care isi cauta locul, sigur de talentul sau, dar neintelegand cum oamenii sunt atat de slabi incat sa se lase condusi de un Toohey. E capabil sa recunoasca adevaratele valori (devine bun prieten cu Roark si Dominique), dar si raul care putrezeste societatea dar impotriva caruia nu stie cum sa lupte (il impusca pe Toohey insa rana este superficiala). Mallory mi se pare mult mai uman decat Roark. Desi clar talentat, el este mereu incercat de dubii asupra propriei valori. Episodul dramatic al atacului asupra lui Toohey avea un potential narativ foarte mare, dar care a ramas neexploatat de Ayn Rand concentrata excesiv asupra lui Roark. Mie imi place mai mult imaginea artistului cu o viata turmentata de indoieli si cautari, decat cea a supraomului Roark. Mi s-a parut mult mai interesant sa urmaresc scurtele pasaje din care se ghiceste viata framantata a lui Mallory care incearca sa se adapteze singuratatii determinate de neintelegerea valorii sale de catre o societate limitata. Artistul, cu pornirile lui auto-distructive, este reticent in a accepta mana intinsa de Roark intrucat increderea lui in acceptarea de catre ceilalti este minima.

Peter Keating, desi pus in antiteza cu Roark, este si el un om in cautare de sine. Numai ca raspunsul la care se opreste este o existenta dusa pentru a-i multumi pe ceilalti. Si nu isi pune semne de intrebare asupra cursului vietii sale intrucat nimeni nu ii pune piedici si nu il determina sa isi reevalueze alegerile. Decat atunci cand e prea tarziu. Si Roark il ajuta dintr-un sentiment de vinovatie. Facandu-i inca din facultate proiectele de constructie i-a facilitat intrarea in acest domeniu pentru care nu era pregatit, in loc sa il lase sa realizeze singur ca aceasta optiune este nepotrivita pentru el. Cand Peter ii arata noile lui picturi (un talent pe care nu fusese incurajat sa si-l dezvolte) dupa ce esecul lui in lumea arhitectilor devine clar, Roark ii confirma un gand pe care Keating refuza sa-l admita, desi ii recunoaste justetea: este prea tarziu.

Cartea imi place mult mai mult la nivel ideologic decat literar. Nu are variatii si este predictibila. Nu putem spune ca personajele evolueaza (poate Catherine). Traiectoria lor e clara inca de la inceput. Pledoaria finala a lui Roark este neconvingatoare in economia romanului (in care Roark si-a exprimat foarte rar parerile) si, clar, nu este deloc realista intr-o sala de judecata. Inovatiile lui Roark asupra arhitecturii sau modul in care acestea sunt diferite de cele ale colegilor lui sunt abia schitate. Detasarea fata de trecut este facuta intr-un mod prea radical. Nu poti considera ca o slabiciune morala sau intelectuala recunoasterea valorilor celor care au contribuit in trecut la aducerea domeniului la stadiul actual. Referintele la persoanele de valoare din istorie sunt generale, nu raportate la domeniul arhitecturii, pentru a scoate in evidenta (prea artificial pentru gustul meu) valoarea absoluta a lui Roark.
Personajele sunt create liniar, pe o singura idee: Wynand –narcisism; Keating –conformism, ideea ca toti oamenii sunt valorosi indiferent de capacitatile lor; Dominique –nesiguranta privind propriile convingeri; Roark –perfectiunea geniului.
Insa ideea supunerii numai propriei judecatii, aprecierea suprema a talentului, valorizarea extrema a geniului fata de care societatea trebuie sa fie recunoscatoare (nu invers) merge direct la sufletul meu de psihotic. Suprematia intelectului asupra oricarei alte dimensiuni a fiintei umane (mai ales dorinta de caritate –obligatia de a compatimi cu cei defavorizati refuzandu-ti-se dreptul de a avea momente de egoism sub anatema decaderii in iadul bestialitatii) are un efect catharctic asupra intransigentei mele (pe care deseori trebuie sa o tin sub control) fata de prostia umana.