Andreea Răsuceanu -"O formă de viață necunoscută"

Am aşteptat nerăbdătoare romanul Andreei Răsuceanu pe care o apreciez mult pentru cărțile de teorie literară (am scris despre ele aici şi aici). Din câte am văzut pe la alții, un bun scriitor este şi un cititor împătimit, aşa că Andreea Răsuceanu îndeplineşte condițiile pentru a scrie bine.

In romanul ei de debut "O formă de viață necunoscută" descoperim pe cineva care gândeşte scriitura, care munceşte pentru alegerea cuvântului potrivit, care simte potriveala frazelor şi a paragrafelor. Este  adevărat şi că se simte implicarea personală în pasajele povestite la persoana întâi care te lovesc destul de puternic cu unele dileme privind moartea situate în timpul actual al narațiunii, pe când pasajele din trecut sunt mai distanțate ca mod de abordare, mai detaşate, cu un dram mai mult de obiectivitate. Dar acest ritm inegal (inegal mi s-a părut şi din punctul de vedere al calității textului, pasajele la persoana întâi fiind mult mai percutante) nu e supărător, ba chiar parcă te ajută puțin în plasarea temporală a capitolelor, în luarea de distanță de respiro, mai ales la început când nu te-ai obişnuit cu numele personajelor şi problematica lor.
In ce priveşte tema cărții, aş spune că nu e pentru oricine. Eu l-am perceput ca pe un roman de atmosferă, de sentimente, de dor, de doliu, de regrete, de speranță şi refacere, dar esențial de a tânji după lucruri pe care viața ni le ia, un roman al nostalgiei care impregnează fiecare por al acestui oraş paradoxal care este Bucureştiul şi pe care Andreea Răsuceanu îl cunoaşte atât de bine şi prin experiența personală şi respirat de alți scriitori.

"Tot cartierul era aşa, parcă o peliculă de sticlă transparentă îl izola de tot ce se întâmpla în jur, de lumea şi timpul în care trăiau. Pe străzile din jur nu ajungea tumultul bulevardelor, era o linişte de oraş provincial, cu case îngropate în verdeață, în forme şi culori ciudate, case vechi de cel puțin cincizeci de ani, lătărețe, negustoreşti, cu odăile înşirate la stradă, cu ferestre largi, joase, altele care păreau asamblate anapoda, din părți diferite care nu se potriveau deloc, cu măşti de Pani cu zâmbet batjocoritor, efebi inexpresivi, complicate medalioane înflorate care încadrau geamlâcuri minuscule. Elena le ştia pe toate, pe unele în detaliu, în ordinea subiectivă a memoriei, care îşi avea topografiile ei diferite de cele din planul oraşului. Avea câteva case preferate, pe care le căuta uneori, curioasă de câte ori intervenea o schimbare în înfățişarea lor, le vizita ca pe nişte rude îndepărtate, cercetând amănunțit aranjamentele din grădini, nuanțele şi calitatea perdelelor care fluturau la ferestre, uneori marca automobilului care aştepta în fața casei. Oare aici se năştea liniştea, pe strada asta mică ce unea două bulevarde, liniştea care pe urmă se împrăştia în tot oraşul, lingându-i bordurile şi învelindu-i trotuarele într-o plapumă moale. O stradă mică, de trecere, pe unde să traversezi oraşul mai repede, spre locurile care contează cu adevărat, marile bulevarde, acolo unde-i viața. Un loc în care nu se fixează nimic, totul e provizoriu, erau multe astfel de străzi în Bucureşti, unde totul părea ridicat în grabă, înjghebat, gata să fie pus la pământ oricând. Dar aici lucrurile păreau să fie la fel dintotdeauna, eterne, deşi atât de diferite şi amestecate. Strada avea o viață a ei, secretă, şi uneori Elena avea impresia că duhurile ei ascunse o urmăreau până la ieşirea în Calea Călăraşilor."

Titlul romanului pare să trimită la lucrul acela subtil care leagă între ele destine din mai multe generații, legătura aceea care îți dă un sentiment ciudat de regăsire în viața altor oameni care au trăit cu o sută de ani mai devreme. Senzația aceasta este redată sub metafora unei bănci răpciugoase, dar mustind de amintiri.

"Pe banca aia veche de lemn se prinsese un fel de lichen, de pistrui buretoşi care se întindeau ca o eczemă pe suprafața ei. Probabil de la combinația de apă, săpun şi stat la soare, în ploaie, în praf, atâția ani, atâtea generații. O formă de viață necunoscută, pe banca făcută de Radu demult, din câteva bucăți de lemn care arătau ca nişte coji de nucă plate, zgrunțuroasă şi netedă în acelaşi timp, cu infinite circumvoluțiuni ca ale unui creier. Era şchioapă şi legată cu sârmă ruginită, dar Ioana mare prefera să pună pe ea ligheanul metalic, în care spăla rufele copiilor chiar şi târziu, când ei crescuseră şi preluaseră bună parte din muncile gospodăriei."

Este viața noastră care impregnează locul în care trăim. Si aşa ajung să ne fascineze oraşele unde oamenii au trăit vieți dintre cele mai zbuciumate şi întortocheate. Oraşe cum e şi Bucureştiul.

"Bucureştiul avea memoria scurtă, nu înregistra decât anumite figuri şi întâmplări, nu pe cele mai însemnate, nici pe cele mai interesante, cel mult mici anecdote şi uneori nume pe care nimeni nu mai ştia să le asocieze unor fețe."

Dar pentru că este o carte care nu se construieşte riguros în jurul unui mesaj pre-conceput, ea e destul de deschisă sensibilității cititorilor, dându-le acestora o mare libertate de a proiecta propriile interpretări asupra textului.

Lawrence Wright -"The Terror Years. From Al-Qaeda to the Islamic State"

Stil: 1/5
Idei interesante: 3/5
Coerență:2/5

O carte cumva autobiografică mai mult decât documentată, scrisă pe modelul american (şi enervant) de persoană habarnistă care ajunge prin tupeu şi diverse uneltiri ale sorții să se afle în mijlocul unor evenimente esențiale pentru politica mondială. Trecând peste acest aspect al cărții (agasant pe alocuri pentru că dă naştere la nişte observații şi comentarii penibile), este o ocazie rară de a cunoaşte din interior unele culturi şi societăți care, altfel, ne-ar rămâne inaccesibile. Trebuie să recunosc că sunt şi puncte de vedere valide în carte, iar părțile anecdotice sunt de bună calitate de cele mai multe ori. Asta, bineînțeles, după ce treci de megalomania americană.
Cartea acoperă perioada de dinainte de formarea Statului Islamic şi aduce în discuție elemente de natură diversă care au dus la apariția acestei organizații. E o colecție de eseuri / articole la care a lucrat Lawrence Wright timp de vreun deceniu. Mie mi-au plăcut cel mai mult bucățile despre Arabia Saudită (deşi ele nu au legătură directă cu subiectul intenționat pentru carte). Dar dacă vă aşteptați să înțelegeți evoluția de la Al-Qaeda la Statul Islamic nu cartea aceasta e ce vă trebuie. Merită, totuşi, citită pentru perspectiva contactului direct cu societăți din care astfel de organizații teroriste au apărut; chiar dacă veți simți la orice rând că autorul este american.

"The security state that has grown up since 9/11 has transformed our culture; and yes, we have needed the protection. We are often reminded that we must "never forget" what happened on that fateful day. But if we fail to keep in mind the country we were before 9/11, we may never steer in that direction again. In that case, the terrorists really will have won."

J. D. Salinger -"L'attrape-coeurs"

Nu mi-a plãcut cartea nici în facultate, aşa cã acum i-am mai dat o şansã în francezã, cã mi-era dor sã citesc ceva în limba asta de care m-am cam desprins în ultimul timp. Nici acum nu mi-a plãcut, nu m-au prins toate problemele stupide, dar importante pentru adolescentul care se ia foarte în serios. Da, şi eu am fost la fel, şi eu gândeam frivolitãţi dintr-astea, dar cartea asta chiar nu-mi spune nimic. Mi se pare foarte fadã şi fãrã noimã.

Inceputul:

"Si vous voulez vraiment que je vous dise, alors sûrement la première chose que vous allez demander c’est où je suis né, et à quoi ça a ressemblé, ma saloperie d’enfance, et ce que faisaient mes parents avand de m’avoir, et toutes ces conneries à David Copperfield, mais j’ai pas envie de raconter ça et tout. Primo, ce genre de trucs ça me rase et secondo mes parents ils auraient chacun une attaque, ou même deux chacun, si je me mettais à baratiner sur leur compte quelque chose d’un peu personnel. Pour ça ils sont susceptibles, spécialement mon père. Autrement ils seraient plutôt sympa et tout -d’accord- mais ils sont aussi fichument susceptibles."

Uzodinma Iweala -"Fiarele n-au patrie"

O carte durã despre copiii soldaţi din Africa, un amestec puternic de inocenţa neînţelegerii morţii şi violenţei, afecţiunea oferitã de abuzatori, singura posibilã, şi nostalgia întoarcerii la propria familie ucisã de chiar şefii paramilitari ai cãror autoritate o respectã şi o invidiazã copiii. Situaţiile limitã nu sunt analizate rational pentru cã protagoniştii nu au încã maturitatea necesarã, dar sunt simţite instinctiv, la un nivel aproape animalic, foarte percutant pentru cititor. Realitatea acestor copii forţaţi sã ucidã în numele unei politici pe care ei nu o pot înţelege este crudã, plinã de mizerie, foamete şi moarte inutilã. Vocea personajului principal, micul Agu cãruia nici mãcar nu i s-a dat o armã pentru cã era prea grea pentru el, aşa cã trebuie sã lupte cu un cuţit, este teribilã.

Inceputul:
"Incepe aşa. Simt mâncãrime parcã insectile se târãşte pe pielea mea şi apoi capul începe sã mã furnace chiar între ochi şi apoi vreau sã strãnut fiindcã mã mãnâncã nasul şi apoi aer îmi suflã direct în ureche şi aud lucruri atât de mult: ticãit de insecte, sunet de camion care mârâie ca un fel de animal şi apoi pe cineva care zbiarã OCUPATI-VA IMEDIAT POZITIA! REPEDE! REPEDE! MISCATI-VA RAPID! MISCATI-VA RAPID, HAI! cu o voce care îmi atinge corpul ca un cuţit."

Roald Dahl -"Charlie and the Chocolate Factory"

O carte pentru copii foarte amuzantã, care te prinde chiar şi dacã eşti adult. Eu am avut varianta audiobook şi m-a ajutat mai mult sã intru în atmosferã şi sã-i apreciez umorul şi dinamismul. Este cartea perfectã de cadou pentru copiii de 7-10 ani dacã vreţi sã-i atrageţi spre lecturã.
Este povestea a cinci copii care câştigã un tur prin minunata fabricã de ciocolatã a excentricului domn Wonka. Charlie este un copil sãrac, dar dintr-o familie unde are parte de multã dragoste şi unde a fost crescut cu foarte mult bun simţ, spre deosebire de ceilalţi 4 copii cu care viziteazã fabrica.
La început este puţin suspans pânã când Charlie gãseşte biletul câştigãtor pentru a fi primit la fabricã. In timpul vizitei se întâmplã foarte multe chestii aiurite şi amuzante, chiar dacã pe alocuri puţin cam dure (dar na, nu trebuie sã fim chiar politically correct mereu, ar trebui sã ne permitem sã fim rãutãcioşi din când în când). Iar finalul este unul fericit, aşa cum le place copiilor.

Bernard Malamud -"Tablourile lui Fidelman"

O carte cu un ritm inegal, unde lucrurile o iau razna în cel mai nebunesc mod cu putinţã (şi nu sunt convinsã cã în sensul bun al cuvântului).
In principal, este vorba despre eşecul ca artist şi implicaţiile pe care aceasta le are la nivel personal, mai ales în ce priveşte sãnãtatea mentalã. Arthur Fidelman, un tânãr evreu din Bronx, se mutã în Italia pentru a-şi desãvârşi talentul de pictor. In afarã de pasiunea lui pentru picturã, Fidelman e cam dus cu pluta, iar modul lui de a aborda relaţiile cu ceilalţi este complet aiurea.
Este foarte greu de urmãrit firul cãrţii, apar tot felul de falii literare dubioase între diversele pãrţi, pare cã scriitorul nu s-a întors la final ca sã lucreze puţin la coerenţa celor bãgate în chestia asta pe care am putea-o numi roman doar ca sã-i spunem cumva.
Mai este şi problematica evreiascã reflectatã super bizar în interacţiunile lui Fidelman cu un şi mai ciudat personaj, Susskind, un imigrant evreu care locuieşte în ghetou. Si pentru cã apare şi o dilemã privind propria sexualitate, unde sunt amestecate şi mama şi sora lui Fidelman, alãturi de un personaj homosexual… chiar nu mai înţelegi nimic.
Mesajul acestei cãrţi mi-a scãpat în mod cert. Si lectura m-a obosit teribil. Dacã sunteţi în cãutarea unei cãrţi care sã vã punã la încercare, Tablourile lui Fidelman este o bunã recomandare în acest sens.

Inceputul:
"Fidelman, pictor ratat, dupã cum singur mãrturiseşte, venea în Italia ca sã lucreze la un studio critic asupra lui Giotto, al cãrui capitol introductive îl purtase peste ocean într-o servietã nouã din piele de porc, acum ţinutã strans în mâna transpiratã. La fel de noi mai erau şi pantofii lui vişinii cu tãlpi de cauciuc, costumul de tweed pe care-l purta în ciuda soarelui de sfârşit de septembrie, ce dogorea pieziş pe cerul roman, cu toate cã avea-n bagaj încã unul mai subţire, precum şi o cãmaşã din polyester, plus un set de lenjerie de corp de bumbac în amestec cu lycra, ce se spãla uşor şi repede, numai bunã de luat la drum lung."

Eric Barker -"Barking up the Wrong Tree"

O carte dintr-aia plinã de "ştiaţi cã" amuzante care pune sub semnul întrebãrii modul în care noi obişnuim sã ne definim succesul (şi da, nu este vorba despre bani). Autorul analizeazã tot felul de modele neconvenţionale de oameni de success sau se uitã la diverse corelaţii neaşteptate privind persoanele şi modul în care ele se raporteazã la propriul succes. Ca de exemplu, Churchill, un tip conştient de antipatia pe care o provoacã celorlalţi, dar care a fost fix ceea ce trebuie pentru a nu se lãsa influenţat de ceilalţi şi a-i face faţã lui Hitler, indiferent de ce credeau cei din jur. Astfel, taman defectele lui au devenit atuurile de care era nevoie în situaţia anormalã din cel de-al doilea rãzboi mondial.
Concluzia e cã în loc sã ne ruşinãm, mai bine ne acceptãm fiecare excentricitãţile şi vedem cum le putem pune cel mai bine în valoare.
Barker citeazã, de exemplu, un studiu care aratã cã absolvenţii de liceu care erau primii din clasã devin adulţi mediocri, lucru explicabil prin faptul cã nu poţi fi bun la tot. Scoala încurajeazã mediocritatea pentru cã nu ai timp şi energie sã faci lucruri suplimentare pentru ce te pasioneazã dacã munceşti sã iei 10 peste tot. De aceea poate ar fi bine sã-i lãsãm pe copii sã-şi urmeze hobby-urile mai mult, chiar dacã asta le mãnâncã timpul şi nu sunt premianţi la şcoalã.
Si acesta este un alt factor determinant pentru succesul într-o activitate: efortul pe care îl depui. Cu cât munceşti mai mult la ceva, cu atât devii mai bun la a face acel ceva. Evident, vieţile noastre sunt afectate de noroc, de a fi omul potrivit la locul potrivit, de anturaj etc. Dar dacã este un lucru pe care sã-l putem controla, atunci acesta este efortul pe care suntem dispuşi sã-l investim într-o activitate anume. Iar aici depinde doar de noi sã ne asigurãm cã am fãcut ce putem pentru a avea succes.