Chris Andersen -"Coada lunga. De ce viitorul in afaceri inseamna sa vinzi cate putin din toate"

Formatul de benzi desenate pentru best seller-uri dintr-acestea cu idei economice este cel mai fericit posibil. Ar trebui să fie disponibil pentru toate cărţile de acest gen. Pornind de la exemplul Amazonului sau al Netflixului, Chris Anderson explică evoluţia comerţului către produse de nişă alături de hituri, mai ales dacă produsele sunt în format digital, unde cheltuielile de depozitare şi de livrare sunt mici, ceea ce permite şi punerea la dispoziţia clienţilor a unor produse aşa zis de nişă, care se adresează unui grup restrâns întrucât nu mai contează limitările fizice ale prezentării produsului pe raft şi al transportului până la client acasă. El nu consideră că piaţa de nişă înlocuieşte marile succese la public, ci doar vede o coexistenţă fericită a celor două tipuri de produse. Asta ca să nu mai spună toţi cârcotaşii că internetul a adus numai nenorociri.
Coada lungă înseamnă lista imensă de produse care pot fi oferite on-line, îndeosebi în format digital, rolul distribuitorilor fiind mai ales pentru a-i ajuta pe clienţi să găsească ceea ce-i interesează. Aşa apar rating-urile, promovarea pe facebook, bloggeri etc. Cartea explică mai multe aspecte ale fenomenului: care sunt regulile pe care să le respecte un site care vinde produse de tipul cozii lungi, de ce oamenii oferă online gratuit anumite produse, care este legătura dintre uşor accesibil şi de calitate, de ce coada lungă este un model financiar valid, cum legea 80/20 nu conţine tocmai proporţiile care trebuie, cum rămân clienţii motivaţi să cumpere în faţa unei game extraordinar de largi de produse.
Dacă şi traducerea ar fi fost niţel mai bună, lucrurile chiar ar fi faine cu această cărţulie.
Citatul meu preferat: "Oricine citeşte online şi nu şi-a lărgit orizontul cultural fie a găsit un colţ extrem de sterp al blogosferei, fie are nevoie de un curs de recapitulare a sensului hyperlink-urilor."

Oliver Sacks -"On the Move. A Life"

Faima neurologului Oliver Sacks a explodat anul trecut, evident, după moartea lui.
Dacă e să ne uităm la învăţământul românesc, e de înţeles că nu l-am găsit menţionat prin facultate, unde pasiunile descriptive, înclinaţia către anecdoticul afecţiunilor neurologice nu sunt considerate demne de o abordare ştiinţifică riguroasă, unde teoriile trebuie să domine totul, această onorabilă tendinţă de a trece dincolo de tabloul simptomatic pentru formularea principiilor universale ghidându-ne drumul spre culmile măreţe ale ştiinţei. Pe lângă aspectele personale, autobiografice din "On the Move", vom descoperi un practician care vede în descrierea şi analiza cazurilor particulare cu afecţiuni neurologice bizare punctul de plecare, esenţial, pentru conturarea unei abordări neurologice terapeutice şi teoretice la fel de valide ca şi cea generată de demersul invers, puternic centrat pe abstractizare, pe conturarea de modele teoretice, de structuri general explicative. Mă gândesc că poate aş fi avut şi eu o şansă în psihologie dacă aş fi întâlnit profesori la fel de curajoşi care să se desprindă de mondenitatea ştiinţifică şi să ia în considerare şi alte metode, să treacă înainte de lecturile de secol 20 în speranţa de a găsi, poate, nişte legături cu scrieri şi observaţii vechi, dar a căror actualitate să-ţi pună un semn de întrebare dacă nu cumva acolo este un aspect care merită aprofundat.

In fine, aceasta este mai mult o idee din carte care a rezonant cu experienţa mea. Dar, lăsând la o parte obsesiile şi ideile mele fixe, autobiografia lui Oliver Sacks ne dezvăluie o persoană surprinzătoare pentru un clinician neurolog, pasionată de moluşte şi de plante atavice, care s-a ambiţionat să bată un record american la ridicarea de greutăţi, mereu în mişcare (bineînţeles) în lungul şi latul mai multor ţări pe motocicletele lui mult iubite, care se simte mai bine în/sub apă decât pe pământ, pentru care scrisul este un act definitoriu, existenţial.

"I spent a few days in New York, and then the open road beckoned me. I covered thousands of miles in my slow, erratic return to California. The roads were wonderfully empty, and going across South Dakota and Wyoming, I would scarcely see another soul for hours. The silence of the bike, the effortlessness of riding, lent a magical, dreamlike quality to my motion.
There is a direct union of oneself with a motorcycle, for it is so geared to one’s proprioception, one’s movements and postures, that it responds almost like part of one’s own body. Bike and rider become a single, indivisible entity; it is very much like riding a horse."

Este o poveste de viaţă fascinantă, cu un om care, deşi nu a excelat într-un domeniu, a adus o contribuţie autentică la dezvoltarea acestuia şi (iar aceasta este una din slăbiciunile mele, după cum am spus şi la Stephen Hawking) la deschiderea lui către publicul larg.

"The act of writing is itself enough; it serves to clarify my thoughts and feelings. The act of writing is an integral part of my mental life; ideas emerge, are shaped, in the act of writing. [...]
I am a storyteller, for better and for worse. I suspect that a feeling for stories, for narrative, is a universal human disposition, going with our powers of language, consciusness of self, and autobiographical memory. The act of writing, when it goes well, gives me pleasure, a joy, unlike any other. It takes me to another pace –irrespective of my subject- where I am totally absorbed and oblivious to distracting thoughts, worries, preoccupations, or indeed the passage of time. In those rare, heavenly states of mind, I may write nonstop until I can no longer see the paper. Only then do I realize that evening has come and that I have been writing all day.
Over a lifetime, I have written millions of words, but the act of writing seems as fresh, and as much fun, as when I started it nearly seventy years ago."

Andreea Răsuceanu -"Bucurestiul lui Mircea Eliade"

Andreea Răsuceanu realizează o lucrare foarte bine documentată (dacă vreţi bibliografie în domeniu, aceasta este cartea pe care o căutaţi) pentru a analiza modul în care realitatea geografică a Bucureştiului este reflectată şi transformată în opera lui Mircea Eliade şi evidenţiază modul în care elementele geografico-urbane capătă sens în contextul unul roman, al unei nuvele etc.
Dar să nu vă aşteptaţi la o lectură aridă şi pretenţioasă. Stilul cărţii evită toate preţiozităţile de vocabular care minează mesajul multor cărţi asemănătoare scrise de români (la noi, din păcate, mulţi consideră că dacă foloseşti nişte termeni de trebuie să fi citit cel puţin jumătate din lista de filosofi ca să-i înţelegi asta înseamnă că ai produs ceva profund), dar vine cu unele perspective foarte interesante şi cu miez despre combinaţia dintre spaţiu real şi imaginar în limitele creaţiei literare. Pe lângă inserarea analizei specifice aplicate la opera lui Mircea Eliade în contextul teoretic general al relaţiei dintre spaţiu/geografie şi literatură, Andreea Răsuceanu realizează şi paralele literare între abordarea lui Mircea Eliade şi cea a altor scriitori non-români.

In analiza strictă a elementelor spaţiale sunt trecute în revistă spaţiul de graniţă, intersecţiile, diferenţa de atmosferă între bulevard şi stradă ("dacă bulevardul impune o atitudine determinată, conferind conduitei umane un anumit grad de teatralitate, de emfază [...], strada este spaţiul unde uniformizarea, ordinea impusă în mod artificial de bulevard dispare, iar omul îşi recâştigă libertatea"), spaţiul interior cu detalii ca ferestrele, oglinzile, tablourile, uşile, toate amplificând semnificaţia scenelor şi a personajelor.
 Sunt interesante şi observaţiile privind motivul călătoriei cu trenul, cu maşina sau cu tramvaiul:
"Dacă în romanele "urbane" ale lui Eliade,funcţia tramvaiului e de a marca graniţe sociale, de a opera distincţii în perimetrul oraşului, dezvăluind în ce măsură geografia acestuia, aşa cum este ea recreată în interiorul romanului, e relevantă pentru dinamica narativă, în proza fantastică rolul său e unul simbolic, prezenţa acestuia fiind un indiciu al trecerii de la o stare a conştiinţei la alta. Mijloacele de locomoţie (automobile, tramvaie, trăsuri) pot juca, în romanele "urbane" ale lui Mircea Eliade sau în proza fantastică, roluri diferite: acestea pot fi un însemn al modernităţii, care să vorbească despre emanciparea oraşului şi a locuitorilor lui, dar şi simboluri psihopompe."

Sunt cercetate motive literare pe care le ştim cu toţii din scrierea lui Eliade, cum ar fi labirintul cu căutarea semnelor pentru "elaborarea unor tehnici de orientare şi, implicit, de construire a spaţiului sacru" (cum avem şi la Cărtărescu), sau sirena din timpul grevelor de la uzinele Griviţa, sau podul caselor cu secretele lui sumbre. "[…]bună parte din opera literară a lui Eliade are drept cadru un Bucureşti labirintic, ce propune personajelor trasee iniţiatice marcate de semne misterioase, care conduc spre spaţii privilegiate ce camuflează de fapt porţi către o altă dimensiune a lumii, instituind astfel o geografie simbolică şi propunând, drept matrice a labirintului textual, un alte, topografic."

Dar eu am găsit şi lucruri (poate şi din perspectivă personală) necunoscute înainte, cum ar fi ideea urcării cu liftul la etaje imposibile (e un vis pe care eu îl am destul de frecvent) pentru clădirea în care te afli (clădirea are 10 etaje, iar liftul îţi arată că urcă pe la etajele 12, 14, 17...).
De asemenea, apare spaţiul tranzitoriu al hotelului, ca în cărţile lui Murakami.
Am ajuns să descopăr şi un rol cu care mă identific: mystagogul -"existenţa este, pentru cei blestemaţi să încheie istoria unei stirpe, o tragedie, iar rolul ultimului vlăstar este cel al Corului antic, martor impasibil al întâmplărilor, atotştiutor dar aflat sub interdicţia oricărei participări."

Pentru cititorii îndrăgostiţi de Mircea Eliade, carte cuprinde, poate, şi unele idei deja cunoscute privind specificul atât al fantasticului, cât şi al realismului romanelor din diverse lui perioade de creaţie literară, deşi chiar şi aici aduce o privire structurată utilă, dar apar multe perspective noi şi mai ales mi-a plăcut rigurozitatea abordării, amploarea documentării şi efortul de a păstra cartea plăcută pentru un public nu foarte specializat.

Prin Apuseni

Pentru că a fost o lună de aprilie leneşă (şi la citit, şi la recuperat postări vechi), să vă povestesc despre plimbările miniere prin Apuseni.
Am mers la ciudatul sat Geamăna, îngropat sub lacul de steril, un fel de zonă crepusculară unde nu există nimic, nici măcar moarte, doar dispariţia a orice. Pentru a ajunge la Geamăna, noi am venit dinspre Alba Iulia, prin Câmpeni, apoi stânga spre Baia de Arieş, apoi dreapta în Lupşa, prin Hădărău (întrebaţi pe cineva cum ajungeţi la Geamăna –e mai sigur; teoretic: mergeţi pe drumul de asfalt până când acesta face o curbă serioasă la dreapta; voi o luaţi înainte, pe unde nu e asfalt; drumul nu e dezastruos, dar nici foarte bun). Când ajungeţi la Geamăna, în capul lacului, trebuie să-l înconjuraţi (de preferat tot cu maşina pentru că e o distanţă destul de mare –doar că drumul este relativ prost) pentru a ajunge la partea lui interesantă. Ca de obicei, este recomandat să aveţi la voi ţigări pentru că veţi întâlni oameni (unii ciobani) care vă mai povestesc lucruri despre ce se mai întâmplă prin zonă.

Iar aceasta este mina de cupru de la Roşia Poieni de unde se deversează sterilul în lacul de la Geamăna.

Am mai spus şi în alte postări, dar repet şi aici fenomenul interesant pe care îl veţi întâlni la ardeleni: nu vă bazaţi pe plăcuţe scrise; întrebaţi! Dacă ajungeţi la o terasă şi vreţi bere la halbă, întrebaţi ce bere e (că s-ar putea să scrie Ursus şi să fie Timişoreana); dacă la supermarket vedeţi un preţ la usturoi care e pentru pachetul de 250g, dar usturoiul din ladă pare să fie la kilogram, uitaţi-vă după o plăcuţă mai adecvată (s-ar putea să fie pe la ceapă) sau întrebaţi pe cineva care e tasta pentru usturoiul vărsat, că sigur nu e plăcuţa aia.

Noi am stat în Câmpeni, aşa că am vizitat mai mult zona oraşului. De la Câmpeni-centru, mergeţi tot înainte, treceţi de Sohodol, continuaţi înainte şi ajungeţi la barajul Vidra unde faceţi stânga. Acolo veţi găsi: biserica Sf. Trei Ierarhi din Vidra-Goieşti de la 1712, Dealul cu Melci (cu urme de moluşte de acum 65 de milioane de ani), stânga peste pod de deal este Cascada Pişoaia.

Donald A. Norman -"The Design of Everyday Things"

O carte de teorie de bază pentru cei interesaţi de design sau care au legături profesionale cu acest domeniu. Donald A. Norman tot publică ediţii revizuite ale acestei cărţi de vreo 25 de ani, păstrând-o actuală, schimbând exemplele pentru a le păstra relevanţa şi aducând la zi principiile pentru a reflecta evoluţia gusturilor şi a tehnologiei.
Cartea are în centrul perspectiva că design-ul trebuie să ia în considerare utilizatorii ("Human Centered Design"), chiar dacă suntem cu toţii conştienţi de multiplele presiuni care însoţesc scoaterea pe piaţă a unui produs (marketing-ul interesat de vânzări, management-ul interesat de deadline-uri etc.), fără a fi vorba de produse excepţionale, ci exemple ca obiecte de uz casnic, ceasuri, sisteme informatice etc.
Donald Normal ne invită pe toţi să dăm puţină atenţie obiectelor din jurul nostru şi să facem scandal atunci când un design este defectuos, pentru că de multe ori suntem obligaţi să folosim lucruri dificil de utilizat doar pentru că sunt mai ieftine.
Cartea nu este una de popularizare, conţine destul de multă teorie de folosit în realizarea designului de produs, dar aduce în discuţie şi unele subiecte de interes general, cum ar fi (preferatul meu, desigur) acea explicaţie de "eroare umană" care este des folosită pentru a explica erorile de manevrare a unui sistem sau accidentele de tot felul (de ex. cele aviatice). Donald Norman recomandă prudenţă în a accepta "eroarea umană" ca ultimă explicaţie pentru erorile de sistem. Anchetele şi analizele trebuie să pună sub semnul întrebării împrejurările în care apar aceste erori umane pentru a vedea dacă ele nu pot fi evitate prin schimbarea de design a sistemului folosit. E adevărat că sistemele, mecanismele sunt logice, perfecte în funcţionarea lor, numai că ele sunt utilizate de oameni, imperfecţi, obosiţi, uneori distraşi, iar acest factor merită luat în considerare pentru a realiza nu doar un produs bun în sine însuşi, ci un produs care facilitează şi interacţiunea cu operatorul şi vine în preîntâmpinarea unor greşeli umane care apar în mod natural.
In loc să-i învinovăţim pe oameni, mai bine le înţelegem comportamentul şi construim produse şi sisteme care să ia în considerare acest comportament şi să-i compenseze lipsurile şi scăpările. Designul trebuie să fie rezultatul unei îmbinări de tehnologie şi psihologie, nu inginerie pură unde problema e că "You are designing for people the way you would like them to be, not for the way they really are."
De exemplu, dacă oamenii care intră într-o bancă forţează să deschidă uşa de sticlă în interior pe când ea se deschide în afară, atunci nu este vina oamenilor, ci vina celui care a făcut designul pentru uşă şi care nu a semnalizat prin nimic direcţia în care se deschide uşa.
Sau câţi dintre noi au trebuit să guste la restaurant din cele două sticluţe de pe masă pentru a vedea unde este uleiul şi unde, oţetul, când o etichetă sau o măslină în sticla de ulei ar fi rezolvat dilema.

"Difficulties arise when we do not think of people and machines as collaborative systems, but assign whatever tasks can be automated to the machines and leave the rest to people. This ends up requiring people to behave in machine like fashion, in ways that differ from human capabilities. We expect people to monitor machines, which means keeping alert for long periods, something we are bad at. We require people to do repeated operations with the extreme precision and accuracy required by machines, again something we are not good at. When we divide up the machine and human component of a task in this way, we fail to take advantage of human strengths and capabilities but instead rely upon areas where we are genetically, biologically unsuited. Yet, when people fail, they are blamed. [...]
Given the mismatch between human competencies and technological requirements, errors are inevitable. Therefore, the best designs take the fact as given and seek to minimize the opportunities for errors while also mitigating the consequences. Assume that every possible mishap will happen, so protect against them. Make actions reversible; make errors less costly."

In carte descoperiţi, de asemenea, unele concepte drăguţe şi interesante (din seria de folosit în discuţii la bere):
-skeuomorphic –"incorporating old, familiar ideas into new technologies, even though they no longer play a functional role" (de exemplu, atunci când a fost introdus pe piaţă, plasticul avea aspect de lemn);
-o nouă boală numită "featuritis" –o dată ce a fost lansat, un produs trebuie să includă noi componente sau atribute care să-l facă să rămână atractiv pentru clienţi (gândiţi-vă la modurile în care se tot schimbă detergenţii –detergenţi manuali, detergenţi pentru maşina de spălat, detergenţi cu balsam, detergenţi pentru pete, detergenţi pentru rufe albe, detergenţi pentru rufe negre, detergenţi pentru rufe colorate, detergenţi pudră, detergenţi lichizi, detergenţi capsule etc. etc.);
-legea lui Stigler –"Products are thought to be the invention of the company that most successfully capitalized upon the idea, not the company that originated it."

Mai daţi şi peste comentarii de bun simţ care vă confirmă opiniile:
"[...]The competition is ignored, the traditional marketing requirements are ignored. The focus is on simple, customer-driven questions: what do the customers want; how can their needs best be satisfied; what can be done better to enhance customer service and customer value? Focus on the customer [...] and the rest takes care of itself. [...]Usually it is only possible where the head of the company, the CEO, is also the founder. Once the company passes control to others, especially those who follow the traditional MBA dictum of putting profit above customer concerns, the story goes downhill. Profits may indeed increase in the short term, but eventually the product quality deteriorates to the point where customers desert. Quality only comes about by continual focus on, and attention to, the people who matter: customers."

Iar dacă vă întrebaţi cam care domenii vor cunoaşte inovaţii radicale în următoarea perioadă, Donald Norman propune educaţia, transportul, medicina şi locuinţele.

Si pentru cei care tot au viziuni apocaliptice cu umanitatea distrusă de maşini:
"Technology does not make us smarter. People do not make technology smart. It is the combination of the two, the person plus the artifact, that is smart. Together, with our tools, we are a powerful combination."

Emil Brumaru si Veronica D Niculescu -"Basmul Prinţesei Repede-Repede"

Povestea erotico-jucăuşă a unui pitic care porneşte către prinţesa care îi este destinată. Bineînţeles că, pentru a o salva, piticul trece mai multe probe, confruntări cu fiinţe fantastice adverse. Cam toate personajele (şi o bună parte din acţiuni) sunt metaforice. De aceea este o poveste cu mai mult tâlc pentru adulţi decât pentru copii. Deşi e bine să populezi fantezia şi inconştientul copiilor cu subînţelesuri erotice de la vârste fragede.

Brumaru este unul dintre puţinii poeţi pe care îi pot citi (sunt un dezastru la capitolul poezie, este un domeniu care mă depăşeşte complet), iar grafica din carte este bine realizată. Tandemul scriitoricesc a ieşi, de asemenea, foarte armonios, deşi trebuie să fi fost al naibii de greu să faci să danseze în acelaşi ritm proza cu poezia, masculinul cu femininul, frăgezimea vârstei cu maturitatea unei lungi experienţe temporale şi senzuale.

Stephen Hawking -"A Brief History Of Time"

Este o carte (binevenită) de popularizare a teoriilor despre Univers, atât de bine scrisă (mai ales capitolul despre găurile negre –unele dintre puţinele fenomene care au fost demonstrate matematic înainte de a putea fi observate; şi care nu sunt negre, ci lucesc cu atât mai puternic cu cât sunt mai mici) încât pe alocuri te prinde cu puterea ficţională a unui thriller.

Una din întrebările fundamentale de care se ocupă cartea se referă la originea, structura şi viitorul Universului, iar explicaţiile se bazează pe combinarea a două mari teorii: relativitatea şi mecanica cuantică.

"The eventual goal of science is to provide a single theory that describes the whole universe. However, the approach most scientists actually follow is to separate the problem into two parts. First, there are the laws that tell us how the universe changes with time. [...] Second, there is the question of the initial state of the universe. Some people feel that science should be concerned with only the first part; they regard the question of the initial situation as a matter for metaphysics or religion. They would say that God, being omnipotent, could have started the universe off any way he wanted. That may be so, but in that case he also could have made it develop in a completely arbitrary way. Yet it appears that he chose to make it evolve in a very regular way according to certain laws. It therefore seems equally reasonable to suppose that there are also laws governing the initial state.
It turns out to be very difficult to devise a theory to describe the universe all in one go. Instead, we break the problem up into bits and invent a number of partial theories. [...] If everything in the universe depends on everything else in a fundamental way, it might be impossible to get close to a full solution by investigating parts of the problem in isolation. Nevertheless, it is certainly the way that we have made progress in the past. [...]
Today scientists describe the universe in terms of two basic partial theories –the general theory of relativity and quantum mechanics. They are the great intellectual achievements of the first half of this century. The general theory of relativity describes the force of gravity and the large-scale structure of the universe [...] Quantum mechanics, on the other hand, deals with phenomena on extremely small scales, such as a millionth of an inch. Unfortunately, however, these two theories are known to be inconsistent with each other –they cannot both be correct. One of the major endeavors in physics today, and the major theme of this book, is the search for a new theory that will incorporate them both –a quantum theory of gravity."

Dar să nu vă aşteptaţi la o lectură aridă. E ca o conversaţie presărată cu scurte divagaţii autobiografice, cu mult umor, cu puncte amuzante şi atractive de "ştiaţi că". Ca să vă faceţi o idee cam ce puteţi afla citind cartea:
-cum deducem din ce elemente chimice e compusă o stea după culoarea ei;
-Oppenheimer rulZ mai ceva ca Einstein;
-distracţii de geekşi, cum ar fi pariurile pe abonamente la reviste erotice;
-oftica pe care o ghiceşti din conştiinciozitatea cu care Hawking enumeră premiile luate de alţi oameni de ştiinţă.

Ceea ce am admirat eu cel mai mult la această carte este efortul remarcabil pe care autorul îl face pentru a împărtăşi pasiunea lui pentru fizică într-un mod în care îl captivează şi pe cititorul cu minime înclinaţii spre acest domeniu, dar cu o doză sănătoasă de curiozitate despre lumea din jurul lui. M-a făcut să am un mare respect pentru Hawking dorinţa lui evidentă de a-i face pe alţii să înţeleagă ce este atât de pasionant la lucrurile pe care le studiază, fără a cădea în pedantism şi fără a-şi aroga morga omului de ştiinţă superior, imposibil de înţeles de acei bicisnici intelectual din jur incapabili vreodată să acceadă la lucrurile măreţe de care se preocupă minţile luminate (atitudine care, din păcate, este prea des întâlnită în sistemul educaţional românesc).

"... if we do discover a complete theory, it should in time be understandable in broad principle by everyone, not just a few scientists. Then we shall all, philosophers, scientists, and just ordinary people, be able to take part in the discussion of the question of why it is that we and the universe exist. If we find the answer to that, it would be the ultimate triumph of human reason –for then we would know the mind of God."